„Să-ți fie dat să trăiești în timpuri interesante” sună un vechi proverb, ori mai degrabă blestem chinez (real ori apocrif). Eugen Jebeleanu (1911–1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlănțuit, a regretat amarnic anii orbirii, a știut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiațiunii, drept un poet autentic, confirmând așteptările lui E. Lovinescu din anii ’30. A susținut, de altfel, eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion și ale lui Ion Negoițescu de reabilitare a lui Lovinescu, în pofida opoziției vechilor și noilor jandarmi ideologici. La un ceas când părea să fie condamnat la anacronism, să lase în urmă doar amintirea unuia dintre arhitecții utopiei, preoții a ceea ce Eugen Negrici a deconstruit exemplar ca religie politică a comunismului românesc (precum Beniuc, Marcel Breslașu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburătoare, cele mai durabile și cele mai oneste. Unele dintre acestea, în opinia mea, răscumpără erorile anilor ’50 și vor rămâne printre cele mai curate și nobile poeme ale literaturii românești din ultimele decenii ale tragicului secol al douăzecilea.
Deșteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu și A. E. Baconsky au fost cei care și-au abjurat public „producțiile” literare din anii anteriori, și-au pus cenușă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. „Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidități”, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu „piticul de la Uniunea Scriitorilor”. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, că era de fapt instrumentul „perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Răutu. A înțeles că fusese folosit, că fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii „Noii Credințe” (Miłosz); crezuse într-un ideal, asemeni favoritului său Attila József (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinică a acestor visuri. Citez din memorie: „Mulți am dorit să fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toți/Doar alții au gândit mai bine/La patru aurite roți”. Ne-a povestit odată despre ședințele de pomină din vara anului 1958, când, acuzat de teribile păcate, între care „lipsa de vigilență”, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sancțiuni în acea vară a represaliilor. În timp ce-și făcea o formală autocritică, Ema Beniuc a început să urle isteric: „Nu-l credeți, minte, vrea să înșele Partidul!” Nu mai conta că scrisese tot ce scrisese, devenise un „dușman obiectiv”.
Poeziile de după 1968 ale fostului sburătorist regăseau nu doar ermetismul înfrigurat, aș zice condensat, al începuturilor, dar și solemnitatea aproape sacrală a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referințele biblice, parabolele despre nemurire și salvarea sufletului: „Cocoșu-n zare-a trâmbițat/S-a înroșit de cântec marea/Nu-i încă zi dar poți să-ncepi/Poți Petre să-ți începi vânzarea”. Fabule cu semnificații subversive, aluzii străvezii, în metafore abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltătoare: „Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunând: Ascultă băi Davide/De ce în țară nu-s stafide/Căci ele mi se fac din struguri/Și când le ciugulești te bucuri./David răspunse Ehehe/Ce bune-ar fi, dar nu mai e/Ce nu mai e, făcu săracul/În ce le pune cozonacul”…
Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, așa cum l-am cunoscut, era de-acum scârbit de jocurile cinice și perverse ale nomenklaturii: „Vai de suflețelul nostru care/Când să fie mare/Ni se cocoșă ca prostul/Proștilor dând ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofă de erou, nu era făcut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, își imagina că fiind acolo, în anturajul imediat al „zeilor”, va putea încuraja unele tendințe liberalizante. Miza, bănuiesc, pe o relație specială cu Ceaușescu, despre care scrisese încă din 1936, când tânărul jurnalist Jebeleanu a vizitat închisoarea de la Brașov, unde se afla deținutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Un timp, Ceaușescu l-a tratat cu un anumit respect.
După 1971, când la Plenara CC din noiembrie consacrată noului îngheț ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresivă lansată prin „Tezele din iulie”, Ceaușescu și echipa sa au decis că este un „intratabil”. Astfel îl descrie Popescu-Dumnezeu în memoriile sale: un profet mânios, un leu indignat care-i scotea din sărite pe culturnicii zilei (și în primul rând pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Să susții că Nijinski era un revoluționar veritabil, că versurile lui Eminescu „Mai departe, mai departe/Mai încet tot mai încet/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte” sunt adevăratul model poetic, nu versificațiile optimiste ale poemelor pe bandă rulantă, erau, din perspectiva partidului, tot atâtea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde.
