Vladimir Tismăneanu

Motto: „În istorie, momentele în care domină rațiunea și împăcarea sunt scurte și efemere.” — Stefan Zweig

Am aflat cu tristețe în weekend despre decesul marii gânditoare umaniste Ágnes Heller (d. 19 iulie 2019). Ágnes a fost o supraviețuitoare a Holocaustului, un critic deschis al totalitarismului, sufletul Școlii de la Budapesta dedicată marxismului critic și întruchiparea celor mai nobile tradiții ale spiritului european. Dedic acest eseu memoriei prietenei mele dispărute. Rămânem aici, pe acest pământ, spre a prezerva și apăra moștenirile sale intelectuale.

Ați văzut, pesemne, filmul lui Wes Anderson Grand Budapest Hotel. Este o comedie apocaliptică derulată pe marginea abisului, un requiem pentru acel spațiu cosmopolit, polifonic și polimorf, care a fost Europa Centrală înaintea catastrofei naziste, acel moment de cezură în istoria civilizației moderne, când Viena lui Hitler a învins Viena lui Wittgenstein. Tragedia Europei Centrale s-a născut din asaltul totalitarismelor asupra modernității burgheze. „Zubrowka” lui Wes Anderson a dispărut în ceața morbidă și asasină a lagărelor de concentrare.

Înspăimântat de avansul nazist, incapabil să mai suporte solitudinea, dezrădăcinarea și alienarea exilului, Stefan Zweig s-a sinucis, împreună cu tânăra sa soție, la Petropolis, în Brazilia, pe data de 23 februarie 1942. Au fost organizate funeralii naționale la care a participat președintele Getúlio Vargas. Scriitor de colosal succes în anii ’30, Zweig era convins că valorile în care credea s-au sfărâmat fără nicio șansă de salvare. Făcea parte dintr-o specie umană pe care buna sa prietenă, romanciera Irmgard Keun, o descria astfel: „Aparținea acelora care, în pofida suferinței, nu vor și nu pot să urască. Era unul dintre acei evrei care, gingași și expuși atacurilor, trăiește în lumea de sticlă imaculată a spiritului și este lipsit de capacitatea de a face vreun rău cuiva”.

Apărută la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos și Eva Țuțui, cartea de eseuri (lecturi și relecturi) Fiorul evocării unor lumi ucise, a regretatei gânditoare maghiare Ágnes Heller, rămâne o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus, despre un univers anihilat.

Este vorba de spațiul central-european, cu ale sale hoteluri, cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sioniști, marxiști de diverse tendințe, bolșevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl și Freud, a lui Aleksander Wat, Czesław Miłosz și Zbigniew Herbert, a lui Klimt și Mahler, a lui Attila József și François Fejtő, a lui Gál Gábor, Ervin Šinko, Manès Sperber, Joseph Roth, Paul Celan, Benjamin Fondane și Danilo Kiš, a tânărului Cioran și a lui Karl Kraus, a Marianei Șora și a lui Imre Tóth, a lui Arnold Schonberg și Alban Berg. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocârlie. O lume stinsă, o lume anihilată, o lume năruită.

Titlul cărții lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultățile logice și psihologice de a scrie cu conștiința că vorbești cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. „Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranță, nu stilul îl face actual, deși unii scriitori - mai puțin talentați - cred că da și încearcă să fie cu orice preț «actuali». Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puțin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. „Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Kafka, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Koestler, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenițîn, Vargas Llosa. Două fragmente din Singer:

„—Ce să fac, rabine?

—Să nu faci nimic rău.

—Asta-i tot?

—Asta-i foarte mult.”

Ori:

„—Ai văzut adevărul?

—Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel.

—E totuna.”

Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam ori Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin.

Este păcat că, din câte știu, nu prea s-a vorbit despre această carte în ultimii ani. Evocarea/studiu dedicată lui Isaac Bashevis Singer, Romanul picaresc în umbra Auschwitzului, este extraordinară. La fel, evocarea lui Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supraviețuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când „Lumea de ieri” s-a năruit, Zweig și-a pierdut orice urmă de speranță și s-a sinucis în exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a „soarelui negru”, a „destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scria Ágnes Heller:

„Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbușiri. Vorbesc ca membră a unei generații care s-a născut în infern și care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte încet, a început să se înalțe până când astăzi, rezistând cu succes vieții, poate să-și aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Este generația care a învățat din propriile experiențe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine și ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menționat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books (24 septembrie 2009). Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptățire ceea ce sugerează Tony Judt în acest tulburător text:

„Pentru două generații de bărbați și femei, născuți între 1880 și 1930, experiența central-europeană caracteristică pentru secolul XX a constat în educația poliglotă oferită în inima urbană sofisticată a Europei civilizate, sufocată, adumbrită de experiența dictaturii, războiului, ocupației și genocidului...”

Viața și opera Papei Ioan Paul al II-lea (1920–2005) au contribuit în chip crucial la afirmarea adevărului și demnității ca valori definitorii ale existenței umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat măsura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualității în secolul XX. Viața sa, trăită sub semnul opoziției în raport cu orice formă de înjosire a condiției umane, simbolizează această continuă căutare a legăturii dintre ființa umană și transcendență. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu forțele răului a reprezentat o obligație morală absolută. Ultimii ani ai vieții acestui om excepțional s-au derulat în suferință. Papa a rămas însă fidel principiilor sale, a continuat să unească în acțiunea sa principiile acțiunii cu cele ale contemplației. A continuat să preconizeze și să practice acele idei dezvoltate în documentele majore ale perioadei în care s-a aflat la cârma catolicismului mondial: enciclica „Redemptor Hominis” (Mântuitorul omului) și, nu mai puțin importantă, enciclica „Veritatis Splendor” (Splendoarea adevărului).

Aceasta din urmă, publicată în 1993, era un document de teorie morală menit să încurajeze reflecția și dialogul. În ea, Ioan Paul discuta conștiința, rațiunea și libertatea, susținând că moralitatea se bazează pe adevăruri fundamentale despre natura umană și despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social. În cea de-a treisprezecea enciclică, „Fides et Ratio” (Credință și rațiune), publicată în 1998, cu prilejul a două decenii de când fusese ales Papă, Ioan Paul arăta că ambele sunt căi legitime ale căutării adevărului. Era vorba de o respingere a unor tendințe filosofice moderne, inclusiv raționalismul post-iluminist, marxismul și nihilismul, în numele unui umanism al salvării prin regăsirea legăturii cu valorile marii tradiții iudeo-creștine.

Am avut prilejul ca în scrierile mele de-a lungul anilor să mă refer la rolul acestui mare gânditor și om al acțiunii spirituale. În volumul de convorbiri cu Mircea Mihăieș, Încet, spre Europa (Polirom, 2000), cititorul poate găsi analize legate de vizita Papei în România, dar mai ales pe tema contribuției sale la sfârșitul comunismului și la deschiderea universalistă a Bisericii Catolice.

Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei în România (în mai 1999) sugera că ortodoxia nu înseamnă sub nicio formă izolare ori lipsă de participare la imensa transformare care are loc în condiția europeană și în condiția planetară. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a făcut ca o serie de lucruri ce păreau imposibile să devină posibile și să fie parte a lumii în care trăim în momentul de față. A jucat un rol esențial în prăbușirea comunismului. Dacă admitem că Polonia este numele debutului prăbușirii comunismului să ne amintim grevele de la Gdansk, geneza sindicatului liber și autoguvernat „Solidaritatea”, venirea la putere în iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki (1927-2013), trebuie să recunoaștem că toate acestea au fost direct legate de prezența spirituală și rolul lui Ioan Paul al II-lea.

Deschizător de drumuri în atâtea privințe, Papa a mai făcut un gest excepțional: în anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papă care a recunoscut, fără niciun fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existență statală. El a vorbit direct despre statul Israel și legitimitatea sa istorică. Nu numai că a stabilit relații diplomatice între Vatican și statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitală dintre creștinism și iudaism.

O componentă la fel de importantă în moștenirea Papei este recunoașterea păcatelor comise de-a lungul secolelor împotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecințele intoleranței. Această mărturisire a unei culpabilități asumate este unică, după știința mea, în istoria creștinismului, venind de la vârful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II, convocat la inițiativa lui Ioan al XXIII-lea (care anula morbida teză a „poporului deicid”), numind cât se poate de clar antisemitismul drept păcat împotriva creștinismului. Documentul „Ne amintim: Reflecții despre Shoah”, adoptat de Vatican la inițiativa Papei, rămâne un reper moral fundamental pentru vindecarea relațiilor dintre evrei și catolici. Trebuie amintită aici declarația Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: „Aceste crime nu s-ar fi putut produce în absența unei ideologii străine de Dumnezeu și opusă lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfârșită adâncime, menite să explice cum a fost posibilă căderea umanității în barbariile totalitare - comunistă și fascistă - simbolizate pe veci de cuvintele Gulag și Holocaust.

Asemeni unor Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov, Václav Havel sau Jacek Kuroń, Ioan Paul al II-lea a știut că adevărul este cea mai eficientă armă de luptă împotriva minciunii totalitare. A fost mereu și pretutindeni susținătorul valorilor dreptății, toleranței și adevărului. Când a sosit în Polonia, în 1979, la un an după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul le-a spus compatrioților săi: „Nu trebuie să vă temeți”. Era un îndemn irepresibil la onoare, demnitate și adevăr. Totalitarismul, un regim întemeiat pe duplicitate și refuz al distincțiilor tradiționale dintre bine și rău, s-a dovedit neputincios în fața acestor valori renăscute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Într-adevăr, triumful tumultului revoluționar care a dus la renașterea libertății nu poate fi înțeles fără a accentua rolul decisiv al Papei în catalizarea rezistenței anti-totalitare.