Aaah, diminutivele!… „Cadeautje?” m-a întrebat fata de la casă, când cumpărasem o carte, la o librărie, în prima mea vizită la Amsterdam, într-o altă viață.
Cadeau-tje, adică un: cadouaș sau cadouleț, un cadou mic, cadeautje. Folosea acea vânzătoare un diminutiv banal de la cadeau, cum fac olandezii (mai mult chiar decât flamanzii), diminutivând în limbajul curent aproape fiecare cuvânt printr-un: -tje (pronunțat [ce]), -sje ([șe]), sau -je.
Mi-a venit asta în cap apropo de iritanta manie românească de a diminutiva totul în raporturile sociale, mai ales la restaurant, căci tot ce ține de alimentație atrage diminutivele: mămăliguță, cărniță, ciorbiță etc. (momițe, în schimb, e împrumutat din bulgară, dar unde sunt oricum, și acolo, un diminutiv).
Iată însă că la fel fac și olandezii. Ba chiar, unele cuvinte diminutivate le-au rămas imuabile în lexic și nu se poate spune altfel: meisje (fată), de pildă, corespondentul exact al lui Mädchen în germană. Mai mult, în limbile acestea germanice, olandeza și Hochdeutsch și Plattdeutsch, ca și în limbile slave, orice diminutiv, precum meisje sau Mädchen, este automat de genul neutru (cum în mod comic, dar revelator cultural, sunt de genul neutru în germană copilul și femeia, das Kind și das Weib, das schlechte Geschlecht…). Ba chiar, germana pare a fi singura limbă de pe planetă unde chiar femeia - das Weib - e de genul neutru.
Mai mult, mergând cu reflecția și mai departe, în slavă, de unde noi am luat particula diminutivală -ț- cu care formăm mămăliguță, cărniță și ciorbiță, în proto-slavă, așadar, o parte majoră a vocabularului era constituită de diminutive în ț/ц, care astăzi nu mai apar deloc ca diminutive: отец (tata), месяц (lună), солнце (soare), овца (oaie), яйцо (ou), сердцe (inima) etc., toate acestea au fost odinioară enervante diminutive în ț/ц. Iar astăzi nici nu se poate spune altfel.
Atât de multe ț-uri de diminutiv are lexicul de bază al limbilor slave, înecând vocabularul comun, încât vorbitorii de azi nici nu-și dau seama că сердцe (serdțe, srțe etc.), inima, e de fapt inimioara, ca și солнце, soarele, diminutivare împinsă chiar la extrem, pentru că noi nici nu putem forma un diminutiv de la „soare”, ba chiar nu vedem vreo rațiune de a o face.
Tendința nu se limitează însă la limbile slave și la olandeză. Chiar și multe cuvinte din fondul lexical cel mai intim al limbii române, venite din latină, precum ochi și ureche, vin de fapt din diminutive latinești (oculus și auricula).
Așa încât, confruntați cu cărniță, mămăliguță și brânzică și supică ar trebui poate să ne resemnăm cu ideea că formele acestea iritante ar putea deveni, într-un insuportabil viitor, forma normală a cuvintelor, ca în limbile slave sau în olandeză, sau în latina veche, fără vreo luminiță de speranță… cadeautje van de toekomst.
