Guvernanții moldoveni rămân prizonierii unei dileme chiar și atunci când sunt animați de cele mai bune intenții.
Pe 6 februarie 2014, Parlamentul European a adoptat o Rezoluție, intitulată „Dreptul la educaţie în regiunea Transnistriei”, în care denunță în termeni mai categorici ca niciodată agresiunea separatiștilor împotriva copiilor care se încumetă să învețe în limba română.
Inițiată de parlamentarii români de la Bruxelles, Rezoluția acoperă întregul spectru al problematicii transnistrene, referindu-se și la recentele referendumuri separatiste de la Comrat. De aceea, aș recomanda autorităților de la noi să acorde Rezoluției europene, dedicate Moldovei, o cât mai mare atenție și mediatizare.
Iată doar un citat din acest text remarcabil pentru felul în care relevă sursa nelegiuirilor din Transnistria: „Parlamentul European observă că prezența trupelor rusești duce la un climat care pune în pericol respectarea și promovarea drepturilor omului în regiune; invită Federația Rusă să pună capăt imediat sprijinului acordat autoproclamatelor autorități din Transnistria și să-și îndeplinească angajamentele asumate […] referitoare la retragerea trupelor și armamentului rusești de pe teritoriul Republicii Moldova; solicită, de asemenea, înlocuirea acestor trupe cu o misiune civilă de menținere a păcii.”
Parlamentul European, totodată, pune presiune pe guvernele țărilor membre să se implice mult mai decis în combaterea separatismului din estul Republicii Moldova, să depășească anacronicul și ineficientul format 5+2, cel care a permis Moscovei să-și întărească pozițiile în această zonă.
Venind cu un semnal puternic de susținere a moldovenilor din stânga Nistrului, Europa plasează Chișinăul, să observăm, în situația, ușor jenantă, de a corespunde, „de a prinde din urmă” – ca un elev restanțier! –, tonul îngrijorat al Occidentului. Există la noi, să recunoaștem, o veche sfială în a pleda și apăra teritoriul țării, iar această atitudine de non-combat a clasei politice se transmite, prin contagiune, întregii societăți, care manifestă față de chestiunea Transnistriei mai degrabă dezinteres și nepăsare.
Guvernanții moldoveni rămân prizonierii unei dileme chiar și atunci când sunt animați de cele mai bune intenții. Ei știu că lucrurile trebuie spuse fără înconjur. Dar, în același timp, au considerat util să păstreze canale de comunicare și interacțiune cu administrația separatistă de la Tiraspol, pentru a salva ce se mai poate salva. E un argument, într-adevăr. Doar că această „interacțiune” de fapt nu rezolvă nimic, ci contribuie la o cvasi-legitimare a separatiștilor: „Vedeți, parcă ne-ar spune Șevciuk, ei n-au încotro, ei sunt obligați să ne ia în serios, să-i facă reverențe diplomatice doamnei Ștanski!” Tocmai pe această nefericită „bună-creștere” a moldovenilor, zicem noi, se bazează Rusia.
Chișinăul trebuie să spargă acest cerc vicios. Azi, Transnistria este parte inseparabilă a dezbaterii legate de integrarea europeană a Republicii Moldova și nu mai poate fi neglijată.
Uniunea Europeană nu s-a limitat la adoptarea Rezoluției amintite. Pe 10 februarie, miniștrii de externe din țările-membre au votat o strategie post-Vilnius, inclusiv o serie de acțiuni de contracarare a propagandei rusești în Moldova și Georgia. Guvernarea de la Chișinău nu a vorbit niciodată despre pericolul dezinformării rusești în Moldova, nici măcar nu recunoaște că aceasta există.
Comentatorii din zona societății civile au fost singurii care au sesizat Consiliul Coordonator al Audiovizualului că Moldova este supusă unei intense „prelucrări” rusești care macină sprijinul popular pentru integrarea europeană, însă CCA-ul, probabil, așteaptă indicații „de sus”...
Avem prea multe linii principiale de trecut, dacă vrem să devenim europeni. Ar fi păcat, ar fi în detrimentul interesului național, dacă tocmai acum, când prietenii noștri din Lumea liberă își strâng rândurile, i-am dezamăgi prin atitudini lipsite de curaj și perseverență.