Oricât de refractar s-a arătat în timpul vieţii faţă de glorie şi tot ce o însoţeşte, y compris în postumitate, lăsând dispoziţii clare cu privire la anunţarea opiniei publice despre dispariţia sa abia la câteva zile după înmormântare, totodată interzicând cu limbă de moarte reprezentarea & publicarea pieselor şi romanelor sale în Austria natală, Thomas Bernhard (9 februarie 1931 – 12 februarie 1989) e aniversat pe mapamond drept „unul dintre maeştrii ficţiunii europene” (George Steiner). Ar fi împlinit 90 de ani pe 9 februarie, scrierile sale au marcat cea de-a doua jumătate a secolului XX şi continuă să facă tache d’huile şi în mileniul III.
Conştient de la bun început de propria valoare („…cred, de fapt, că până atunci n-a existat ceva comparabil cu Frig. Această modalitate de a scrie era fără precedent”, spunea autorul într-unul din rarele sale interviuri), va fi egal cu sine însuşi de la un capăt la altul, astfel că cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte este să-i citeşti romanul de debut, Frig (1963), şi imediat după, ultimul său roman, Extincţie (1986) – ceea ce am şi făcut în cele ce urmează:
* * * * * * * *
Un debut egal cu o consacrare, cel al austriacului Thomas Bernhard (1931 – 1989), cu romanul Frig, Art, 2016, text în care „talentul grozav al lui Bernhard de-a închipui monologuri întunecate e depăşit, poate, numai de cel al lui Beckett” (Publischers Weekly).
„Misiunea mea e ultrasecretă şi mi-a fost încredinţată premeditat”, chirurgul Strauch cerându-i unui student, al cărui nume aşa şi nu-i dezvăluit, „să-l observe minuţios pe fratele său, nimic altceva”, iar primul contact al tânărului cu pictorul Strauch, într-un sat din Alpii austrieci, îi provoacă următoarea reacţie: „Fusesem pregătit să găsesc un caz dificil, însă nu unul disperat”. De fapt, din pictor nu mai rămăsese nimic, după ce „şi-a ars tablourile”, dat fiind că acestea „îl lezau ca nişte răni deschise”. Despre ce fel de pictor fusese însă Strauch, spune faptul că „el nu putea să picteze decât în spaţii complet întunecate. (…) În timp ce picta, doar el putea să vadă tabloul, căci era complet întuneric. (…) «Tabloul se face de la sine, datorită artei mele», zise el. (…) Când credea că tabloul e gata, dădea brusc la o parte draperiile, încât îl orbea lumina şi nu mai putea să vadă nimic”. Nu-i de mirare aşadar că până şi rugăciunea lui sună macabru: „Tatăl nostru, care eşti în infern, să nu se sfinţească nici un nume. Să nu ne vină nici o împărăţie. Să nu se facă nici o voie. Precum în infern, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră zilnică să nu ne-o dai…” Iar dacă vă pare puţin, citiţi şi aceste cuvinte care l-ar fi încântat pe Bacovia: „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii. Frica de clădirea şcolii, ca şi frica de şcoală, este cea mai groaznică din câte există. De ea mor majoritatea oamenilor. Dacă nu în copilărie, atunci mai târziu. Poţi să mori şi la şaizeci de ani de frica şcolii”. Dar ce forţă de persuasiune are discursul său asupra bietului student: „Pur şi simplu, îşi împinge slăbiciunile înlăuntrul meu sub forma frazelor, ca pe nişte imagini fotografice într-un aparat de proiecţie, care arată apoi aceste orori pereţilor opuşi, mereu disponibili mie (şi lui însuşi)”. Ca şi cum Nietzsche şi Schopenhauer şi-ar fi dat mâna pentru a exprima întreaga scârbă de existenţă, căci – nu-i aşa? – „viaţa însăşi e o greşeală”.
Cât despre titlu, şi acesta are numeroase gradaţii, de la „Frigul e starea naturală cea mai pătrunzătoare” la „Frigul e atotputernic”, cu această asumare a condiţiei de om îngheţat (să fie chiar aceasta condiţia umană?!): „Frigul pătrunde până la creier. Frigul devorator, frigul căruia îi trebuie plasma sangvină din care se hrăneşte creierul, din care toate se ivesc şi pot să devină”.
* * * * * * * *
„Una dintre cele mai puternice dovezi de talent” (Carl Zuckmayer), austriacul Thomas Bernhardt a fost într-atât de supărat pe conaţionalii săi („Omul austriac este în întregime, din fire, un om naţional-socialist-catolic, orice ar face împotrivă ca să se apere. Catolicismul şi naţional-socialismul s-au contrabalansat mereu în acest popor şi în această ţară…”), încât a lăsat cu limbă de moarte să NU i se publice cărţile în ţara sa de origine, asupra căreia revarsă un potop de injurii în ultimul său roman, Extincţie, Art, 2013. Citesc la pagina 151 a voluminosului op testamentar, şi tonul îmi aduce aminte de Schimbarea la faţă a României, cu diferenţa că Emil Cioran debuta cu buclucaşul său volum: „Singurul lucru pe care îl am definit în minte este titlul Extincţie, căci relatarea mea este numai pentru a nimici tot ce se descrie în ea, pentru a distruge tot ce înţeleg eu prin Wolfsegg şi tot ce este Wolfsegg-ul, tot (…) într-adevăr şi efectiv totul. Wolfsegg-ul trebuie să fie nimicit. Relatarea mea nu este altceva decât o nimicire (…) Relatarea mea nimiceşte pur şi simplu Wolfsegg-ul. Toţi ducem în noi câte un Wolfsegg şi avem dorinţa de a-l nimici întru salvarea noastră, pe măsură ce vrem să scriem despre el, vrem să-l distrugem, să-l nimicim.” Şi aşa, şi tot aşa, preţ de 470 de pagini, cu variaţii contrapunctice, „cu treceri de la stilul direct la cel indirect”, făcând uz „de sintaxa circulară şi de hiperbolă ca mijloc stilistic dominant, corespunzând unui principiu compoziţional” (Gabriela Dantiş) caracteristic autorului în ultima sa perioadă de creaţie.
Totul este supradimensionat în această scriere, alcătuită din două capitole – „Telegrama” şi „Testamentul” –, fiecare a câte un singur (Sic!) alineat, primul de 215 pagini în care naratorul află despre moartea, într-un accident de automobil, a părinţilor săi şi a fratelui Johannes, ceea ce-l face să se întoarcă, plin de furie, asupra trecutului său de familie, şi al doilea, de 240 pagini, în care naratorul se desparte de „moştenirea împovărătoare”, donând-o rabinului Eisenberg pentru comunitatea israelită din Viena – de parcă autorul austriac şi-ar fi propus „să-şi extindă limitele exterioare ale propriului limbaj până la punctul în care ar putea îngloba chiar şi cele mai externe forme ale experienţei umane” (The New Yorker). Până şi germana în care scrie i se pare „urâtă, o limbă care, cum s-a spus, nu numai că aplatizează tot ce este gând, ci (…) falsifică într-adevăr totul într-un mod grosolan” – dar ce scriitor adevărat în toată puterea cuvântului a dat germana, mă refer chiar la Thomas Bernhardt.