În anii ’30–40’, emisiunile postului Radio Moscova către Europa Est-Centrală au fost împărțite în două redacții: redacția pentru Balcani și redacția pentru Europa Centrală. Însuși Cominternul anticipase divizarea, creându-și propriul lui Birou Balcanic (ca o ironie a sorții, timp de câțiva ani, el și-a avut sediul la Viena).
Se subînțelege că șefii Biroului fuseseră aleși de către Kremlin dintre comuniștii unguri și cehi: Béla Kun și Bohumír Šmeral. De cealaltă parte, Hitler îi trata pe români drept niște aliați de mâna a doua, în timp ce Horthy, Ante Pavelić și Jozef Tiso erau preferații lui. Un alt nume pentru aceeași dureroasă împărțire. A fost nevoie de întreaga cruzime a lui Stalin pentru a face întreaga zonă să pară omogenă: aceleași persecuții în Polonia și România, aceleași procese-spectacol la Praga și Sofia, aceeași vânătoare de vrăjitoare la Bratislava sau în Berlinul de Est.
O unificare negativă ce nu putea însă să dureze: în 1953, România sporea represiunea, Ungaria iniția „noul curs” al lui Imre Nagy. Apoi, în 1956, se petrecea o re-jucare a lui 1919: „tovarășii” români îl ajută pe ocupantul străin să zdrobească Comuna din Budapesta. Membrii guvernului Nagy și familiile lor sunt capturați și aduși într-un azil al Securității din România.
Părinții sunt dați pe mâna lui Kádár și executați sau condamnați la ani grei de pușcărie pentru „conspirație contrarevoluționară”. Copiii nu-și pot plânge morții pentru că regimul a declarat mormintele secrete de stat.
După 1956, mai precis în 1959, cel mai tânăr membru al Biroului Politic din România, Nicolae Ceaușescu, mergea la Cluj și veghea asupra unificării forțate a universităților română și maghiară. Rectorul Universității Babeș-Bolyai și mulți alți profesori se sinucid: să fi fost primul act al „epurării etnice”?
Cu câțiva ani mai devreme, în 1956, virusul rebeliunii, detectat în mijlocul intelighenției maghiare din Transilvania, se cerea suprimat. Câteva încercări curajoase de a sprijini revolta din Ungaria au fost înăbușite în fașă. La București, Cluj și Timișoara au fost arestați studenți. Partidul resimțea tentația „revizionistă” și cămașa de forță a ideologiei era repusă în drepturi, după un scurt interludiu de speranță.
Paul Goma avea dreptate: 1956 a fost l’occasion manquée (ocazia ratată) a României. Intelectualii locali au continuat să fie la fel de izolați de semenii lor din celelalte țări est-europene. În România n-a existat dezgheț, ci doar perpetuarea mecanismului terorii. Ar fi putut fi altfel? Ce s-ar fi întâmplat dacă baronii literari ai timpului, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, G. Călinescu sau Geo Bogza s-ar fi decis să vorbească sau să spună adevărul?
Disperarea lui Emil Cioran privitoare la țara sa natală își avea rădăcinile tocmai în acest sentiment de neputință istorică. Entuziasmul lui debordant față de Revoluția maghiară era egalat doar de regretul dureros că istoria a trecut încă o dată pe lângă România. Răspunsul lui Noica la scrisoarea primită de la Cioran avea drept scop să explice de ce tăceau intelectualii români. Pentru această justificare a eșecului, el a fost mai apoi condamnat la mulți ani de închisoare.
Acolo, în loc să mediteze asupra responsabilității dialecticii hegeliano-marxiste pentru coșmarul leninist, Noica a învățat cum să-și iubească torționarii. La eliberare, în august 1964, s-a oferit chiar să devină „antrenor” de marxism al tinerei generații.
Eșecul regimului de a-l recruta pentru o astfel de pedagogie este o altă dovadă că acei comuniști români erau slabi ideologi. Imaginați-vă, bunăoară, bucuria comuniștilor cehi, dacă Jan Patočka le-ar fi propus un astfel de târg!
