„Unul dintre maeştrii ficţiunii europene” (George Steiner), austriacul Thomas Bernhardt (1931 – 1989) a fost într-atât de supărat pe conaţionalii săi („Omul austriac este în întregime, din fire, un om naţional-socialist-catolic, orice ar face împotrivă ca să se apere. Catolicismul şi naţional-socialismul s-au contrabalansat mereu în acest popor şi în această ţară…”), încât a lăsat cu limbă de moarte să NU i se publice cărţile în ţara sa de origine, asupra căreia revarsă un potop de injurii în ultimul său roman, Extincţie, Art, 2013.
Citesc la pagina 151 a voluminosului op testamentar, şi tonul îmi aduce aminte de Schimbarea la faţă a României, cu diferenţa că Emil Cioran debuta cu buclucaşul său volum: „Singurul lucru pe care îl am definit în minte este titlul Extincţie, căci relatarea mea este numai pentru a nimici tot ce se descrie în ea, pentru a distruge tot ce înţeleg eu prin Wolfsegg şi tot ce este Wolfsegg-ul, tot (…) într-adevăr şi efectiv totul. Wolfsegg-ul trebuie să fie nimicit. Relatarea mea nu este altceva decât o nimicire (…) Relatarea mea nimiceşte pur şi simplu Wolfsegg-ul. Toţi ducem în noi câte un Wolfsegg şi avem dorinţa de a-l nimici întru salvarea noastră, pe măsură ce vrem să scriem despre el, vrem să-l distrugem, să-l nimicim.” Şi aşa, şi tot aşa, preţ de 470 de pagini, cu variaţii contrapunctice, „cu treceri de la stilul direct la cel indirect”, făcând uz „de sintaxa circulară şi de hiperbolă ca mijloc stilistic dominant, corespunzând unui principiu compoziţional” (Gabriela Dantiş) caracteristic autorului în ultima sa perioadă de creaţie.
Totul este supradimensionat în această scriere, alcătuită din două capitole – „Telegrama” şi „Testamentul” –, fiecare a câte un singur (Sic!) alineat, primul de 215 pagini în care naratorul află despre moartea, într-un accident de automobil, a părinţilor săi şi a fratelui Johannes, ceea ce-l face să se întoarcă, plin de furie, asupra trecutului său de familie, şi al doilea, de 240 pagini, în care naratorul se desparte de „moştenirea împovărătoare”, donând-o rabinului Eisenberg pentru comunitatea israelită din Viena – de parcă autorul austriac şi-ar fi propus „să-şi extindă limitele exterioare ale propriului limbaj până la punctul în care ar putea îngloba chiar şi cele mai externe forme ale experienţei umane” (The New Yorker). Până şi germana în care scrie i se pare „urâtă, o limbă care, cum s-a spus, nu numai că aplatizează tot ce este gând, ci (…) falsifică într-adevăr totul într-un mod grosolan” – dar ce scriitor adevărat în toată puterea cuvântului a dat germana, mă refer chiar la Thomas Bernhardt.
3 februarie ’20
