Linkuri accesibilitate

Un nobeliard din Harkiv pe linia întâi a frontului – ucraineanul Serhii Jadan


Serhii Jadan

În 2015, belarusa Svetlana Aleksievici era distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură. (I-am prezentat la „Cartea la pachet” volumul Războiul nu are chip de femeie, Litera, 2016 – nu voi insista aici.) Academia de Științe a Poloniei tocmai l-a înaintat pe scriitorul ucrainean Serhii Jadan (n. 1974) la Premiul Nobel pentru Literatură, argumentându-şi alegerea: „Am decis să-l nominalizăm pe Serhii Jadan drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. Jadan este unul dintre cei mai mari poeți ai Ucrainei și un minunat prozator, tradus și premiat în toată lumea. În opinia noastră, merită să fie câștigătorul Premiului Nobel. Vocea lui de poet a avut o semnificație specială pentru ucraineni. În mare măsură, Ucraina Liberă vorbește și gândește în cuvintele lui Jadan, le ascultă cu atenție. Astăzi Serhii Jadan se află în Harkivul său. Și luptă.”

Mult înainte de începutul războiul Rusiei lui Putin în Ucraina, doi importanţi scriitori ucraineni – Iuri ANDRUHOVICI, cu Recreaţii, Cartier, 2021, şi Serhii JADAN, cu Jazz în Donbas, Cartier, 2017, Internat, Cartier, 2021, şi Anarchy in the UKR, Cartier, 2021, în toamnă urmând să apară şi romanul său de debut, Depeche Mode – şi-a făcut viză de reşedinţă în limba română; nici unul, nici altul nu s-au refugiat din ţara cuprinsă de flăcări, primul rămânând, la cei 62 de ani ai săi, să-şi apere Kievul natal, cel din urmă fiind voluntar în Harkiv să ajute populaţia civilă, iar în orele de răgaz mai şi producându-se ca poet şi cântăreţ de jazz în metroul devenit sală de concert.

În cele ce urmează, voi cita două fragmente – unul de pe la începutul romanului, şi altul dinspre sfârşit – din Internat (2017), „una dintre cele mai impresionante şi mai grăitoare cărţi despre războiul din Donbas” (Aliona Kuhar), „un roman bazat pe observaţiile unui om care se află «de cealaltă parte a liniei frontului»” (Aleksandr Harciuk), o proză în care „viaţa noastră în timpul războiului a devenit mai profundă, mai autentică şi mai solicitantă artistic decât orice ficţiune” (Hanna Uliura), nu înainte de a preciza că fragmentele respective nu sunt nici cele mai sângeroase, nici cele mai înspăimântătoare, ci reprezintă mai degrabă „scene de masă”.

* * * * * * * *

Se trage chiar alături, dar important e că nu-ţi dai seama unde va cădea următorul proiectil. Se aud explozii încontinuu: ba în spatele liniilor, ba peste bulevard. Toţi se înghesuie lângă pereţi, după fiecare explozie începe un vâjâit înăbuşit, apoi iarăşi se face linişte. Apoi liniştea de afară este din nou perturbată şi iar începe vâjâitul. Arde! strigă brusc cineva de lângă intrare şi toţi se aruncă într-acolo, se uită pe geam. Şi Paşa se uită, stă alături de toată această mulţime, care acum o jumătate de oră era să-l sfâşie cu dinţii ei de aur, vede cum în spatele blocurilor se ridică un fum negru şi gros, atât de gros şi atât de negru, de parcă acolo sunt arse trupuri de oameni. Unde-i asta? Unde? întreabă o femeie scundă, în palton negru, cu palme roşii îngheţate, cu care îşi aranjează din când în când părul care îi iese de sub beretă. Unde e? Apoi îşi dă singură seama unde e şi începe să urle sălbatic, din toți rărunchii, speriind copiii şi păsările, şi aşa speriate. Ce e? Ce-i acolo? se întreabă cei din spate, copiii întreabă și ei: ce e? ce se întâmplă? Şi toţi înţeleg ce se petrece acolo: se pare că în unul din blocuri locuieşte această femeie, se pare că tocmai acolo arde, de aceea, trebuie să strige, să-şi strige necazul, nimeni n-o poate ajuta. Paşa se întoarce şi traversează sala, iese pe coridor, trece pe lângă trupurile negre care stau culcate pe lângă pereţi, se înghesuie lângă calorifere, deoarece lângă calorifer e mai sigur, se apleacă la fiecare explozie de lumină de pe cer, la fiecare sunet de afară. Iar când explodează chiar alături, în spatele vagoanelor, se pune pe vine şi, aşa, ghemuit, ajunge la camerele de bagaje, se-nghesuie printre corpuri, găsește o gaură, se bagă în ea și rămâne neclintit.

