Neîndoielnic, cărţile mari ale omenirii trebuie sărbătorite şi ele, la date rotunde, întocmai cum se celebrează bicentenarul naşterii lui Gustave Flaubert (1821 – 1880) sau, pe 18 noiembrie curent, un centenar de la moartea lui Marcel Proust (1871 – 1922). Peruanul César Vallejo (1892 – 1938) – cui nu-i răsună în memorie, la rostirea acestui nume, versurile: „Me moriré en París con aguacero,/ un día del cual tengo ya el recuerdo.”?! – a dat o asemenea carte, „Trilce”, în 1922, an providenţial pentru literele europene (am mai vorbit despre asta, nu voi insista acum şi aici). Şi ce altă sărbătorire mai potrivită pentru un poet decât publicarea unei noi ediţii, cu bibliografia adusă la zi, iar în cazul de faţă, tipărirea în premieră a unei traduceri integrale a volumului„Trilce” în limba română, datorată scriitorului Dinu Flămând, el însuşi un distins poet (Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, 2011)!
Cu îngăduinţa Domniilor Voastre, vă propun un fragment din studiul introductiv la ediţia românească a volumului „Trilce”, semnat de Dinu Flămând, volum în curs de apariţie la Cartier, iar pe final, şi un poem din carte.
* * * * * * * * *
În biografia lui Vallejo, volumul „Trilce” este cea mai riscantă experiență estetică întreprinsă în cea mai agitată perioadă din viața lui. Din combinația lor rezultă unele opțiuni artistice pe cât de radicale pe atâta de insolite, încât a fost nevoie de mai multe generații de exegeți până să-i fie recunoscută acestei cărți absoluta valoare. În 1922 apărea la Londra Tărâmul pustiit al lui T.S. Eliot, poem esențial pentru înțelegea modernismului și a poeziei din veacul trecut. „Trilce”, publicat la Lima în același an, era o experiență de aceeași anvergură, poate și mai inovatoare decât poemul lui T.S. Eliot, dar condamnată uitării fiindcă vedea lumina tiparului în anonimatul Anzilor, și trecuse aproape neobservată chiar la ea acasă. Putem considera că s-a produs cu această carte un adevărat miracol. Poeții din spațiile literare hispanice au continuat să vorbească despre ea, Lorca afirma că secolul al XX-lea va fi „trilcean”, la un moment dat s-a tipărit, în Spania, o a doua ediție, iar comentariile, inițial rezervate sau chiar negative, au lăsat treptat locul unei tacite admirații pentru acest ciudat poet ermetic și în poezie și în viață. Se bănuia deja că dificultățile acestei poezii derivă din situațiile personale ale poetului, iar suferința de pe chipul palid al metisului fusese asociată încă din perioada debuturilor sale la Trujillo cu tristețea și disperarea exprimate în acele texte. Acum știm ceva mai bine că pentru înțelegerea lui Vallejo trebuie să trecem dincolo de practica filologică a interpretării textelor, ale căror categorii devin insuficiente mai cu seamă în cazul lui „Trilce”, pentru a accepta un proces de creație ce reconstituie situații personale de viață, multe dintre ele rămase în vaga lor muțenie. Deseori poemul le convoacă dar rareori le face mai explicite. De aici rezultă o paradoxală bifurcare de sensuri și posibile interpretări contradictorii pentru același poem, încât te simți obligat să reiei lectura din unghiuri diferite, totdeauna derutat de insuficiența detaliilor concrete care te-ar putea face să alegi.
(…) Nu vom ști niciodată proporția dintre exercițiul ludic și coercițiunea intenționată aplicate textelor, din care rezultă ermetismul atât de special al poeziei din Trilce (precedat deja de unele texte din volumul de debut, dar prezent în regim de oximoron și în poeme scrise în perioada pariziană, multe din ele în proză). Cert este că nimeni n-a mai scris ca Vallejo, nici înainte nici după el, iar la o sută de ani de la apariția acestei cărți, exegeza despre ea și despre toată poezia metisului peruan a proliferat exponențial, adeverindu-se aserțiunea că „timpul care dărâmă castelele îmbogățește versurile”, cum spunea Borges.
(…) Mai mult decât o făcuse deja în volumul de debut „Heralzii negri”, ajuns la deplina lui maturitate creatoare, César Vallejo se angajează cu acest Trilce în cea mai epuizantă experiență a modernismului, pornit să ia cu asalt indicibilul, așa cum nimeni nu o mai făcuse, nici în spațiul poeziei hispanice moderne, nici în cel european dominat deja de primele experiențe avangardiste. Iar spre deosebire de mulți alții, el nici nu regizează o fastuoasă punere în scenă a incomunicabilului, nu-l atrage exprimarea aforistică nici formula memorabilă de efect. Textele lui rămân frânte așa cum este și ființa lui interioară, ruptă, spartă în bucăți, deșirată de dileme existente de când lumea, pentru care nimeni n-a găsit nici explicații nici soluții. Textele sale sunt oglinzile acestui dezastru.
* * * * * * * * *
Din cele 77 de texte ale volumului, am ales… un sonet, poemul XXXIV, iată-l:
A luat sfârşit felul ciudat în care,
târziu noaptea, te-întorceai vorbind
şi tot vorbind. De-acum n-o să mă-aştepte
nimeni cu locul pregătit, ce bun e răul.
Şi-au luat sfârşit fierbintea după-amiază;
golful tău uriaş, plângerea ta; pălăvrăgeala
dintre tine şi mama ta s-au terminat,
ea ne da ceai pe la lăsatul serii.
La urmă toate s-au sfârşit: vacanţele,
supunerea de care dau dovadă sânii tăi,
felul tău de-a mă ruga să nu plec
Gata de-acum şi cu diminutivul, să mă
maturizez într-o durere nesfârşită,
cum şi fără de noimă ne-am născut.
