Puțină „istorie” a viitorului astăzi: „într-un gen aparent obsedat de trecut, Âme se uită cu fermitate la viitorul muzicii dance”.
Âme („suflet”, în limba franceză), adică duo-ul Frank Wiedemann și Kristian Bayer din Karlsruhe, Germania.
Fraza citată la început aparține cronicarului care scrie despre băieții ăștia în Resident Adviser, și descrie cu destulă acuratețe ce se întâmplă când un gen muzical menit exclusiv să bîțîie persoane mai mult sau mai puțin intoxicate în cluburi subterane, pe câmpii, insule baleare, și pe stadioane, e ridicat la statutul de artă frumoasă.
Wiedemann și Beyer s-au întîlnit în anul 2000 în magazinul cu discuri vinil al celui din urmă, Plattentasche, din orașul lor natal Karlsruhe. Discuri Chicago house, Detroit techno, acele genuri de la cumpăna dintre mileniul doi și trei născute din amestecarea ritmurilor repetitive și aproape „anorganice” ale acelui gen - disprețuit pe vremuri de puriști - numit disco, și experimentele electronice psihedelice ale ultimelor trei decenii din secolul trecut.
Deși parcă s-a mai auzit asta, dar altfel, pe la începutul anilor 1970, la Kraftwerk, o referință detectabilă la duo-ul din Karlsruhe.
Wiedemann și Beyer fac parte din breasla la început disprețuită a acelor disc-jokeys care au transformat banala ocupație de a pune muzici ca alții să danseze într-o profesiune creativă, într-o artă, adică.
Ceea ce vrea să spună că în cei 15 ani de când activează împreună, cei doi nemți au devenit în timp ce învârteau discuri pe platane - sunete din trecut, cum ar veni - compozitori de sunete din viitor.
Despre muzica dance, așadar, ca una din artele frumoase.
