Între comentariile de săptămâna asta pe marginea victoriei Maiei Sandu, la Chișinău, în duminica decisivă a prezidențialelor, Cristian Pantazi, de la G4Media, a venit cu o teorie liniștitoare: autoritățile de la București răciseră mai demult motoarele retorice în relația Moldova, preferând o strategie a sprijinului concret. Așa s-ar fi evitat blocajul temei geopolitice, care ar fi intervenit în orice scrutin de dincolo de Prut.
Astăzi, doi comentatori sunt de altă părere. Unul o face explicit, altul doar implicit. Vom începe cu cel de-al doilea. Alexandru Damian scrie pe contributors.ro că „Victoria Maiei Sandu este o palmă morală și pentru un București care a desconsiderat-o și l-a susținut până la final pe oligarhul Plahotniuc”. „Klaus Iohannis s-a remarcat mai degrabă printr-un dezinteres total față de Moldova”. Partidele de la București s-au poziționat mai diferențiat : de la declarații dezastruoase până la un oarecare sprijin retoric. Noua președintă a Republicii Moldova a câștigat prin decența și înțelepciunea cu care și-a dus campania. A avut și puțin noroc, cu greșelile grosolane ale lui Igor Dodon, mai ales între cele două tururi, care au enervat electoratul, astfel că la turul al doilea unul din cinci voturi pentru Sandu a venit de la Chișinău, arată Damian. Și adaugă: „Foarte mulți analiști și oameni politici din România și-au redescoperit recent apetitul pentru alegerile din Republica Moldova și s-au declarat susținători ai Maiei Sandu. Maia Sandu ar trebui să aibă grijă la declarațiile de dragoste dinspre București căci ascund de multe ori o doză serioasă de ipocrizie”.
Sorin Ioniță polemizează colegial cu Cristian Pantazi, tot pe platforma contributors.ro. Teoria acestuia din urmă, cu strategia României de a nu apăsa pedala unionistă, în general geopolitică, ar fi mai degrabă un raționament retrospectiv. Adevărul, crede Ioniță, e altul: „ideea că noi am tot călcat-o periodic în picioare pe Maia Sandu pentru că am fost foarte şmecheri, (...) ca să o facem mai votabilă de către moldovenii româno-sceptici şi să nu se prindă ruşii că-i de-a noastră, nu mi se pare că ţine. Da, România a fluturat mai puţine steaguri, finanţând în schimb grădiniţe, ambulanţe, şi alte lucruri utile. Dar de ele se putea folosi orice guvern din Chişinău, dacă nu era incompetent şi rata gestiunea pandemiei”. „Ba chiar mai mult decât atât: în vreme ce cu o mână plăteam ambulanţe, cu ailaltă finanţam tot de la Bucureşti, din acelaşi buget public, canale de dezinformare care turnau lături peste Maia Sandu şi partidul ei, plus editoriale care explicau că tot partidele urmăritului penal Plahotniuc reprezintă viitorul, civismele astea gen PAS fiind naivităţi de copii”.
Și Armand Goșu scrie în revista 22 că „Împotriva Maiei Sandu publicații finanțate de București au dus lungi campanii de presă. În mod nerealist, înalți funcționari din ministerele de pe Dâmbovița promovau interesele unor personaje obscure de la Chișinău, cu o cotă politică în marja de eroare, și nu pregetau să critice opoziția pro-europeană, (…)spre surprinderea diplomaților străini acreditați la București”. Goșu constată că entuziasmul politicienilor români e palid, aproape inexistent. „Atunci, care sunt prioritățile Bucureștiului? se întreabă el. Să șteargă urmele colaborării cu oligarhul fugar Vladimir Plahotniuc. De la instituții de stat până la redacții de publicații online care au cedat franciza, toți cei din România conectați la banii lui Plahotniuc se consumă nervos de teamă că ar putea fi dați de gol”.
