Linkuri accesibilitate

Ultima lună de vară


Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Sigur, toată lumea de la noi se va prinde că-i o parafrază după Ultima lună de toamnă, de Ion Druţă, nuvela (& filmul, după această scriere). Într-un an obişnuit, ar fi fost şi ultima lună de vacanţă mare, cum însă – pe perioada pandemiei & carantinei continentale cvasi generalizate – am rămas fără ieşire la mare, vă propun să recitim împreună câteva… „romane de plajă” (printre acestea, şi două-trei capodopere), din primul deceniu al secolului XXI (aşadar, prezentări care nu au intrat în volumul Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, Junimea, 2020):

* * * * * * * * * *

Carson McCULLERS, În vara aceea verde

De câtă fantezie trebuie să dea dovadă un scriitor pentru a intra sub pielea personajului său, mai cu seamă atunci când acesta din urmă îşi iese din piele (citeşte – îşi schimbă numele) doar-doar va deveni altcineva, într-o scriere al cărei realism psihologic te ţine cu sufletul la gură, o demonstrează cu asupra de măsură prozatoarea americană Carson McCullers (1917 – 1967) în romanul În vara aceea verde, Leda, 2006.

Suntem în vara lui ’44 – în Europa, Aliaţii sunt pe punctul de a elibera Parisul, iar undeva într-un orăşel provincial din sudul Statelor Unite o fetiţă de 12 ani, orfană de mamă din chiar ziua în care a venit pe lume, este literalmente dată peste cap de veste apropiatei nunţi a fratelui său: „Ce ciudat e, zise ea, cum s-au întâmplat toate astea”. Luată din scurt („– Eşti geloasă? – Geloasă? – Geloasă pentru că fratele tău se însoară. – Nu, zise Frankie. Numai că n-am întâlnit niciodată doi oameni ca ei”), fetiţa dezvoltă o adevărată obsesie pentru această nuntă, încât Berenice, slujitoarea de culoarea cu un bogat trecut matrimonial, se vede silită s-o readucă cu picioarele pe pământ: „Crezi că o să înaintezi până în mijlocul naosului, între fratele tău şi mireasă. Crezi că o să te vâri cu de-a sila în nunta asta...” Ceea ce se şi întâmplă, într-un final tragicomic, nu înainte însă de a-şi băga capul în alte neplăceri, dintre care cea cu soldatul beat, pe care-l urmează orbeşte într-o cameră de hotel, este cât pe ce să se întoarcă într-o adevărată dramă. Nu atât plecarea de acasă – până în ultima clipă, Frankie/Jasmine crede că mirii o vor lua cu ei în călătoria lor de nuntă! –, cât clipa cea repede („Chiar acum însă, în timp ce vorbim, clipa asta trece. Şi nu va mai reveni niciodată. Niciodată, nicăieri pe lume. Când a trecut, s-a dus”) a ieşirii din copilărie este surprinsă de tânăra romancieră, cu acea prospeţime caracteristică firilor care au ştiut să rămână copii, în ciuda trecerii timpului.

La peste 6 decenii de la apariţie, e la fel de proaspătă vara aceea verde...

Lucia ETXEBARRIA, Dragoste, curiozitate, prozac şi îndoieli

Luată în parte, fiecare dintre cele trei graţii s-ar putea dovedi mai puţin încântătoare, dacă nu cumva de-a dreptul urâcioasă; abia împreună se potenţează reciproc. Şi atunci când îşi întorc una alteia spatele, aşa cum se-ntâmplă în romanul Dragoste, curiozitate, prozac şi îndoieli, de spaniola Lucia Etxebarria (n. 1966), Pandora M, 2006?...

Construit pe o axă tridimensională, după numărul protagonistelor – Cristina, barmaniţa licenţiată în filologie ce se droghează spre a uita; Rosa, directoarea unei companii multinaţionale ce ia prozac ca să fie mereu în formă şi Ana, arhetipul unei doamne stilate şi casnice dependentă de tranchilizante – ; orchestrat pe trei voci – argoul savuros al Cristinei, sobrietatea juridico-administrativă a Rosei, naivitatea familiară a Anei – care chiar şi atunci când ajung să dialogheze de fapt tot monologhează; structurat pe capitole ce se înşiră după literele alfabetului spaniol (de pildă E de la ermetică, erotică, eroină, eclatantă), romanul este şi un rechizitoriu feminist al societăţii machiste, redactat cu vervă şi sarcasm. Vorbele de duh sunt tot atâtea şarje, de-ar fi să citez acest schimb de replici dintre surori: „– Scumpo, Fecioara din Rocio e o curvă cu steag, în comparaţie cu tine. – Să-ţi fie clar: eu nu am renunţat la sex şi, în principiu, nici la relaţiile cu bărbaţii” (nespus de grăitor, acest „în principiu”); formulările, memorabile („Simon Perez şi Arafat sunt prieteni intimi în comparaţie cu noi două”); iar observaţiile de viaţă, aproape nişte apoftegme („Aveau ele dreptate ghicitoarele: la treizeci de ani e mai uşor să dea peste tine o bombă decât un bărbat”).

Bref: cine s-a săturat să dea peste Beigbeder & Houellebecq, s-o ia în braţe pe Lucia Etxebarria. Fără prozac şi îndoieli, şi nu din curiozitate – din dragoste!

Emmanuelle ARSAN, Emmanuelle. 1. Lecţia bărbatului

„Frumuseţea nu înseamnă nuditate, ci dezgolire” – iată, într-o formulă memorabilă, chintesenţa uneia dintre cele mai scandaloase cărţi, publicată la vremea ei, acum 50 de ani bătuţi pe muchie, fără a se menţiona nici numele editorului, nici cel al autorului. În acel îndepărtat 1959 trebuia să ai curajul lui Eric Losfeld ca să dai la tipar un manuscris venit de niciunde atât de incendiar, cum este Emmanuelle. 1. Lecţia bărbatului – acum şi în traducere românească, Editura Trei, 2006.

Cum, bănuiesc, toată lumea a privit cel puţin unul din cele 15 filme ale serialului Emmanuelle, nu voi repovesti intriga cărţii; mai degrabă istoria apariţiei acesteia mi se pare pasionantă: scris la doar 18 ani, de o tânără de origine thailandeză, căsătorită la 16 ani cu un diplomat francez de la UNESCO, romanul şochează nu atât prin rafinamentul senzual, de o cruditate dezarmantă, ci prin vasta cultură pusă în slujba Erosului (autoarea îi frecventează pe Mallarmé, Bataille, Paul Eluard, Artaud etc.), dublată de o filosofie hedonistă pe măsură. Trasă iniţial într-o ediţie clandestină, tot atunci interzisă, Emmanuelle a fost salutată de spiritele novatoare ale veacului cum ar fi Andre Breton, André Pieyre de Mandiargues, pentru a deveni – câteva decenii mai târziu – o capodoperă a literaturii erotice, alături de scrierile lui Sade şi Bataille. Acum să nu vă aşteptaţi că voi cita nişte scene fierbinţi, nu puţine în economia cărţii, chiar dacă ar merita cu brio. Mă voi mulţumi să dau citirii unui început de conversaţie, de dinainte de, poate prinde şi la noi: „– (...) ce înţelegeţi prin erotism? – Ei, bine (...) Cultul plăcerii simţurilor, eliberat de orice morală. – În nici un caz, replică Mario triumfător, este exact contrariul. Nu este nici un cult, ci victoria raţiunii asupra mitului. Nu este o mişcare a simţurilor, ci un exerciţiu al spiritului. Nu este excesul plăcerii, ci plăcerea excesului...”

Închei aici, în acord cu Emmanuelle: „nu există o altă datorie mai înaltă în lume decât inteligenţa, un alt destin decât dragostea şi o altă dovadă a binelui decât frumuseţea”.

Charles BUKOWSKI, Cea mai frumoasă femeie din oraş

Orice s-ar spune, dar adevărata piatră de încercare pentru un romancier o constituie proza scurtă: e ca şi cum, după ce te-ai obişnuit să te întinzi ca un nou Oblomov sub cearceaful narativ, te vezi silit să scrii pe şerveţele de hârtie! Americanul Charles Bukowski (1920 – 1994) o face cu Cea mai frumoasă femeie din oraş, Rao, 2008 – şi încă în numeroase ediţii (1967, 1968, 1970, 1972, 1983 etc., etc.).

Nu există nicio deosebire principială între romanul ce l-a consacrat, Femei, şi volumul de povestiri în cauză, decât că scenele de pat descrise cu lux de amănunte în roman sunt consumate a la fourchette în prozele ce arareori depăşesc 10 pagini. De unde şi o economie de mijloace de-a dreptul atică, de-ar fi să citez începutul povestirii titulare: „Cass era lavă topită. Un duh înghesuit într-o formă prea mică”. Or, măiestria lui Bukowski ţine de ceea ce s-ar numi mise en abîme, pe distanţe scurte, când între prima înfăţişare („...avea şi o cicatrice permanentă pe obrazul stâng, care însă, în loc să-i ştirbească frumuseţea, i-o punea şi mai mult în valoare”) şi saltul final, peste alte câteva pagini („– S-a sinucis? Poţi să-mi spui şi mie cum? – Şi-a tăiat gâtul”), încape o viaţă de om, şi aia pocită („Ne-am înfierbântat şi am hotărât să mergem în pat. Acela a fost momentul în care Cass şi-a scos rochia şi am văzut-o – cicatricea urâtă de pe gât. Era mare şi groasă.

-Ce dracu’, femeie, am zis din pat, ce-ai făcut?

-Am încercat cu o sticlă spartă într-o noapte. Nu-ţi mai place de mine? Acum mai sunt frumoasă?”)

Charles Bukowski
Charles Bukowski

Nu există o singură pagină în toată cartea în care personajele să-şi vorbească altfel decât tăindu-se în săbii, şi nici vreo proză „călduţă”. Dacă ar fi să aleg însă una reprezentativă nici nu atât pentru universul lui Charles Bukowski, cât pentru „visul american”, m-aş opri la Maşinăria stoarce boaşe – o replică de geniu a Coloniei penitenciare, unde pedeapsa capitală este înlocuită cu munca voluntară! Aux larmes, citoyens!

Ali SMITH, Fata întâlneşte băiatul

„Cuvintele ies din mine ca şi cum cineva m-ar fi deschis ca pe un robinet”, lasă să-i scape la un moment dat Imogen, sora frumoasei Anthea, într-una dintre cele mai fabuloase poveşti de dragoste din câte am citit în ultimul deceniu, Fata întîlneşte băiatul, a scoţienei Ali Smith (n. 1962), Leda, 2008. Departe de a fi doar un termen de comparaţie, apa – elementul feminin prin excelenţă – pare să ritmeze naraţiunea, de la legănarea valurilor care i-au înghiţit pe bunicii fetelor plecaţi în croazieră, la limbajul publicitar al companiei de îmbuteliere PURE, pentru a se ajunge în final la curgerea firească a râului pe al cărui mal are lor nunta celor două mirese, Antheia Gunn & Robin Goodman. Fiindcă da, băiatul pe care-l întâlneşte fata este de fapt o fată cu nume băieţesc, „dar arăta întocmai ca o fată. Ea era cel mai frumos băiat pe care-l văzusem vreodată”.

Ei bine, în clipa asta tot stratul mitologic iese la suprafaţă, şi încă în versiunea lui Ovidiu, care rescrie la rându-i mitul lui Iphis şi Ianthe în Cartea a 9-a a Metamorfozelor sale. Ali Smith reia povestea, pe două voci (îndrăgostite!), după ce că fetelor li se dezvăluie misterul alterităţii: „Nu ştiusem cu adevărat că pot fi mai mult decât eu însămi. Nu ştiusem că un alt corp poate să-i facă asta corpului meu”. Iar când se întâmplă „asta”, stilul frizează sublimul ţâşnind ca o fântână arteziană: „Fusese palpitant, mai întâi să nu ştiu ce era Robin, apoi să aflu. (...) Stârnea privirile băieţilor cum o fac fetele. Stârnea privirile fetelor cum o fac băieţii. Făcea dragoste ca un băiat. Făcea dragoste ca o fată. Era atât de băieţoasă încât era feminină, atât de feminină încât era băieţoasă, şi mă făcea să vreau să hoinăresc prin lume ca să scriu numele noastre pe fiecare copac. Pur şi simplu nu mai întâlnisem o persoană atât de potrivită”.

Pe post de hapy-end, Cuprinsul rezumă întreaga poveste în felul următor: eu (... p. 9), tu (... p. 55), noi (... p. 85), ele (... p. 111), acum cu toţii (... p. 151).

Almudena GRANDES, Vârstele lui Lulu

Marchizul de Sade a mai făcut, dacă nu o victimă, cel puţin o descendentă demnă de faima lui – şi anume spaniola Almudena Grandes (n. 1960), al cărei volum de debut, Vârstele lui Lulu, Humanitas, 2007, este salutat cordial de Mario Vargas Llosa: “Un roman splendid, de o deplină maturitate artistică”. Or, a debuta în umbra lui Sade e totuna cu a-ţi începe cariera de balerină cu un număr de streep tease: “M-a dezbrăcat de tot, fără grabă (...) Apoi şi-a întins o mână cu palma deschisă şi şi-a trecut-o cu blândeţe peste trupul meu, de la degetele picioarelor până la gât, de câteva ori”. Astfel începe marea iniţiere sub semnul limitei: “Ştiu că n-ar trebui s-o spun şi cu atât mai puţin s-o gândesc (...), dar îmi place să fac cu tine ceva în premieră...”. Pablo are 27 de ani, Lulu 15, iar la capătul primei lor nopţi de amor, descrisă magistral pe 30 de pagini, fata învaţă că “sexul, adică regulatul, simplul act de a regula, e ceva ce nu trebuie să fie relaţionat cu dragostea”. În teorie, fiindcă în practică “tot ceea ce s-a întâmplat azi-noapte a fost un act de dragoste”. De-acum încolo începe o nesfârşită ucenicie erotică, în care ucenicul vrăjitor ajunge să-şi depăşească maestrul: “Atunci mi-am amintit că-mi mai spusese asta mai înainte, te iubesc, cu acelaşi ton solemn, grav, pe care mă avertizase cândva că iubirea şi sexul nu au nicio legătură între ele, şi m-a întrebat până unde vom fi ajuns...”

Cât despre Vârstele lui Lulu, acestea sunt cuprinse între pura virtualitate (“Limita, o linie din ce în ce mai clară, mai concretă, mai perceptibilă, se afla aproape, foarte aproape şi mă înspăimânta”) şi împlinire (“Cu el era foarte uşor să depăşesc limita şi să mă întorc teafără înapoi, era uşor să merg pe sârma suspendată, cât timp el se afla în faţă, susţinându-mă”). La mai mare, Almudena Grandes!

Federico ANDAHAZI, Mironosiţele

„Frumuseţea nu-i decât chipul ororii şi are mereu nevoie de moarte: cea mai frumoasă floare îşi înfige rădăcinile într-o fetidă putreziciune”, iată fraza-cheie a romanului Mironosiţele, de argentinianul Federico Andahazi (n. 1963), Rao, 2007. Suntem în 1816, la Villa Diodati de pe malul lacului Leman, în compania lordului Byron şi a invitaţilor săi: Percy Byssche Shelley, Mary Shelley, Claire Clairmont şi, nu în ultimul rând, John William Polidori, medicul şi secretarul poetului. Cum însă ultimii vor fi primii, Polidori se anunţă de la bun început protagonistul naraţiunii, chiar dacă iniţiativa vine de aiurea: abia intrat în odaia sa, găseşte “un plic negru, pe reversul căruia strălucea (...) un sigiliu enorm de culoarea purpurei”. Şi, ca şi cum prezenţa insolită a plicului n-ar fi suficient de grăitoare, autorul ţine să precizeze: “Poate că J. W. Polidori ar fi avut altă soartă dacă n-ar fi deschis vreodată plicul negru şi ameninţător”. Căci, după ce-şi dezvăluie monstruozitatea care “nu constă doar în urâţenia mea fără egal”, misterioasa “L” îi propune, fără echivoc, un troc în natură; în schimbul “elixirului vieţii”, Anette Legrand se prinde să-i firnizeze, în rate, o... capodoperă. Zis şi făcut. Memorabilă, scena în care Polidori le citeşte Vampirul său: “Apoi a închis caietul. S-a lăsat o tăcere sepulcrală, alcătuită din teamă, uimire şi respect (...) Byron s-a ridicat, şi-a luat hârtiile şi le-a pus pe foc. Claire şi Shelley l-au urmat”. Pe culmile fericirii, Polidori vrea mai mult şi atunci urmează prăbuşirea şi umilinţa: “s-ar zice că natura lui era însăşi degradarea; dar nu se simţise niciodată atât de dispreţuit”.

Ce consolare jalnică, să afli că şi alte scrieri de geniu – Manfred-ul lui Byron, Dama de pică a lui Puşkin, Frankenstein-ul lui Mary Shelley etc. – sunt la rândul lor rodul aceluiaşi troc. Şi... plicul negru, de pe masa autorului Mironosiţe-lor, cât timp va mai rămâne nedeschis?

Anna GAVALDA, Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva

Anna Gavalda părea să fie excepţia care confirmă regula ce spune că tot franţuzul s-a născut romancier, debutând în 1999 cu un volum de proză scurtă, după ce câştigase dintr-un foc trei mari concursuri de proză – abia ieşit de sub tipar, volumul Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva este distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000, pentru a ajunge în doar câţiva ani la cea de-a 12-a ediţie, fiind tradus în 36 de limbi, inclusiv în română: Polirom, 2006.

Apreciată în egală măsură de presa de stânga (L’Humanité se lasă “furată de povestirile Annei Gavalda, una mai îndrăzneaţă, mai interesantă şi mai spirituală decât cealaltă”), dar şi de cea mondenă (pentru Vogue, “Anna Gavalda este o scriitoare cu un stil impecabil şi o inteligenţă emoţională de invidiat”), prozatoare îşi construieşte nuveletele din te miri ce, pentru ca abia în poanta finală să te ia prin surprindere când te aştepţi mai puţin. Astfel, în “Întrerupere Involuntară de Sarcină”, bucuria femeii ce aşteaptă un copil mult dorit se întunecă brusc, în chiar preziua cununiei verişoarei sale, când ginecologul îi anunţă moartea fătului ei, în luna a şasea. “Va plânge mult în maşină, dar de un lucru e sigură: că n-o să strice nunta (...) Aşa că sâmbătă şi-a pus rochia de in (...) a aruncat cu orez în miri” etc., etc. S-ar fi putut pune punct aici, dar nu – un singur gest dă peste cap naraţiunea: “Iar femeia aceea a venit aşa, de nicăieri (...) Într-o pornire cu totul neaşteptată, i-a pus mâinile pe burtă şi i-a spus:

– Îmi permiteţi?... Se zice că aduce noroc...”

Capodopera volumului mi se pare “Catgut”, o istorioară din care Zola ar fi scos un ditamai roman naturalist, şi pe care Gavalda o rezumă în doar 8 păginuţe. Chemată în toiul nopţii la o fermă din apropiere, tânăra veterinară este violată de 3 inşi beţi mangă. Rabdă; dar deîndată ce bărbaţii pică de somn, pune mâna pe bisturiu, nu înainte de a le administra ketamină: “Am scos testiculele. Am tăiat. Am ligaturat (...) cu catgut 3,5, le-am pus în pungi şi le-am cusut (...) Celui cu care am vorbit la telefon (...) i-am grefat perechea de testicule deasupra mărului lui Adam”. Bine lucrat, Anna Gavalda!

Milan KUNDERA, Insuportabila uşurătate a fiinţei

Recitindu-l pe Milan Kundera (n. 1929), în seria de autor scoasă la Humanitas în câteva reprize, fac un râvnit popas în halta 1984, anul – orwellian! – al apariţiei penultimului său roman scris în cehă, Insuportabila uşurătate a fiinţei, Humanitas, 2007.

