Datele cu care operează autorităţile arată că în Republica Moldova sunt peste 180 de mii de persoane cu nevoi speciale. În pofida măsurilor întreprinse în ultimii ani, acestea continuă să se confrunte cu un şir de obstacole: lipsa infrastructurii de acces, nesiguranţa zilei de mâine sau angajatori care îi evită atunci cînd încercă să-şi caute o slujbă. Unii, însă, depăşeasc aceste greutăţi oferind celor din jur o lecţie de viaţă. Printre ei şi Irina Revin, o tânără din capitală, pe care dizabilitatea locomotorie nu a împiedicat-o să conducă o companie IT.
Optimismul Irinei Revin nu te lasă nici măcar o clipă să te gândeşti la dizabilitatea sa locomotorie. Gesticulează aprins, are punctul său de vedere asupra oricărui subiect şi de cîteva ori a insistat pe parcursul discuţiei noastre asupra principiului sau de viaţă - „nu există nu pot, este doar nu vreau”. Irina Revin are 29 de ani. De ceva vreme a rămas de una singură în Chişinău, rudele fiind toate plecate peste hotare. Mama Irinei de fiecare dată cînd discută la telefon încearcă să o convingă să lase totul baltă şi să o urmeze la Moscova. Irina însă se încăpăţânează să stea aici. Preferă să facă faţă greutăţilor de una singură decît să simtă permanent mila şi protecţia celor din jur. Deseori atenţia exagerată a rudelor împiedică persoanele cu nevoi speciale să se dezvolte, constată Irina:
Nicola Harington Buhay (stânga), Irina Levin (centru) şi Diana Răileanu
„Eu, de exemplu, având o diagnoză destul de dificilă, orice lovitură însemnând şi fractură, am fost foarte protejată de părinţi. Asta e o problemă, fiindcă supravegherea excesivă şi mila provoacă persoana de a fi în rolul de victimă. Ştim foarte bine că pentru a ieşi din acest spaţiu de victimă e foarte greu. Dacă din primii ani de viaţă simţi că nu poţi, dacă permanent ţi se spune: tu nu eşti în stare, tu nu ai putere, tu nu ai capacităţi, ajungi să crezi în asta şi, într-un final, nu ştii care îţi sunt propriile puteri, ce poţi face cu adevărat.”
Dizabilitatea Irinei nu a împiedicat-o să ducă o viaţă absolut normală. A mers la şcoală, apoi la facultate, unde a învăţat cum funcţinează sistemele informaţionale, iar astăzi conduce o companie IT. Are cinci angajaţi şi nu duce lipsă de clienţi. Drumul spre succes însă nu a fost lipsit de împedimente, îşi aminteşte Irina:
„Pentru a deschidere o afacere e nevoie să mergi în mai multe instanţe pentru a depune o cerere, pentru un şir de semnături. Clădirile acestor instituţii nu sunt deloc accesibile. Ai nevoie să urci la al cincilea sau şaselea etaj, pe trepte incomode. Eu încă mă descurc, dar acest efort este imposibil pentru o persoană în scaun rulant şi nimeni nu îţi va oferi susţinere. Nimeni nu îţi va spune: te ajutăm noi. Eşti obligat să urci sus pentru o simplă semnătură. Această atitudine te blochează. Te face să trăieşti într-un spaţiu foarte restrâns, fără perspectivă în general.”
Pentru ca prin aceste greutăţi să nu treacă şi alţii, Irina a înfiinţat recent o Asociaţie a antreprenorilor cu dizabilităţi. Are şi un vis, ca într-o bună zi să poate angaja în compania ei şi persoane cu nevoi speciale. Astăzi nu poate pentru că din cauza preţului exagerat la chirie îşi permite doar spaţii amplasate la etaje superioare.
În urmă cu patru ani, Republica Moldova a ratificat Convenţia ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi, prin care s-a angajat să modifice legislaţia locală, astfel încât această să devină prietenoasă persoanelor cu nevoi speciale.
Reforma a pornit de la incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi. Nu întâmplător spune coordonatoarea rezidentă ONU în Republica Moldova, Nicola Harrington-Buhay:
„Dacă persoanele cu dizabilităţi nu au acces egal la educaţie, îşi încep viaţa în condiţii mai grele, din această cauză vedem că mulţi suferă în sărăcie. De asemenea, le este greu să-şi găsească un loc în societate pentru că nu ştiu cum să facă faţă atitudinii discriminatorii. Cred că educaţia este crucială în acest sens. Constat că autoriăţile au înregistrat eforturi semnificative în reformarea educaţiei incluzive. Acest lucru ajută nu doar persoanele cu dizabilităţi să-şi schimbe în bine viaţa, dar duce şi la schimbări de mentalitate pentru cei din jur, pentru că aceşti copii devin parte integrantă din societate. ”
Concluzia Nicolei Harrington-Buhay e că în Republica Moldova lucrurile se schimbă, poate nu atît de rapid cum îşi doresc unii, dar se schimbă. Cel mai recent exemplu este scrutinul de duminică, când câteva zeci de secţii de vot din ţară au fost dotate cu rampe de acces pentru alegătorii cu nevoi speciale. În trecut, constată coordonatoarea rezidentă ONU, acest lucru părea de neimaginat.