Relația cu Republica Democratică Moldovenească interesa în mod evident guvernul dela Iași. Cu toate acestea, în timpul cabinetelor Brătianu și Averescu nu se vorbise niciodată oficial, deschis despre alipirea teritoriului dintre Prut și Nistru. Motivele țineau de relațiile cu Aliații, cu Puterile Centrale, cu Rusia bolșevică, cu Ucraina, dar și cu autoritățile de la Chișinău. În mod special era avută în vedere atitudinea Centralilor, în contextul negocierilor pentru încheierea păcii.
Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său la 18/31 martie 1918, în legătură cu chestiunea Basarabiei, că „Regele e acela care a inspirat politica de a ne preface că nu o voim [Basarabia, nota D.D.]. Nu trebuie ca gândul unei compensațiuni să fie exprimat undeva”. Cât despre atitudinea sa față de acest subiect, Marghiloman scria tot atunci: „Nu mi se pare […] că lucrurile vor merge singure cu cei din Basarabia. Avem emisari pretutindeni […]. În toată afacerea e o ușurință de neînțeles”.
Deputatul Vladimir Țiganco, din Fracțiunea Țărănească, a interpelat guvernul Republicii Democratice Moldovenești, la 16 martie 1918, cu privire la politica externă. Ion Pelivan, ministrul de Externe, nu era de față, astfel încât răspunsul l-a dat președintele Consiliului de Miniștri, Daniel Ciugureanu.
Acesta a precizat că situația fusese neclară multă vreme. Se amintea că după întoarcerea de la Iași a delegației basarabene, care se aflase acolo la sfârșitul lunii februarie 1918, aceasta declarase că „din partea României nu exista nicio pretențiune asupra teritoriului nostru și asupra independenței republicii noastre”.
Unii dintre basarabenii prounioniști i-au întrebat pe liderii Sfatului Țării de ce acesta nu lua în discuție chestiunea unirii Basarabiei cu România. Pantelimon Halippa avea să susțină ulterior că „explicația întârzierii cu discuția problemei Unirii în Sfatul Țării este următoarea. Conducerea Republicii Moldovenești era preocupată cu studierea problemei unirii Basarabiei cu România din toate punctele de vedere: și cel politic, și cel economic, și cel social, și cel gospodăresc. Chestiunea nu era simplă”. Același om politic moldovean avea să precizeze că „[d]ificultatea cea mare în discuțiile noastre cu conducătorii României era că noi – socialiști revoluționari – trebuia să tratăm cu oameni de altă concepție politică”.
Ideile socialist-revoluționare preponderente în rândurile politicienilor și opiniei publice basarabene nu erau populare nici în rândurile clasei politice și opiniei publice din Vechiul Regat, nici între activiștii naționaliști ardeleni sau bucovineni refugiați în Basarabia. Liderii politici de la Chișinău voiau să-și păstreze dreptul de a pune în practică reforma agrară în Basarabia în acord cu binecunoscuta lozincă revoluționară, potrivit căreia „pământul trebuie să aparțină celor care îl lucrează cu brațele lor”. Obiecția celor de la vest de Prut era că țărănimea basarabeană, săracă, needucată, cu unelte agricole primitive, cu vite slăbite, nu ar fi putut să facă o agricultură modernă, capabilă să hrănească populația numeroasă din Basarabia și din România. De asemenea, autonomia pe care voiau basarabenii să o păstreze pentru regiunea lor nu era bine văzută de către regățeni. Rezerva privea modul în care avea să fie administrată regiunea, având în vedere preponderența funcționarilor care nu erau etnici moldo-români, ci ruși/rusofoni. În spatele acestei observații se întrevedea perspectiva etno-națională, liant ideologic adoptat de statul român în urmă cu aproape șase decenii.
Oficiali din dreapta și din stânga Prutului fața în față la Iași
Pantelimon Halippa avea să scrie în memoriile sale că după instalarea cabinetului Marghiloman, „acesta primi propunerea noastră [subl. D.D.] de unire a Republicii Moldovenești cu România”. Ideea că propunerea de unire a venit din partea basarabenilor, cum scrie Halippa, este complet opusă versiunii din jurnalul lui Marghiloman, care nu lasă niciun dubiu că inițiativa a aparținut guvernului român. Dar să vedem cum s-au derulat discuțiile și negocierile româno-moldovene.
O delegație basarabeană formată din Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, Pantelimon Halippa, vicepreședintele aceluiași for, și Daniel Ciugureanu, șeful executivului de la Chișinău, a ajuns la Iași în ziua de 20 martie 1918. Intenția lor era de a ajunge la București, unde urmau să participe, în numele Republicii Democratice Moldovenești, la negocierile de pace care se purtau între România și Puterile Centrale. Însă din motive independente de voința lor, oficialii moldoveni n-au mai ajuns în teritoriul controlat de germani.
