Linkuri accesibilitate

Vă rog, nu interziceţi jocul de şah!


Nu doar filmul Pe aripile vântului este „politic incorect”, ci şi… jocul de şah, cel puţin în formula contemporană, cu piese albe & piese negru – asta dacă e să te iei după mintea celor ce-ar interzice şi… umbra, nu-i aşa? discriminată la lumina zilei.

Puţină lume ştie că, odată ajuns în Occident, jocul de şah arăta altfel, opunând alte două culori cu o mare încărcătură simbolică & istorică. Pentru a face puţină lumină, să deschidem O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, Cartier, 2004, la capitolul Sosirea jocului de şah în Occident, mai exact la secvenţa De la roşu la negru.

Până la mijlocul secolului al XIII-lea, pe tabla de şah occidentală încă nu se confruntau piese albe cu piese negre, ci piese albe şi piese roşii. Acest contrast de culori nu este cel pe care Occidentul l-a moştenit de la Islam. În jocul indian, ulterior şi în cel musulman, la origine se confruntau – şi se confruntă până în ziua de azi – un câmp negru cu un câmp roşu, două culori ce formează un cuplu de contrarii. O dată în plus, a trebuit regândit un aspect al jocului, şi încă destul de repede, deoarece contrastul dintre negru şi roşu, deosebit de semnificativ în India şi în ţările Islamului, nu are nici o semnificaţie în simbolistica occidentală a culorilor. Astfel câmpul negru va fi transformat în câmp alb, contrastul dintre roşu şi alb constituind pentru sensibilitatea creştină a epocii feudale cuplul de contrarii cel mai puternic.

Într-adevăr, timp îndelungat, Evul Mediu creştin şi-a articulat sistemul de culori în jurul a trei poli: albul, negrul şi roşul – altfel spus, în jurul albului şi al celor două contrarii ale sale. Dar aceste două contrarii nu au între ele nici o relaţie, nici de contrast, nici de asociere. Aşadar, pe la anul 1000, se alege pentru jocul de şah cuplul alb-roşu, care era pe atunci şi cel mai folosit în emblematica şi în practicile codificate ale culorii. Două secole mai târziu, această alegere este repusă în chestiune, iar ideea că un cuplu negru-alb ar fi preferabil cuplului alb-roşu se impune puţin câte puţin. Şi asta deoarece, între timp, culoarea neagră a cunoscut o promovare absolut remarcabilă – din culoarea Diavolului, a morţii şi a păcatului, a devenit culoarea umilinţei şi a cumpătării! – şi, mai cu seamă, dat fiind că teoriile lui Aristotel asupra clasificării culorilor s-au răspândit pe larg, făcând din alb şi negru cele două poluri extreme ale tuturor sistemelor. De-acum înainte, contrastul dintre alb şi negru începe să fie conceput ca fiind mai puternic şi mai bogat în semnificaţii în comparaţie cu cel dintre alb şi roşu.

Joc speculativ, dacă nu cumva de-a dreptul „filosofic”, şahul nu poate decât să fie influenţat de toate aceste mutaţii ale sistemelor de gândire. De-a lungul secolului al XIII-lea, vedem cum pe tabla de şah piesele roşii cedează treptat locul pieselor negre. Pe la mijlocul secolului următor, fără a dispărea în totalitate, aceste piese roşii devin din ce în ce mai rare: jocul de şah s-a copt pentru a intra în acest univers al negrului şi albului ce caracterizează civilizaţia europeană din epoca modernă. Ba chiar a contribuit, alături de cartea imprimată, de imaginea gravată şi de reforma protestantă, la impunerea sa. De bună seamă, ce poate fi mai alb şi negru decât o tablă de şah?

Ceea ce este adevărat pentru piese este adevărat şi pentru tabla de şah: trecerea de la roşu la negru impune definitiv, în secolul al XIII-lea, o transformare a suprafeţei de joc: 64 de căsuţe alternate albe şi negre. Această structură – pentru noi, simbolul însuşi al jocului de şah! – şi-a făcut apariţia şi a început să fie folosită destul de târziu. Timp îndelungat s-a jucat şah, atât în Orient, cât şi în Occident, pe table de altă natură: fie erau formate din pătrăţele alternând roşul şi negrul sau roşul şi albul; fie, mai general şi datând dintr-o epocă mai veche, erau pur şi simplu constituite din linii verticale şi orizontale delimitând cele 64 de căsuţe. Se ştie că primii jucători indieni, persani, arabi şi chiar occidentali s-au mulţumit adeseori cu o asemenea suprafaţă, care putea fi trasată cu creta pe o piatră sau cu degetul pe pământ. Mai multe miniaturi din secolele al XII-lea şi al XIII-lea ne arată astfel de table de şah monocrome. Totuşi structura bicromă „în carouri” a sfârşit prin a se impune…

Mă opresc aici – recomandându-vă alte două secvenţe: O structură infinită şi, mai cu seamă, Un joc pentru a visa –, de frică să nu trec, fără să-mi dau seama, la Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, despre care aş putea vorbi la infinit.

Şi încă, ce facem cu zicătorile „discriminatorii”, de genul „a umbla cu cioara vopsită”?! Şi cum să-l rebotezăm, în spiritul corectitudinii politice, pe Harap Alb?! Ca să nu mai amintesc de Negru-Vodă…

Vezi comentarii (1)

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG