Pe 2 iulie curent, Wislawa Szymborska (1923-2011; Premiul Nobel pentru Literatură, 1996) ar fi împlinit 95 de ani, iar cea mai frumoasă petrecere de aniversare poate fi chiar lectura antologiei
Versiunea întâmplărilor, Tracus Arte, 2018, în transpunerea Passionariei Stoicescu şi a lui Constantin Geambaşu, pe care acesta din urmă o recomandă într-o doctă Prefaţă, din care reţinem: „Poezia este scoasă din straiele lucioase şi bogat ornamentate, oprindu-se cu precădere la cultivarea unui registru cât mai natural din punct de vedere tehnic. Este o consecinţă firească a demersului artistic menit să dezvăluie tainele primordiale într-un mod primar, care sacrifică ornamentalul şi, până la un punct, chiar muzicalitatea. Perspectiva cognitivă impune forma poetică…”. Voi cita, spre exemplificare, un scurt poem din penultimul volum al autoarei, Aici (2009), exemplar în acest sens:
Vermeer
Cât timp femeia din Rijksmuseum,
în liniştea pictată şi în concentrare,
toarnă laptele, zi după zi,
din ulcior în castron,
lumea nu merită
sfârşitul lumii.
Şase versuri cât cele şase zile ale Genezei – nimic de luat, nimic de adăugat. Cum tocmai refuzul de a rosti ultimul cuvânt face tot farmecul poemului Fotografia din 11 septembrie, de citat integral, respectându-i verticalitatea:
Săreau de la etajele în flăcări –
unul, doi, alţi câţiva
mai de sus, mai de jos.
Fotografia i-a prins în viaţă
iar acum îi imortalizează
deasupra pământului înspre pământ.
Fiecare încă un tot
având un chip distinct
şi sânge bine tăinuit.
Mai ales destul timp
până când părul li se va răsfira,
iar din buzunare le vor cădea
chei sau mărunţiş.
Se mai află încă în braţele văzduhului,
în raza hăurilor
care tocmai s-au căscat.
Pentru ei pot face două lucruri –
să le descriu zborul
şi să nu mai adaug ultimul cuvânt.
Ce-ar mai fi de spus după un asemenea poem?! 2 iulie ’18
