Linkuri accesibilitate

Vocea lui Bunin


Ivan Bunin (n. 22 octombrie 1870–d. 8 noiembrie 1953) a fost ultimul mare reprezentant al unei culturi care i-a dat lumii pe Pușkin, Tolstoi sau Turgheniev. S-a priceput deopotrivă la poezie și proză—o realizare în sine—și a reușit să păstreze un echilibru cantitativ și calitativ stabil între cele două specii. Tot el a fost și primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1933).

Bunin a început să scrie devreme, la șaptesprezece ani, și a continuat să o facă până la moarte. A avut așadar o carieră activă de peste șase decenii, mult peste ce reușiseră Tolstoi sau chiar Goethe. Un autor cu adevărat prolific. Spre deosebire de alți scriitori ruși, nu a fost remarcat de îndată ce a apărut pe scena literară. Nu că ar fi existat mulți alți scriitori de mare valoare la acea dată; din contră, foarte puțini erau mai dotați ca Bunin la sfârșitul secolului XIX și începutul veacului trecut. Adevărata recunoaștere a venit pe la patruzeci de ani, când criticii ruși au și încetat să se mai refere la el ca la un „poet liric eclectic” sau un „literat original”. A devenit faimos în propria țară chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, însă avea să mai treacă aproximativ un deceniu până când să fie tradus și în Occident. Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi ales calea exilului francez după Revoluția din Octombrie, dar mi-e greu să cred că ar fi fost ignorat.

Bunin provenea dintr-o veche familie de moșieri. Unul din Bunini fusese ucis în timpul asediului Kazanului de către trupele lui Ivan cel Groaznic, în 1552, iar un alt membru al familiei pe linie maternă fusese executat, după o rebeliune, din ordinul lui Petru cel Mare. Familia Bunin mai dăduse doi eminenți autori cu câteva generații înainte de Ivan: Anna Petrovna Bunina (1774–1829), poetă înzestrată și bună traducătoare de poezie franceză, engleză și germană, ea însăși rudă îndepărtată a bunicului Annei Ahmatova (vezi și cartea Barbarei Heldt, Terrible Perfection), și Vasili Andreevici Jukovski (1783–1852), poet extrem de cunoscut în Rusia pe la mijlocul secolului XIX, fiul unui Bunin și al unei turcoaice descrisă ca „prizonier de război” (probabil o fată răpită în timpul uneia din campaniile otomane). Cu siguranță, Ivan Bunin crescuse în tradiția acestor doi membri ai familiei sale, citiți și discutați frecvent în cercurile de apropiați.

Tânărul Bunin a fost pasionat de trecutul familiei sale și chiar nerăbdător să demonstreze motivele decăderii acesteia: în special pauperizarea marii boierimi, emanciparea șerbilor în 1861, sau chiar industrializarea crescândă a Rusiei, care începuse să se facă simțită încă din anii 1870. Așadar, Ivan Bunin aparținea unei vechi familii, care, în timpul vieții sale, își pierduse aproape complet stabilitatea economică. Este și motivul pentru care a primit o educație formală limitată (câteva clase), ceea ce ar fi fost de neimaginat pentru un tânăr nobil cu câteva decenii mai devreme. A părăsit școala la 15 ani și s-a întors la casa părintească, în gubernia Orlovsk, continuând să studieze cu fratele mai mare. N-a apucat să fie vreodată student, dar avea calitățile sale, pe care le va folosi în anii ce-au urmat. Era înalt, slab, șarmant, iubea natura și tot ceea ce era frumos—și a rămas astfel până la sfârșitul vieții.

În opera lui Bunin nu găsim, cum ne-am aștepta, nicio atitudine politică. Starea de spirit a intelighenției în primul deceniu al secolului XX era „din oficiu” opozițională. Un scriitor, chiar un poet, ar fi trebuit să fie „de stânga” sau, în orice caz, în tabăra progresistă. În realitate, aproape toți se opuneau guvernului de pe atunci. Până și pașnicul Cehov simțise că trebuie să ia poziție și demisionase din Academia de Științe în semn de protest față de excluderea lui Gorki. Prin urmare, Ivan Bunin se găsea singur și tăcut în această mare învolburată a istoriei, perfect tolstoian în filosofie, spre uluiala confraților literari.

O asemenea distanță față de politică trebuie că îl costase și popularitatea ca autor. Bunin era un om înțelept care înțelesese foarte bine toată această configurare a lumii în care trăia, însă independența spiritului a fost cea care a prevalat: „Mi se strepezeau dinții de câte ori vedeam, pe pereții aproape fiecărui apartament pe care îl frecventam, ochelarii și fața de pasăre a lui Cernîșevski, sau pe Belinski, cadaveric, cu ochi enormi și terifianți, ridicându-se din propriul pat al morții pentru a-i întâmpina pe jandarmii care îi intrau în locuință...” (vezi romanul autobiografic Viața lui Arseniev, București: Editura pentru Literatură Universală, 1969).

Ivan Bunin a fost ultimul mare reprezentant al tradiției clasice ruse a secolului XIX, un scriitor pre-revoluționar în Rusia, post-revoluționar în exil. Deși a rămas o vreme în țară și după 1917, nu a scris mare lucru în acea perioadă și nici nu a asistat la instaurarea regimului sovietic. Alternativa pare greu de imaginat: ar fi devenit un scriitor sovietic sau n-ar mai fi scris deloc. Și-a reluat scrisul în Franța, începând cu 1920, și, în pofida revoluției, opera sa a rămas intactă și a putut să crească în exil.

În perioada 1907–1917 călătorise foarte mult în afara granițelor, iar când a izbucnit revoluția bolșevică, s-a alăturat celor ce se refugiaseră în Ucraina (încă independentă). Pentru scurt timp, a ajuns la Odessa cu soția, dar când Ucraina a fost ocupată de Armata Roșie, a ales să se stabilească definitiv la Paris, acolo unde îl invitase prietenul Alexei Tolstoi (1883–1945). Deși a petrecut 33 de ani în capitala franceză, a rămas până la final un scriitor rus. Niciuna din operele sale scrise la Paris sau în sudul Franței nu era în franceză, ci în limba maternă. Între 1940–1944, trăind aproape de Cannes, s-a ferit de orice colaborare cu germanii, iar după eliberare s-a întors la Paris, într-un cartier în care limba rusă încă mai putea fi auzită pe stradă. Apartamentul cuplului Ivan Bunin–Vera Muromțeva (1881–1961) din Rue Jacques-Offenbach avea să devină un fel de Mecca pentru societatea literară rusă aflată în exil...

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG