Până în 2003 ascultarea telefoanelor și urmărirea operativă de către serviciile de informații din România se putea face doar pe baza unui mandat dat de procur. Au fost contabilizate astfel mai multe scandaluri de poliție politică, cel mai răsunător fiind în 1996, când un căpita din Serviciul Român de Informații a dat publicității casete pe care erau înregistrate convorbiri telefonice ale unor ziariști și politicieni din opozție. Legislația a fost modificată în 2003 astfel încât urmăririle, ascultările și monitorizările de toate felurile să aibă nevoie de un mandat judecătoresc. Serviciile au totuși o portiță dată de Legea siguranței naționale, care le oferă acestora posibilitatea să intercepteze și să înregistreze comunicații electronice în cazuri de forță majoră cu mandat de la procuror pe o perioadă de doar 48 de ore, urmând ca în acest răstimp să fie obținut și aviz de la un judecător. Este vorba doar despre operațiuni legate de siguranța națională.
Pentru serviciile secrete această legislație nu este, însă, acoperitoare, iar adjuncta diplomației americane, Victoria Nuland, le-a cerut ieri liderilor partidelor parlamentare să reia discuția privitoare la adoptarea legilor prin care comunicațiile pot fi monitorizate și întregistrate.
Prima lege de tip Big Brother a fost adoptată de parlamentul de la București în 2008 și prevedea stocarea tuturor desfășurătoarelor convorbirilor sau comunicațiilor electronice pentru o perioadă de șase luni de către companiile furnizoare de servicii, dar nu și conținutul acestora. Aceste informații ar fi urmat să fie accesate de procurori și de ofițerii principalelor servicii de securitate (SRI și SIE) numai după ce a fost începută urmărirea penală și doar cu autorizație de la un judecător. Curtea Constituțională a respins această lege pentru că legea se referă la toți abonații “indiferent dacă au săvârșit sau nu fapte penale” ceea ce i-ar transforma pe toți utilizatorii serviciilor de comunicații “în persoane susceptibile de săvârșirea unor infracțiuni de terorism sau a unor infracțiuni grave”. Judecătorii constituționali considerau pe de altă parte că garanțiile legale nu sunt suficient pentru a “îndepărta teama” că drepturile persoanle “de natură intimă” nu sunt violate.
În 2012 legea este reluată pentru a le permite serviciilor secrete acces fără mandat judecătoresc la datele stocate de furnizorii de telefonie și comunicații electronice, dar Curtea Constituțională respinge și această încercare în 2014 pe baza noii Directive Europene privind păstrarea datelor.
Acum o lună parlamentul român a adoptat Legea securității cibernetice, care prevede printre altele că toți deținătorii de infrastructuri cibernetice, adică de rețele de comunicații electronice și telefonice, să permită accesul la datele stocate, ale utilizatorilor acestor servicii. Astfel serviciile secrete și autoritățile cu atribuții în domeniul siguranței naționale pot avea acces la aceste date fără mandat de la judecător ci doar pe baza unei solicitări “motivate” despre care legea nu dă mai multe detalii. Și această lege a fost contestată la Curtea Constituțională, într-o perioadă în care SRI, Serviciul Român de Informații face lobby pentru punerea ei în aplicare cât mai repede. De asemenea directorul SRI a cerut și adoptarea legii prin care cartelele pre-plătite să poată fi cumpărate doar pe baza unui act de identitate.
Presiunea pentru acceptarea acestor legi vine acum și dinspre Washington. Nu e clar, însă, cine ar putea verifica dacă serviciile secrete folosesc aceste date doar în scopul protejării naționale. Nu există nici un fel de garanții de altfel că astfel de informații n-ar putea fi folosite, la o adică, împotriva unor oameni, care nu ar fi avut de ce să fie urmăriți. Experiențele românilor cu poliția politică ceaușistă și post decembristă sunt prea recente pentru ca legile Big Brother să fie acceptate cu ușurință.