Pe Vitalie Ciobanu, proaspătul laureat al Premiului Naţional, îl cunosc încă de pe băncile şcolii – nu, n-am fost colegi de clasă, chiar dacă suntem născuţi la diferenţă de o lună şi jumate, în acelaşi raion, Floreşti, dar ne-am întâlnit, pe la sfârşitul anilor ’70, la Olimpiada de limbă şi literatură maternă, pe care dânsul a şi câştigat-o, eu venind imediat după, pe locul secund. Cum era şi firesc, ne-am regăsit în toamna lui 1981, studenţi ai Universităţii de Stat din Chişinău, el la Jurnalistică, subsemnatul la Litere, ceea ce nu ne-a împiedicat să comunicăm, mai cu seamă că jurnaliştii şi filologii făceau împreună mult prea nesuferita Militărie – ar fi de povestit, cu vreo ocazie, cum ne-au dus odată să ajutăm la încărcarea unor tanchete pe o platformă de cale ferată, pe-o ploaie ciobănească ce-ţi intra în oase, iar în camionul ce ne transporta spre unitatea militară noi trei – Vitalie, Ghenadie Postolache şi umilul Dvs. servitor – am cântat, într-o tăcere vinovată, dacă nu chiar ostilă a colegilor, ruşi moldoveni, „Şi aşa-mi vine câte-o dată…”
N-o să lungesc vorba – de peste trei decenii, ne citim reciproc, uneori cu tocul în mână (dovadă, cronicile la carte), cu bucuria de a face parte din aceeaşi literatură română, în plină efervescenţă în anii din urmă şi graţie instituţiilor culturale la care am pus ambii umărul, c-o fi vorba de revista „Contrafort” sau de Editura Cartier. Două cărţi ale Domniei Sale mi-au plăcut îndeosebi, anume despre ele vom face vorbire ceva mai jos:
* * * * * * * * * *
Ochelari fini, chip jovial afişând totuşi un aer puţin preocupat, caracter bine temperat (şoarecele de bibliotecă face casă bună cu comentatorul politic), Vitalie Ciobanu este tipul de intelectual cu vederi largi şi schepsis cât pentru o generaţie care s-a impus în ultimele decenii atât ca om al cetăţii (vezi şi: Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, Polirom, 2005), cât şi ca om al scrisului, recentul său volum, Scribul în grădina fermecată, ARC, 2014, dând măsura personalităţii sale polivalente, gata oricând „să-şi pună probleme morale, să-şi chestioneze responsabilităţile proprii, să distingă între bine şi rău, să condamne minciuna, să acorde şi să-şi acorde şansa redempţiunii”.
Structurat în două compartimente ample, I. Realitate şi ficţiune. Eseuri, şi II. Literatura, afinităţi elective. Jurnal de lectură, cărora li se adaugă pe final un interviu acordat Valentinei Tăzlăuanu, „Scriitorul e un solitar, un luptător pe cont propriu”, Scribul… îmbină armonios două calităţi – „prestaţie sociopolitică şi artistism” (Eugen Lungu) –, pe care Monica Lovinescu le-a prins într-o formulă memorabilă: Est-Etică. Despre orice (Naţiunea la balamuc; Rezistenţa la cultură; Justiţia memoriei; Cultura alternativă la Chişinău etc., etc.) şi oricine (M. Cărtărescu, Gh. Crăciun, Ana Blandiana ş.a.) ar scrie, V. Ciobanu nu părăseşte niciodată aceste coordonate. Este reconfortant să auzi din gura unui atât de fin cunoscător al culturii contemporane, la rându-i tot mai cunoscut pe Bătrânul Continent: „Cred că pentru a dura, «noua Europă» va avea nevoie nu doar de o monedă puternică, de industrie performantă, de reţele dezvoltate de comunicare şi transport, ci şi de idei transnaţionale, de evenimente fondatoare, de naraţiuni legitimatoare, adică de o forma mentis comună pentru toţi locuitorii săi. Salahorii acestui şantier simbolic, extrem de incitant, nu pot fi decât scriitorii, artiştii. Iată argumentul esenţial pentru a fi siguri că în «noua Europă» nu vom rămâne şomeri”. Ei bine, printre „scriitorii, artiştii” reprezentativi care făuresc această forma mentis comună se numără şi Scribul din grădina fermecată, alias Vitalie Ciobanu.
* * * * * * * * * *
Era şi timpul ca eseistul Vitalie Ciobanu (n. 1964) să-i lase locul prozatorului cu acelaşi nume, ceea ce s-a şi întâmplat – la distanţă de 28 de ani de la debutu-i cu romanul Schimbarea din strajă (1991) – odată cu apariţia volumului de nuvele Zilele după Oreste, Humanitas, 2019. Mai exact, i-a făcut loc alături la masa de scris, cele şapte proze (prima – şi care dă titlul cărţii –, datând din 2000, şi ultima, din 2018) fiind redactate cu mână sigur de cărturar aplecat asupra scrierilor altora – de unde şi proiecţia… scribo-centristă (scriitorul Radu Baltazar în „Taxiul de noapte”, exegetul Alexandru Palade în „O după-amiază cu Llosa” sau tânărul redactor de carte aspirând la gloria de romancier Laurenţiu din „Engleza pentru cei care pleacă”).
Exemplar pentru felul de a scrie al lui Vitalie Ciobanu, cu toate firele trase înăuntru, mi se pare textul „Ilona şi împărăţia”, în care istoria „defilează” pe lângă o haltă oarecare, odată cu garniturile de trenuri: la început, „Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruţător evantaiul alternativelor vieţii, savoarea visărilor în care se pierdea. «Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit», i-a spus tata…”; apoi, pe măsură ce „domnea, generic, refrenul implacabil al roţilor de tren”, însăşi „împărăţia aceea enigmatică de la Răsărit (…) începuse să capete contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă…”; vine şi ziua aceea în care, după ce „aşteptară, cu nervii la pământ, ordinul de îmbarcare spre Răsărit”, „garnitura fusese trecută pe linia de rezervă”; apoi, sentimentul de abandon: „Păreau împinşi la marginea lumii, uitaţi într-o buclă atemporală, scoşi din ecuaţia efortului naţional…”; ca, în cele din urmă, să ajungă a o vedea şi pe asta: „După o jumătate de oră, precedată de urletul sinistru al locomotivei, intra în gară prima garnitură cu refugiaţi, oameni scăpaţi din pârjolul războiului, sub privirile consternate ale oraşului. (…) Împărăţia de la Răsărit, pe care o hrăniseră, inconştient, cu soldaţi, muniţie de luptă şi provizii, dar mai ales cu vise deşarte şi iluzii vinovate, venea peste ei, aducându-le cunoaşterea”. Magistrală „citire” a istoriei naţionale, şi nu numai! (Într-un alt text, „Taxiul de noapte”, datat cu 2009, prozatorul pare să anticipeze capturarea statului RM de către un singur partid – mai exact, om – de mai târziu: „Telenovela noastră naţională este doar veriga unui lanţ mai lung, mai încurcat. Şi orice reţea îşi are un centru mai ascuns, «păianjenul» care o ţese. Înşală, mituiesc, corup judecători şi politicieni, iar mai târziu, la bătrâneţe, îşi încropesc o fundaţie prin care să-şi «graveze» numele în memoria urmaşilor, în calitate de mecenaţi, de binefăcători ai artiştilor şi ai săracilor din lumea a treia…”)
Crescut – de fapt, cultivat! – în grădina fermecată a scribului, prezentul volum vine să confirme vocaţia de cărturar a lui Vitalie Ciobanu, intelectualul de cursă lungă, revenit la prima sa dragoste, proza.
* * * * * * * * * *
Expert în meseria de a trăi o intensă viaţă intelectuală, în ciuda unor dureroase pierderi (tatăl profesor, urmat de fratele actor Vlad), Vitalie Ciobanu confirmă, o dată în plus, că la noi rezistenţa prin cultură nu-i o vorbă goală, ci plină de miez. Un om de cultură miezos, colegul & prietenul nostru Vitalie Ciobanu!