Întreaga naraţiune descinde din acest titlu oximoronic, asemeni omenirii din Adam după ce va fi gustat din pomul cunoaşterii: “Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă?” Astfel încât, pe de-o parte, “povara cea mai grea ne striveşte (...)”, pe de-alta, “femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc”. Or, măestria lui Kundera constă tocmai în această continuă răsturnare a polilor: de-a lungul celor peste 300 de pagini, Tomas & Tereza, protagoniştii romanului, precum şi Franz & Sabina, dublurile lor în ale sporturilor de cameră, sunt daţi peste cap ori de câte ori par să se stabilească definitiv. Abia dacă-şi fac o situaţie la Geneva, unde s-au refugiat după invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, că Tereza şi decide să se întoarcă la Praga, şi asta fiindcă “Ea era ca Dubcek, care făcea o pauză de o jumătate de minut în mijlocul unei fraze, ea era ca patria ei, care se bâlbâia, abia trăgându-şi sufletul (...) Dar tocmai cel slab trebuie să fie tare şi să plece atunci când cel tare e prea slab...” Urmează o lungă coborâre în Infern – lui Tomas i se interzice să profeseze, strălucitul chirurg ajungând un simplu spălător de vitrine; la rândul ei, chelneriţă într-un cartier muncitoresc, Tereza plăteşte pentru fotografiile făcute în toiul “primăverii pragheze” –, la capătul căruia, într-un colţ prăpădit de la ţară, se-ntrevede, dacă nu paradisul terestru, cel puţin o tristă fericire: “Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul”.

Milan Kundera
Milan Kundera

Şi parcă pentru a pune-n lumină, odată-n plus, titlul oximoronic al romanului, Milan Kundera lasă fără răspuns această ultimă replică a lui Tomas: “Nici nu ştii ce enormă uşurare e să constaţi că eşti liber, neavând nicio misiune”.

Milorad PAVIC, Mantia de stele

„Într-o dimineaţă (...) m-am trezit într-un aşternut necunoscut şi într-o limbă străină aducând cu rusa. Limba în care scriu aceste cuvinte”, astfel debutează romanul sârbului Milorad Pavic (1929 – 2009), Mantia de stele, Humanitas, 2008, după care urmează o “autobiografie corală” în 6 cânturi sub formă de “ghid astrologic pentru neiniţiaţi”. Un soi de carusel zodiacal grupează perechile – Leu şi Rac, Scorpion şi Vărsător, Berbec şi Capricorn, Săgetător şi Peşti, Fecioară şi Gemeni, Taur şi Balanţă –, iubirea (lor) mişcând nu atât stelele pe cer, cât semnele astrale ale fiinţelor rămase pe pământ, dacă nu cumva întreg spectacolul nu-i încă o reprezentaţie de magie a celui supranumit de presă “Şeherezada secolului XX”. Cum însă autorul nostru este şi un reputat savant, născut într-o familie de erudiţi, l-aş asocia mai curând cu Albert Einstein, proza sârbului fiind o replică de geniu la teoria relativităţii: “Oare în câte ‘păpuşi ruseşti’ mă mai aflu şi în câte alte limbi sunt închisă? Oare sub câte alte semne zodiacale m-am născut? Şi ce se află în afara ultimei ‘păpuşi’? Mai există oare şi alte constelaţii zodiacale în afara celor pe care le cunoaştem?” Cât despre istoriile de dragoste propriu-zise, acestea par toarse de Moire, la şase mâini, cu precizarea că fiecare mai şi despică firu-n patru, la fel cum se întâmplă în acest dialog ce încheie capitolul doi:

“– De asta se poate spune că cel mai de seamă lucru în moarte e viaţa. De pildă, urzeala propriei tale morţi, preacinstite părinte, ţi-o urzeşti de-a lungul întregii tale vieţi. Fără viaţa ta moartea n-are cum să fie.

– Fiule, se numără zilele morţii, iar nu zilele vieţii. Din zilele morţii tale, după ce se adună şi se socoteşte, abia din ce prisoseşte, din restul ăsta, e viaţa ta...”

Chiar literatura face restul!

* * * * * * * * * *

Sigur, plaja de lecturi recomandate pentru vacanţă este infinit mai mare & variată; dacă m-am oprit la aceste titluri, a fost fie că unii autori lor mi-s deosebit de dragi (Ali Smith, Milan Kundera, Milorad Pavi), fie că unele texte conţin o imensă provocare intelectuală & morală (nu vi le spun, fiecare să şi le aleagă pe ale lui). Altfel spus, sufletul omului trebuie pus la lucru şi pe timp de vacanţă, pandemie, carantină etc., etc.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG