Din cele şase state ce fac parte din cadrul Parteneriatului Estic, cinci se confruntă cu aşa numitele conflicte „îngheţate” sau regiuni separatiste. Republica Moldova cu regiunea transnistreană, Ucraina cu Luhansk şi Doneţk, Armenia şi Azerbaidjan cu Nagorno-Karabah sau Georgia cu Abhazia şi Osetia de Sud. Reuniţi la Chişinău, în cadrul Forumului societăţii civile din cadrul Parteneriatului Estic, apărători ai drepturilor omului au discutat, între altele, cum pot fi protejaţi cetăţenii din zonele disputate.
Your browser doesn’t support HTML5
Drepturile omului și zonele de conflict
Republica Belarus este singurul stat din cadrul Parteneriatului Estic care nu se confruntă cu tendinţe separatiste în interiorul ţării. Acest lucru nu înseamnă că ţara stă bine la capitolul drepturile omului, autorităţile fiind intens criticate pentru condamnările la moarte practicate de justiţia locală. Organizaţii internaţionale pentru apărarea drepturilor omului susţin că de la începutul anilor 90, câteva sute de persoane au fost executate în Belarus.
În rest, regiunile separatiste sunt piatra de încercare pentru statele Parteneriatului Estic. În Republica Moldova, Asociaţia Promo-Lex este una din puţinele care monitorizează respectarea drepturilor omului în stânga Nistrului. Anul trecut reprezentanţilor organizaţiei le-a fost deschis un dosar penal de aşa zisele servicii speciale din regiune pentru „subminarea securităţii şi stabilităţii”. Directorul executiv al Asociaţiei, Ion Manole, constată cu regret că nu există o viziune comună între statele Parteneriatului Estic, dar şi în cadrul organizaţiilor internaţionale cum pot fi apărate drepturile locuitorilor în regiunile separatiste:
„Nu cred că este vreo organizaţie internaţională la momentul de faţă, chiar şi OSCE care are aici misiune de 25 de ani, care să aibă o viziune, o imagine clară ce se poate de făcut. Dimpotrivă, dacă vorbim de aspectul drepturilor omului, în aceşti 25 de ani acest aspect a fost ignorat. Nimeni nu a dorit să discute, nu a dorit să insiste pe anumite capitole. Acolo lipsesc anumite elemente cum ar fi presa liberă, cum ar fi ONG-urile, apărători ai drepturilor omului care ar monitoriza şi ar lupta pentru schimbarea anumitor situaţii.”
Accesul la justiţie este cea mai mare problemă cu care se confruntă locuitorii regiunilor separatiste. Judecătoriile din aceste zone nu sunt recunoscute, la fel şi hotărârile pe care le emit. E cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud, republici autoproclamate, pe care Georgia le consideră drept regiuni ale sale, în timp ce Rusia, împreună cu alte câteva state mici, insistă pe independenţa celor două regiuni fată de Georgia. De regulă, în aceste zone avocaţii independenţi nu au acces, explică Lasha Mkurnalidze, reprezentantul organizaţiei „Şcoala-Familie-Societate” de la Tbilisi, iar localnicii rămân singuri în faţa problemelor pe care le au:
„Dacă ne referim la cazul Georgiei situaţia cetăţenilor din regiunile necontrolate de autorităţile constituţionale este foarte dificilă. Vocea lor nu este auzită. Practic nu le sunt apărate interesele, iar problemele lor nu se regăsesc pe lista de priorităţi ale politicienilor, din păcate.”
O soluţie, crede Krzystof Bobinski, reprezentantul organizaţiei Unia & Polska, cu sediul la Varşovia, ar fi crearea unui departament aparte în cadrul Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) care s-ar ocupa de cazurile locuitorilor din zonele de conflict:
„Consiliul Europei monitorizează felul în care statele membre îşi respectă obligaţiile în ce priveşte respectarea drepturilor omului. Însă sunt zone care nu ştim cui aparţin. Spre exemplu, în ce priveşte Transnistria – Republica Moldova spune „regiunea e a noastră, însă nu o controlăm”. Rusia spune „noi o controlă, însă nu e a noastră”. Într-un final, însă, au de suferit cetăţenii din această regiune. Locuitorii din Transnistria cu greu pot ajunge la CEDO. Cred că e timpul să ne gândim la un departament care s-ar ocupa de teritoriile disputate.”
Munca organizaţiilor neguvernamentale în zone de conflict este anevoioasă şi din cauza accesului limitat la informaţie de calitate, or, instituţiile de presă independente practic lipsesc. Mai mulţi apărători ai drepturilor omului constată cu îngrijorare că în aceste regiuni cresc generaţii care nu ştiu să gândească critic şi nici ce drepturi le sunt încălcate.