Ecuația Revoluției Române din decembrie 1989 are încă destule necunoscute. Nu este destul de clar, spre exemplu, dacă prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu a avut loc sub presiunea maselor revoltate sau ca urmare a unei lovituri de stat.
Schimbarea de regim din România a fost ultima din șirul statelor Estul și Central Europene, care fuseseră sub umbrela Moscovei și care au experimentat trecerea de la regimurile comuniste la cele pluraliste.
Istoricii sunt de părere că fără concursul Uniunii Sovietice această răsturnare istorică nu ar fi putut avea loc și că indiferent de contextul în care a avut loc și de factorii care au provocat-o, transformarea a avut caracter de revoluție.
Sensul latin al cuvântului „revolutio” înseamnă „schimbare de sens”. A fost însă într-adevăr o schimbare de sens, după executarea cuplului Ceaușescu, chiar în ziua de Crăciun a anului 1989?
Răspunsul a fost dat destul de repede de noul regim instaurat sub bagheta președintelui Ion Iliescu, un fost lider comunist, pentru care deviza a fost „cu fața spre răsărit”.
Consolidarea legăturilor cu URSS și menținerea structurilor de bază ale regimului defunct au fost principalele priorități ale noii puteri instalate la București după procesul grăbit și superficial prin care soții Ceaușescu au fost condamnați la moarte, înainte de a apuca să spună lucruri care ar fi putut să-i pună în pericol pe noii lideri.
Există o serie de declarații și de documente care sugerează că pentru prăbușirea regimului Ceaușescu și-ar fi dat mâna serviciile secrete din Est și din Occident.
Nu există însă probe indubitabile în acest sens, dar felul cum au manevrat balanța de putere cei care s-au instalat în fruntea României acum 26 de ani arată că ar fi fost vorba despre o lovitură de stat.
Spre deosebire de fostele state socialiste din Centrul Europei, care au ales de la bun început azimutul Vest, România a devenit chiar mai ancorată de Moscova decât era sub Nicolae Ceaușescu.
Obsesia lui Ion Iliescu a fost să încheie un tratat de prietenie cu Mihail Gorbaciov în 1991, prin care România se angaja să nu adere la NATO.
În această obsesie a fostului președinte, care în plină criză de dezintegrare a URSS, se preocupa de ratificarea unui tratat care să lege Bucureștiul de Moscova, se vede de fapt care a fost sensul real al răsturnării revoluționare.
Nici mulțimile, nici idealurile străzii și nici măcar succesiunea personajelor din zona puterii nu au arătat cu adevărat sensul pe care îl vor lua lucrurile, ci doar acul busolei care a trasat axa București-Moscova, aproape imediat după căderea lui Ceaușescu.
Noua putere nu voia să aducă în România pluralismul, democrația, libertatea, ci doar să schimbe oamenii și să definească mai clar orientarea spre Răsărit.
În primii ani după 1990, libertatea opiniilor și pluralismul au fost mai degrabă elemente de ale unui decor sinistru, de aceea putem spune că în România, Revoluția nu s-a suprapus imediat peste lovitura de stat.