Cineva se lipește de umărul lui și i se strecoară sub braţ. Baba, îşi zise Paşa, baba cu aur sub limbă. Îi era frică să facă vreo mişcare, şi ce dacă se lipeşte de mine, se gândește el, să se încălzească și ea. Oare când am stat eu aşa ultima oară cu o femeie? încercă să-şi amintească. Se gândește, se tot gândește, apoi o lasă baltă. Altă dată, îşi zise, altă dată o să-mi amintesc. E bine, se gândește el în continuare, e cald, e loc sigur şi se simte miros de femeie. Ce-i drept, miroase această femeie cam ciudat: ca şi cum cineva s-ar fi plimbat toată ziua prin ploaie, apoi s-ar fi băgat lângă tine sub pătură. Iar acum miroase a câine – a ființă vie, dar de stradă, fără adăpost. Paşa aruncă o privire – aşa şi este, un câine. Dar cum reuşise să vină aici: ud, cenuşiu, cu ochi negri speriaţi. Paşa a vrut să-l împingă de la sine, dar a atins cu mâna spinarea câinelui, simţind cum acesta tremură ca un condamnat. Haide, haide, îi zice Paşa, pleacă de aici. Dar câinele nu vrea să plece, se întoarce cu botul spre el, îl privește în faţă, parcă spunându-i că nu are unde să se ducă. La fel ca Paşa, de altfel. Asta nu e corect, câinele ar trebui să apere, să mârâie, dar aici e invers: stă culcat, şi-a băgat capul sub braţul meu, parcă nu vrea să vadă pe nimeni. Dar şi ceilalţi oameni din jur îşi pleacă privirile, se învelesc cu pături, se cufundă în propriile haine, ca peştii care se ascund în nămol.

(…)

Seamănă cu o groapă de gunoi, aprinsă din greşeală: bare de metal, lemne crăpate, haine murdare de cenuşă. Sticlă topită, mâncare stricată, saci cu nisip rupţi – ca pernele din camera copiilor. Într-o parte, între tulpinile tăiate de schije de proiectil, se află bariera. Ghereta e spartă, în jur sunt săpate tranşee, la fel de arse şi umplute cu nisip îngheţat. Oţelul şinelor reci e alb ca osul. În jur sunt urme de mine şi o grămadă de echipament militar. Pe terasamentul de cale ferată e împrăştiat camuflaj rupt şi însângerat. Sângele încă n-a apucat să îngheţe: părea că hainele fuseseră adineauri tăiate de pe trupul cuiva şi se pare că cei care-l tăiaseră sunt undeva alături, nu apucaseră să se depărteze prea mult, se pot întoarce în orice clipă. Dar asta nu e aşa important, important e că în spatele gheretei, de cealaltă parte a terasamentului, se află un „Ural” încărcat cu nişte cutii negre. Cabina a ars, iar din roţi au rămas numai resturi, însă cutiile nu au ars, nu se ştie de ce, mocnesc doar, iar din ele se ridică un fum ca de la crematoriu, umplând încet cerul de iarnă. Iată de unde iese fumul, îşi spune Paşa, uite ce arde. Paşa îl lasă jos pe băiat, stau şi se uită cu teamă la camion. Femeile care alergau în spatele lor s-au oprit lângă ei, respirând greu şi fără putere, băbuţa cu un sac mare din plastic în spate îl aruncă jos, cade pe el fără puteri şi fără puterea să se mai plângă.

(Traducere din limba ucraineană de Maria HOŞCIUC)

* * * * * * * *

Mă doare mintea doar gândindu-mă ce operă răscolitoare va scrie Serhii Jadan – acum, din perspectiva unui martor ocular & participant –, când pacea va reveni în Ucraina liberă, iar oraşul-erou Harkiv are să fie reconstruit, şi mai falnic decât a fost.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG