În momentul în care forțele de ordine din Franța lui Emmanuel Macron sunt tot mai criticate pentru violența de care dau dovadă menținând ordinea în timpul marilor manifestații, se pune întrebarea cine controlează acțiunile poliției. Nu doar în Franța, dar și în diferitele alte țări europene.
Aici diversitatea instituțională este totală de la o țară la alta. Să luăm exemplele cele mai relevante care sunt: — Suedia, Germania, Spania, Belgia și Marea Britanie.
În Suedia, Ombudsmanul, persoana cu puterea de a verifica și a propune sancționarea unor fapte ale poliției, altfel zis un soi de „om al nemulțumirilor” populare, este o instituție creată în 1809 și a fost prima instanță de mediere între popor și administrație. Acest model a avut atunci un mare succes nu numai în țările scandinave, dar și în Europa de Sud și de Est. Aceste organisme, consacrate în general în Constituția națională, prezintă garanții formale puternice de independență față de puterea politică.
Numiți de Parlament, cei patru ombudsmani suedezi nu primesc instrucțiuni de la guvern. Ei pot fi solicitați de un cetățean sau se autosesizează. Numărul reclamațiilor este în continuă creștere, dovadă a implantării lor în cultura politică și socială suedeză.
În Germania, în teorie, medierea se petrece la nivel de landuri, fiecare entitate administrativă având propriile sale structuri de mediere. În practică, însă, doar trei landuri (Renania-Palatinat, Schleswig-Holstein și Baden-Württemberg) au introdus postul de mediator al poliției, Bürgerbeauftragte, pentru a soluționa disputele dintre cetățeni și polițiști. Aceștia au doar o putere de mediere și foarte puține mijloace – suferă în special de lipsa de personal, cum a deplâns-o institutul german pentru drepturile omului într-o examinare comparativă cu alte cinci țări europene.
Celelalte regiuni se bazează pe procurorii regionali și pe serviciile speciale de poliție, care sunt responsabile de investigațiile împotriva ofițerilor de poliție. Atunci când un polițist face obiectul unei investigații, aceasta trebuie totuși deschisă într-un alt departament decât cel în cauză. În cele mai grave cazuri, investigațiile sunt efectuate de către biroul federal de poliție penală, Bundeskriminalamt.
În Spania, este consacrat în Constituție încă din 1981 un Defensor del Pueblo (apărătorul poporului) responsabil pentru „apărarea drepturilor și libertăților fundamentale”, o misiune de la început „intim legată de restabilirea democrației în Spania”. Beneficiind de independență și protecție semnificativă – apărătorul poporului nu poate fi arestat, reținut, sancționat sau condamnat – iar el poate fi solicitat gratuit de orice cetățean.
În Belgia, din 1991, Comité P. (Comitetul permanent pentru controlul serviciilor de poliție) este responsabil de raportarea disfuncționalităților forțelor de poliție din regat. Prezidat de un magistrat, acest comitet este alcătuit din cinci membri permanenți, asistați de un departament administrativ de aproximativ treizeci de persoane și un departament de investigații format din aproximativ cincizeci de polițiști sau funcționari publici detașați.
În sfârșit, în contextul britanic, unde folosirea forței este limitată la strictul minim – nici în prezent poliția nu este înarmată, buna cooperare cu populația fiind percepută ca cea mai bună modalitate de reducere a criminalității – controlul poliției este luat foarte în serios și dispune de resurse importante.
În timp ce majoritatea plângerilor sunt tratate intern de către departamentele de etică a poliției, cele mai grave cazuri revin Oficiului Independent pentru Conduita Poliției (IOPC). Competent în Anglia și Țara Galilor, IOPC poate efectua arestări, percheziții sau audia martori pentru a transmite concluziile sale către sistemul de justiție, care este apoi responsabil de pronunțarea sancțiunilor.
Este una dintre singurele agenții (împreună cu omologii ei din Olanda, Finlanda și Estonia) care poate stabili standarde proprii pentru tratarea plângerilor de către forțele de poliție.
