Mă voi referi în cele ce urmează la un volum consacrat perioadei petrecute în România de membrii guvernului legal maghiar condus de Imre Nagy (1896–1958), după înfrângerea revoluției din 1956. Este vorba de o carte apărută la editura Polirom la sfârșitul anului 2004, menționându-l ca autor pe Nagy și purtând titlul Însemnări de la Snagov. Lucrarea, îngrijită de Ileana Ioanid, care semnează și un substanțial studiu introductiv, cuprinde un lung document redactat de Nagy în timpul așa-zisului azil politic de la Snagov, în fapt o perioadă în care liderul maghiar, anatemizat de Moscova și de oamenii ei drept „trădător al socialismului”, era ostaticul PMR, deci al Securității române. Sinistra instituție lucra direct cu patronii săi sovietici. Nagy și soția sa se aflau într-o izolare completă. Le era interzis orice contact cu ceilalți demnitari maghiari, deși vilele în care erau deținuți erau învecinate. Singurii care aveau dreptul să-l viziteze pe Nagy erau Valter Roman, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu, doctorul Francisc Koepich și unii emisari ai Securității.
Toți erau ilegaliști transilvăneni, vorbitori de limbă maghiară. Misiunea lor, și în special a lui Roman, pe atunci director al Editurii Politice, care se cunoștea cu Nagy de la Moscova din anii războiului, era să obțină de la acesta repudierea liniei politice a guvernului democrat, răsturnat prin violență, în urma intervenției sovietice, pe data de 4 noiembrie 1956. Deși extenuat psihic, conștient de capitulările și trădările atâtor foști amici, Nagy s-a menținut consecvent pe poziția că evenimentele din Ungaria nu au fost o contrarevoluție, ci o revoluție veritabilă, menită să restaureze independența țării și suveranitatea politică a poporului.
Textul scris de Nagy, tulburător prin demnitatea și luciditatea dovedite de acest erou al luptei antitotalitare, analizează lupta dintre ceea ce el definea drept cele două tendințe din mișcarea comunistă mondială. Biografia politică a lui Nagy, examinată minuțios de Ileana Ioanid, nu trebuie idealizată. A fost multă vreme un comunist convins, a colaborat cu sovieticii, inclusiv cu NKVD-ul în anii ’30, când se afla ca emigrant politic la Moscova. În egală măsură, destinul său semnifică tocmai faptul că există învățare politică și că nimeni nu este definitiv plasat într-o formulă dată.
Pentru Nagy, adevărații contrarevoluționari au fost birocrații staliniști, responsabili pentru nenumărate crime împotriva poporului maghiar. Clica Rákosi–Gerő–Farkas– Révai s-a făcut vinovată de starea de imensă nemulțumire populară care a explodat în octombrie 1956. „Cine va trăi, va vedea”—aceasta a fost convingerea lui Nagy când a scris notele de la Snagov. Deloc surprinzător, Nagy avea să fie predat de regimul Dej poliției secrete sovietice. O înscenare judiciară la Budapesta îl condamna la moarte, împreună cu câțiva dintre cei mai apropiați colaboratori.
Nagy nutrește în aceste însemnări scrise cu sentimentul apropiatului sfârșit un dispreț nemăsurat pentru Kádár și protectorii săi sovietici. Afirma cu tărie că în interpretarea revoluției maghiare se ciocnesc două concepții: (a) „de a îneca în sânge prin forță armată... toate mișcările populare care trebuie să fie calificate drept contrarevoluționare” și (b) mișcarea uriașă de masă și de luptă împotriva tiraniei staliniste. Pentru Nagy, destalinizarea devenise un imperativ vital. A știut ce face și s-a angajat pe acel drum fără ezitări.
Știm ce s-a întâmplat atunci în România: panica nomenclaturii, mișcări studențești zdrobite, promisiuni demagogice menite să creeze impresia unei deschideri, în fapt prologul marilor represiuni din lunile următoare. Multe conturi au fost reglate abia în 1958. Comuniștii români descoperiseră metoda prin care să-și mențină puterea: l-au convins pe Hrușciov de devotamentul lor absolut, reușind apoi să-și consolideze puterea prin abila utilizare a unei linii ce se pretindea națională.
Nagy a crezut că socialismul poate fi reconciliat cu democrația pluralistă. Sub presiunea mișcării revoluționare spontane, a înțeles imposibilitatea unor reforme democratice radicale într-un sistem totalitar. A ales partea adevărului împotriva minciunii. Știa că se află sub supraveghere continuă, însă s-a comportat, chiar și în acea insuportabilă detenție de la Snagov, ca un om liber. Așa îi vorbea lui Roman, așa le scria liderilor iugoslavi, sovietici, polonezi. De partea lui s-au situat intelectuali de prim rang, scriitori, artiști, filosofi, între care Gyula Háy și Georg Lukács.
De altfel, marxistul critic Háy fusese cel care, în octombrie 1956, publicase un pamflet nemuritor împotriva „tovarășului Kucsera”, nume generic pentru birocrații servili ai dictaturii rákosiste. Revoluția maghiară a fost pentru ei momentul de spaimă totală, când tot ce obținuseră se evaporase subit. Au respirat ușurați, toți acești staliniști, când Nagy a fost executat. Recomand această carte tuturor celor care vor să înțeleagă tragica istorie a Europei de Est în veacul al XX-lea.