La 20 martie/2 aprilie 1918 a avut loc la Iași o lungă întrevedere între Marghiloman și delegația moldovenească. Marghiloman considera că Basarabia era prea slabă pentru a rezista ca stat independent, în condițiile în care ucrainenii reclamau nordul și sudul țării, iar în plus statul era fără bani și fără armată. În opinia premierului român, soluția era unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. Halippa și Ciugureanu doreau pur și simplu unirea, în vreme ce Inculeț ar fi vrut același lucru, dar cu condiții de autonomie deplină pentru regiunea sa. Marghiloman le vorbea celor trei de „egalitate de drepturi”, le promitea posturi de miniștri ș.a.m.d.
Liderii basarabeni, îndeosebi Inculeț, voiau asigurări că unirea Basarabiei cu România se va menține la pacea generală, indiferent cine avea să câștige războiul. Îngrijorătoare erau îndeosebi pretențiile Ucrainei, care reclama fie toată regiunea, fie părțile ei nordice și sudice. Politicienii de la Chișinău pretindeau însă controlul asupra întregului spațiu dintre Prut și Nistru, inclusiv asupra Hotinului și Bugeacului. De aceea ei i-au întrebat pe guvernanții români dacă Puterile Centrale susțineau încorporarea Basarabiei de către România? Dar Aliații voiau aceasta? Era important să nu apară vreo amputare teritorială a Basarabiei. Marghiloman i-a înștiințat pe basarabeni despre asigurările lui Kühlmann în privința libertății de acțiune în Basarabia, în schimbul punerii la dispoziția Germaniei a vaselor românești de pe Dunăre.
În perioada în care s-a aflat la Iași, Inculeț a cerut să se consulte cu șefii misiunilor diplomatice aliate, invocând că era important să se știe dacă țările lor aveau să susțină unirea și la conferința de pace care, indiscutabil, avea să urmeze războiului. Inculeț s-a și întâlnit cu reprezentanții aliați aflați la Iași. Carlo Fasciotti, reprezentantul Italiei, a fost evaziv, transmițând un anume scepticism, având în vedere previzibila renaștere a Rusiei, George Barclay a exprimat mai degrabă indiferența britanică, Charles Vopicka a subliniat susținerea în numele Statelor Unite, iar Charles de Saint Aulaire a făcut același lucru în numele Franței, cu precizarea ca unirea să se realizeze cât mai repede. În perioada în care s-a aflat la Iași, Ion Inculeț s-a văzut și cu fostul premier Ion I.C. Brătianu; acesta din urmă și-a manifestat și el acordul pentru unirea Basarabiei cu România.
Marghiloman s-a văzut cu basarabenii și pe 21 martie/3 aprilie 1918, luând masa cu ei. Avea să consemneze în jurnal: „Halippa îmi spune că Inculeț e vanitos și că greu îl vom aduce la ceea ce voim”. Guvernul român s-a întrunit a doua zi special pentru o discuție pe marginea chestiunii Basarabiei. O depeșă primită de la diplomatul german Horstmann îi confirmase lui Marghiloman „mâna liberă” din partea lui Kühlmann, ministrul de Externe al Germaniei, în privința Basarabiei. De altfel, după ajungerea la putere, Marghiloman analizase cu ministrul de Război și cu șeful Marelui Cartier General situația din Basarabia. Era vorba de pregătiri pentru preluarea controlului direct asupra administrației, nu doar de maniera de supraveghere voalată din ultimele două luni.
„Dacă nu e unire, va fi anexiune.” Ședința guvernului român unde s-a decis oficial trecerea la acțiune, 23 martie/5 aprilie 1918
La ședința guvernului României din 23 martie/5 aprilie 1918 au fost invitați și cei trei delegați basarabeni aflați atunci la Iași: Inculeț, Halippa și Ciugureanu. De față a fost și Constantin Stere. Acesta din urmă tocmai sosise de la București, în urma unei înțelegeri cu Marghiloman. Misiunea sa era implicarea în propaganda unionistă din Basarabia.
Marghiloman le-a reamintit basarabenilor ceea ce le spusese anterior, și anume că un stat mic nu se putea menține între Ucraina, Austro-Ungaria și România. Soluția era unirea Republicii Moldovenești cu România, iar momentul așteptat ar fi sosit. Prin ideile sale politice și sociale, Marghiloman manifesta o neîncredere evidentă față de Sfatul Țării și guvernul de la Chișinău, care aveau origini, idei și comportament revoluționare. Cu toate acestea, premierul român le-a cerut celor trei basarabeni să se întoarcă la Chișinău, să discute chestiunea chiar în Sfatul Țării și să proclame unirea. Aceasta însemna, fără niciun echivoc, încetarea statalității Republicii. Delegații basarabeni nu aveau mandat din partea Sfatului Țării pentru discutarea alipirii Republici Democratice Moldovenești la Regatul României.
Discuția cu basarabenii a fost aprinsă, după cum avea să noteze Marghiloman în jurnalul său. Cei trei basarabeni și-au spus părerea pe rând. Halippa și Ciugureanu s-au pronunțat imediat pentru unire. Inculeț – prezentat de Ciugureanu ca având o mare influență pe lângă deputații din Sfatul Țării – s-a dovedit cel mai combativ dintre cei trei basarabeni, deși o făcea într-un mod defensiv, prudent. Președintele Parlamentului de la Chișinău a amintit în plină ședință a guvernului român de amenințarea pe care o exprimase Constantin Arion, ministrul de Externe, „că dacă nu e unire, va fi anexiune”, după cum avea să consemneze Marghiloman. Deși lapidară, însemnarea premierului român reliefează existența unor discuții anterioare tensionate între cele două părți, inclusiv cu amenințări din partea românilor. De asemenea, Inculeț a pus mai multe întrebări: Sfatul Țării avea să rămână? Guvernul basarabean avea să fie păstrat? Cum avea să fie organizată administrația în regiune?
Basarabenii voiau să păstreze lucrurile pe care le considerau bune și care veneau fie din perioada țaristă, spre exemplu, un anume grad de descentralizare, fie fuseseră câștigate în ultimul an, cum era cazul votului universal. Halippa a pus și el problema votului universal, fiind interesat inclusiv dacă femeile aveau să-și păstreze acest drept, pe care îl câștigaseră în Basarabia, dar care nici măcar nu exista în dezbaterea publică din România. Marghiloman a precizat că Sfatul Țării avea să fie dizolvat, la fel și Consiliul de Miniștri, dar delegații basarabeni aveau să facă parte din guvernul român. Regimul agrar din Basarabia avea să fie respectat până la convocarea Constituantei. Se admitea ca pentru consiliile județene femeile să-și păstreze dreptul de vot. Nu însă și pentru Parlament, ceea ce era un regres din punct de vedere al drepturilor politice.
Guvernul Marghiloman avea o orientare conservatoare, în vreme ce basarabenii – din Sfatul Țării și din guvern – aveau concepții reformist-revoluționare. Interesul basarabenilor era ca schimbările sociale inițiate prin revoluția rusă, reformele proclamate în țară – în principal cea agrară și votul universal – să fie legiferate și puse în aplicare.
Pan Halippa a făcut referire în multe rânduri, în memoriile sale, la „concepțiile socialiste și revoluționare” ale oamenilor politici basarabeni. Ei își percepeau acțiunile drept „revoluționare”; inclusiv unirea Basarabiei cu România o vedeau în această cheie. În principal din aceste motive a propus Inculeț unirea condiționată. Păstrarea autonomiei Basarabiei era importantă. Toate aceastea ar fi oferit garanții că reformele aveau să fie menținute și, în plus, ar fi fost un stimul suplimentar pentru Sfatul Țării să accepte și să voteze unirea. În eventualitatea unirii, basarabenii nu voiau ca problema socială să fie obturată de cea națională. Pentru ei, chestiunile sociale erau cel puțin la fel de importante ca acelea naționale. De altfel, ideea unirii cu condiții fusese susținută anterior și de alți basarabeni. Spre exemplu, Vasile Harea clama, la începutul lunii februarie 1918, unirea Basarabiei cu România, însă nu într-un sistem centralist, cum îl construise în ultimele decenii clasa politică din Regat, ci într-unul federativ. În acest fel, interesele Basarabiei ar fi fost mai bine susținute după unire.
Discuțiile de la Iași, din 23 martie/5 aprilie 1918, au dus la un compromis între cele două părți. Însă nu se poate trece cu vederea că era o evidentă asimetrie, o diferență de putere între cele două țări, între cele două guverne. Basarabenilor le lipseau instrumentele politice pentru a juca tare și pentru a pune condiții mult mai ferme decât cele care aveau să se regăsească în actul adoptat ulterior de Sfatul Țării.
Guvernul Marghiloman voia încorporarea Basarabiei, dar urmărea să o facă dând o notă de legitimitate prin votul Sfatului Țării. O simplă anexare ar fi putut da naștere unor complicații politice și sociale, și atunci, și în viitor. Pan Halippa avea să admită în memoriile sale că unirea Basarabiei a fost „moșită” la Iași. Citatul este pilduitor, pentru că autorul a încercat să împace două fațete ale aceleiași realități, chiar dacă inversând ordinea: „unirea Basarabiei cu România din 27 martie1918 […] a făcut-o Sfatul Țării în numele poporului din Basarabia și […] am moșit-o la Iași” (subl. D.D.).
