Linkuri accesibilitate

Trumpbel


Să fie şi asta o tristă ironie a istoriei, faptul că anume Shinzō Abe, Prim-ministru al Japoniei în funcție din 26 decembrie 2012, îl propune pe preşedintele American Donald Trump la Premiul Nobel pentru Pace?! (Nu-i mai puţin adevărat că premierul nipon s-a născut în 1954, la 9 ani de la detonarea celor două bombe atomice, la Hiroshima şi Nagasaki…) Ştirea mi s-a părut atât de neverosimilă (de la englezescul Never! = niciodată), încât instinctul meu de cărturar n-a făcut decât să caute o posibilă confirmare (mai exact: infirmare) în… trecut, iar rezultatul nu s-a lăsat mult aşteptat. Acum un an, în 2018, filosoful sloven Slavoj Žižek publica studiul Like A Thief In Broad Daylight: Power in the Era of Post-Humanity, tradus imediat româneşte, Ca un hoţ ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanităţii, Cartier, 2019 – iată ce se poate citi la paginile 267-269:

„Odată cu primii paşi ai unei împăcări istorice între Nord şi Sud, la începutul lui 2018, tonul s-a schimbat în mod magic în unul de respect reciproc şi colaborare, iar ceea ce provoacă nelinişte e tocmai rapiditatea acestei schimbări, ca şi cum am fi parte la un joc straniu, în care răsturnările bruşte ne împiedică să luăm toate acestea în serios. Dar sunt astfel de răsturnări posibile şi între Israel şi Iran, între SUA şi Rusia? Au început chiar să circule zvonuri nebuneşti că Trump ar merita un Premiu Nobel pentru pace – îl va primi el oare? Francezii au o expresie minunată, Voyons voir, care se poate traduce aproximativ prin „Să aşteptăm să vedem ce o să vedem”. Patru preşedinţi americani au primit până acum Premiul Nobel pentru Pace: Theodore

Roosevelt, Woodrow Wilson, Jimmy Carter (după încheierea mandatului) şi Barack Obama în 2009, pentru „extraordinarele lui eforturi de a întări diplomaţia şi cooperarea internaţionale dintre popoare” – o explicaţie înşelătoare, care nu făcea decât să exprime speranţa că Obama va acţiona astfel în viitor.

Oricât de incredibilă ar fi propunerea ca Trump să pri­mească Premiul Nobel pentru pace, ar trebui totuşi să facem trei lucruri ca reacţie la ea. În primul rând, ar trebui să ne amintim că marele compromis care a creat breşa către o soluţionare paşnică a crizei coreene a fost făcut nu de Trump, ci de Kim Jong-Un: Kim a fost cel care a făcut concesia esenţială, astfel că Premiul ar trebui oferit lui Kim şi Trump, iar ridicolul acestei idei e evident – un Premiu pentru Pace pentru şeful a ceea ce, probabil, e cel mai represiv regim din lume? Chiar ar trebui premiaţi Donald şi Kim doar pentru că au executat o întoarcere bruscă cu 180 de grade şi nu au acţionat atât de nebunesc pe cât ne temeam? Mai mult, cum să combinăm iniţiativa „Premiul Păcii pentru Trump” cu retragerea beligerantă a lui Trump din pactul cu Iranul? Faptul că acestei retrageri i s-au opus toţi aliaţii vest-europeni ai SUA creează noi posibilităţi pentru o rearanjare geopolitică globală: ar putea să izoleze SUA de comunitatea statelor care vor continua să susţină pactul, reducând astfel şi mai mult SUA la statutul de putere globală printre altele.

Cu toate acestea, adevărul neplăcut (pentru liberalii de stânga) e că, departe de a fi doar nebunul şi belicosul lider al SUA, Trump nu iese atât de rău din comparaţia cu Hillary Clinton. Întrebată de Guardian dacă crede cu adevărat că Clinton ar fi mai periculoasă decât Trump, Susan Sarandon a răspuns:

«Într-adevăr, am crezut că e foarte, foarte periculoasă. Încă am folosi fracturarea hidraulică, am fi în război [dacă ar fi ea preşedinte]. Lucrurile nu ar fi mult mai calme. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat sub Obama şi n-am observat. Ar fi procedat la fel ca Obama, adică pe furiş. Obama a deportat mai mulţi oameni decât au fost deportaţi acum. Nu înţeleg cum a luat Premiul Nobel.»

Astfel, nu ar trebui să uităm niciodată că, în cea mai rea ipostază a lui, Trump e, în mare, doar continuarea politicii predecesorilor lui.

Atunci când, după anunţarea întâlnirii cu Kim Jong-Un, Trump a decis să se retragă din acordul cu Iranul, ar fi putut să pară că am văzut doi Trump în succesiune rapidă, Trump „cel paşnic”, ale cărui acţiuni duc la perspectiva unei dezarmări în Coreea, şi Trump „cel beligerant”, care a decis să se retragă din pactul cu Iranul şi astfel a adus instabilitate şi ameninţarea unui război în Orientul Mijlociu (şi nu numai). Dar există un singur Trump, care făcea exact acelaşi lucru în ambele cazuri. În cazul Coreei de Nord, Trump a început prin a exercita presiuni extreme, inclusiv sancţiuni economice şi ameninţări militare, şi face la fel cu Iranul, poate în speranţa că, dacă a funcţionat prima dată, va funcţiona şi acum… Aşa va fi oare? N-ar trebui să uităm diferenţa evidentă dintre cele două cazuri: Coreea de Nord e un stat izolat, care nu are niciun interes faţă de regiunea lui mai largă, în timp ce Iranul e profund implicat în conflictele din Orientul Mijlociu. Unul din puţinele evenimente care au adus o mică sclipire de speranţă în acest haos periculos a fost surprinzătoarea întâlnire directă dintre liderul Coreei de Sud şi cel al Coreei de Nord, spre sfârşitul lui mai 2018, după ce Trump a contramandat întâlnirea cu Kim. Poate că asta e singura modalitate adecvată de a proceda: şuntarea amestecului american şi atenuarea tensiunilor la nivel local, fără „ajutorul” superputerilor.

Dar dacă SUA e foarte conştientă că presiunea asupra Iranului nu va funcţiona? Dacă, împreună cu Israelul şi Arabia Saudită, se pregăteşte de război cu Iranul? E dificil de speculat în privinţa consecinţelor unui astfel de conflict militar, mai ales dacă ne amintim că, pe termen lung, nu e posibil să împiedici o ţară să dobândească arme nucleare (sau chimice, sau biologice). Totuşi, ceea ce nu e dificil de înţeles e absurditatea ideii înseşi ca Trump să fie candidat la Premiul Nobel pentru Pace – atunci cine îl merită cu adevărat? Cei care, fără îndoială, n-o să-l primească niciodată. ”

Ce-ar mai fi de adăugat după acest adevărat rechizitoriu?!

Bineînţeles, chiar numele celor care „îl merită cu adevărat” – în acest sens, fiecare ţară are datoria să le identifice, sigur dacă „regimul” nu se identifică el însuşi cu „statul”, şi tocmai din „raţiuni de stat” va face tot ce-i stă în putere ca aceştia „să nu-l primească niciodată”. Oare de ce-mi vine în minte numele Laurei Codruţa Kövesi, pe care actuala putere din România încearcă s-o împiedice în fel şi chip, doar-doar nu va ajunge să câştige funcţia de Procuror-şef european?!

XS
SM
MD
LG