În perioada interbelică, o știe oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de către propaganda comunistă. După război, în ultimii ani de viață ai genialissimului generalissim, a prins ființă și avânt „mișcarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifiștii staliniști erau într-o stare de perpetuă agitație și indignare. Erau denunțate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea și poate din Patagonia.
Supraviețuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revoltă împotriva „instigatorilor la război”, iar Aleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, înfiera „hienele dactilografe”, o categorie în care îl includea până și pe docilul tovarăș de drum, Jean-Paul Sartre. Mai târziu, Václav Havel a scris un eseu despre cei care susțin mitul echivalenței morale între Estul totalitar și Vestul democratic. Cred că aceste teme sunt astăzi la fel de actuale ca în urmă cu câteva decenii. Înclinația spre auto-amăgire nu a dispărut, revolta selectivă rămâne contagioasă.
Tema a fost discutată cu ani în urmă de doi gânditori post-marxiști, regretații Ágnes Heller și Ferenc Fehér, într-un eseu apărut în revista New German Critique. Titlul era cât se poate de revelator și, în fond, neliniștitor: „Europa de Est în umbra unui nou Rapallo”. În acei ani, stânga umanistă din Est era anti-totalitară, lucidă și conștientă de capcanele propagandei sovietice. Stânga oficială, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivilă, paria tocmai pe credulitatea nemărginită a atâtor intelectuali, mai tineri ori mai puțin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul „Premiu Lenin pentru întărirea păcii între popoare” (primit și de Mihail Sadoveanu în 1961). Nu fusese „Decretul asupra păcii” unul dintre primele semnate de Lenin ca președinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kołakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Să ne amintim de George Orwell, de Ministerul Păcii care se ocupa cu pregătirea și întreținerea războiului permanent...
În anii ’80, m-am ocupat de tema mișcărilor pacifiste independente din Blocul Sovietic într-un volum pe care l-am editat și care a apărut la editura Routledge în 1990. Între autori, disidentul maghiar Miklós Haraszti și cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule cărți despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a ști să disting între anti-militarismul onest și naivitatea devenită program politic în Vest. Este și tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kołakowski și istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirecțional, adică anti-NATO, din Occident. Cât privește marile congrese de luptă pentru pace, premiile internaționale purtând numele lui Lenin și campaniile care le acompaniau, nu cred că există un text mai revelator și mai sfâșietor decât un pasaj din volumul al treilea din Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. E vorba de felul în care percepeau deținuții din infernul concentraționar sovietic tiradele demagogice ale „partizanilor păcii” dirijați și de atâtea ori stipendiați de Kremlin.
Ne aflăm în Kazahstanul de nord, doi deținuți tocmai au reușit o evadare care se va sfârși tragic. Merg în noapte prin stepă, aproape muribunzi, înfometați și însetați. Găsesc, în fine, un cal, îl ucid și îi sorb direct sângele din rana deschisă: „Partizani ai păcii! Exact în acel an vă reuneați la Viena și la Stockholm, vă desfătați cu băuturile sorbite cu paiul”. După care, numindu-i pe doi dintre cei specializați în turismul păcii, Soljenițîn scrie: „V-a trecut vreodată prin minte că existau concetățeni ai versificatorului Tihonov și ai jurnalistului Ehrenburg care își stingeau setea adăpându-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodată că în Uniunea Sovietică acesta este sensul real al cuvântului pace?”
PS: O precizare. În ceea ce-l privește pe Sartre, în 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit „această hienă dactilografă, acest șacal înzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). „Vipera lubrică” e a lui Vîșinski, împotriva lui Buharin (citat de mine în Diavolul în istorie). Zoomorfismul ca formă de deriziune și degradare a celui stigmatizat făcea parte din recuzita stalinistă (năpârci, lipitori, păduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifică totalitarismelor comunist și fascist.
După ce Nikita Hrușciov a denunțat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, în februarie 1956, Fadeev, autorul Înfrângeriiși al Tinerei gărzi și-a tras un glonte în cap. Imediat după moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela Dezghețul, al cărei titlu a devenit simbolul unei întregi perioade. Dar chiar și în memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, apărute în revista Novîi Mir, Ehrenburg nu a revenit asupra implicării sale în marea înscenare globală numită „mișcarea pentru pace”.
Despre indignările cu geometrie variabilă ale stângii vestice am scris un întreg capitol în cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Routledge, 1988, apărută în traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus în revista L’Homme et la société cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Löwy, un gânditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revoluționari, de la tânărul Lukacs și Ernst Bloch la „Che” Guevara. În revista Agora, condusă pe atunci de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutantă cronică a acelei cărți.
