Ca un elev incorigibil, pentru care lecțiile de istorie ale trecutului nu înseamnă nimic, „președintele-statalist” Igor Dodon vrea să intre în eternitate ca ultimul „Homo Moldovanus”.
Am scris și cu alte ocazii că perioada sovietică a dus la apariţia printre noi a unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas. „Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989.
„Homo Sovieticus” şi-a aruncat întreaga putere de decizie asupra formelor de expresie ale lui „Homo Moldovanus” și l-a ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.
Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica contrafacerii sale în raport cu România.
Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabil în modelarea lui „Homo Moldovanus”. Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română și occidentală, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.
Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” în mod ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), deindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere). Dar, în acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie de preferinţă un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român, puţin educat, vorbitor de limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, anti-european și prin extensie anti-occidental, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.
Prin anii 1989-1991, atunci când moldovenii s-au ridicat împotriva regimului totalitar comunist și s-au desprins de chingile formative ale constructului identitar sovietic, am crezut că „Homo Moldovanus” va dispărea ca o fantomă. Dar într-un mod deloc surprinzător, de o manieră deformată aceste „calităţi” ale lui „Homo Moldovanus” au continuat să se perpetueze în perioada post-sovietică, de această dată generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi. Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii vii, iar Igor Dodon pare a fi ultimul său lider spiritual.
„Moldovenismul” statalist cunoaște trei perioade de manifestare după anul 1991: 1. Perioada agrariană, când are loc „reinventarea” moldovenismului (1994-1998); 2. Perioada guvernării comuniste a lui Voronin, care a încercat instituționalizarea sa (2001-2009); 3. Perioada lui Igor Dodon, care după alegerea sa în calitate de președinte al statului în 2016, a readus „moldovenismul” statalist pe agenda politică moldovenească.
Prin urmare Igor Dodon nu a inventat nimic nou, până la el „Homo Moldovanus” a mai fost condus de M. Snegur, C. Moțpan, A. Sangheli, P. Lucinschi sau V. Voronin.
Nouă și neașteptată este reapariția sa după 2009, când odată cu înlăturarea guvernării comuniste, „moldovenismul” a fost estompat de ideea integrării europene, care a prevalat în preferințele lui „Homo Moldovanus”, vrăjit pentru o perioadă de mirajul „opulenței occidentale”.
Falimentul acestei idei, la care principalele partide de guvernare „pro-europene” au contribuit în mod decisiv, a condus la alegerea liderului Partidului Socialiștilor, Igor Dodon, ca președinte al Republicii Moldova în 2016, iar odată cu aceasta retorica „moldovenismului” de tip statalist capătă o nouă imagine. Pe de o parte, prospătul președinte s-a erijat în ipostaza de unic apărător al „statalității moldovenești seculare”, contra „detractorilor unioniști”, iar pe de alta în calitatea de „integrator” al R. Moldova cu Transnistria, chiar dacă prețul acestei integrări ar fi federalizarea și „transnistrizarea” statului moldovenesc. Exponent al intereselor Federației Ruse, care a fost complice direct la alegerea sa în calitate de președinte, Igor Dodon consideră deschis „limba moldovenească” drept limbă de stat și cere inlocuirea cursului de „Istoria Românilor” cu cel de „Istoria Moldovei”, pentru a întări „statalitatea moldovenească”, iar preferințele sale de orientare externă se îndreptă spre integrarea în structurile euroasiatice dominate de Rusia.
Contrafacerea și abuzul de istorie, instrumentalizată în diferite circumstanțe din punct de vedere politic de ultimul „Homo Moldovanus”, a devenit însă un băț cu două capete pentru „președintele-statalist”, încurcat defintiv în date și evenimente. Spre exemplu, proclamarea anului 2018 drept „anul lui Ștefan cel Mare” și cătărarea lui pe soclul unui simbol al „luptei pentru independență și suveranitate” este plină de ridicol. Fiecare elev, dar poate chiar și copil la grădiniță, știe că Ștefan cel Mare a domnit de la Suceava și este înmormântat la Putna, iar frontierele statului său erau de la Carpați la Nistru și Marea Neagră, adică de la Cetatea Neamțului și Suceava la Hotin, Soroca, Cetatea Albă și Chilia, care actualmente se află pe teritoriul a trei state – România, R. Moldova și Ucraina. Succesoarea istorică și de drept internațional al acestei moșteniri „stataliste” este România, iar actualele agitații „stataliste” a lui Dodon sunt de sorginte sovietice, care au inventat „moldovenismul” tocmai pentru a-l opune României. În versiunea originală „statalitatea” lui Ștefan cel Mare nu includea Transnistria, iar Dodon o încadrează în planurile sale, deoarece „moldovenismul” sovietic a venit tocmai de acolo începând cu anul 1924.
Pe de altă parte, Dodon se vede deranjat de simbolurile de stat ale R. Moldova, în totalitate românești (limba, drapelul, stema, valuta), dar în mod special de drapelul naţional – tricolorul - pe motiv că este străin „spiritului“ lui Ştefan cel Mare. Ca rezultat, a etalat un drapel imaginat al lui Ştefan cel Mare – bicolor (roşu şi albastru dispuse pe orizontală cu bourul în mijloc). În realitate, aceste două culori se regăseau pe stema Principatului Moldav din perioada regulamentară, atunci când se afla sub... protectoratul Rusiei. Ideea renunţării la simbolistica mişcării naţionale de la sfârşitul anilor 1980 (drapelul, stema şi chiar alfabetul latin) revine în imaginarul lui „Homo Moldovanus”, constituind un element important al discursului revanşard, anti-românesc şi, în esenţă, anti-occidental.
Un alt moment ridicol, a fost atunci când Dodon a cerut Parlamentului R. Moldova să introducă 2 decembrie (dată la care, acum 100 de ani, și-a proclamat autonomia Republica Democratică Moldovenească) pe lista sărbătorilor oficiale ale R. Moldova. Declaraţia a fost făcută la adunarea festivă dedicată împlinirii a 100 de ani de la proclamarea acestei republici. Preşedintele Socialiștilor a ţinut să menţioneze că sărbătorirea unui centenar de „mare simbolism” aminteşte că moldovenii au avut întotdeauna dorinţa de a-şi „redobândi independenţa, de a-şi apăra statalitatea şi a-şi stăpâni propriul său teritoriu”. La începutul anului 2018, Dodon a elogiat momentul 24 ianuarie 1918, când RDM și-a proclamat independența, văzând în acest gest o dorință de nestăvilită de „statalitate”, spre care moldovenii au tins de secole și pe care au realizat-o după 1991.
Ultimul „Homo Moldovanus” probabil n-a fost informat de istoricii săi de curte că spiritul unității pan-românești a prevalat în viziunile majorității deputaților din cadrul Sfatului Țării, drept dovadă fiind faptul că în scurta sa perioadă de existență autonomă, apoi independentă, între 2 decembrie 1917 și 27 martie 1918, imnul național al RDM a fost „Deșteaptă-te, române”, iar drept drapel a fost ales tricolorul românesc cu cap de bour (tricolor pe care l-a ales ca drapel și Sfatul Țării). Adică, într-un mod misterios pentru Igor Dodon, dar și atunci moldovenii au sfidat „spiritul” lui Ștefan cel Mare și n-au vrut alt drapel decât tricolorul românesc.
Prin urmare, președintele Igor Dodon ar avea de acceptat mai multe chestiuni legate de Republica Democrată Moldovenească, care desigur îi dinamitează intențiile inițiale. Să accepte că proclamarea sa a fost o inițiativă și o reușită a Partidului și Blocului Moldovenesc, formațiuni de sorginte panromânești, pentru care acest pas era văzut ca unul spre unire cu România. Să accepte că dacă Sfatul Țării a avut legitimitate atunci când a proclamat autonomia republicii, atunci acesta are aceeași legitimitate când a chemat în ajutor armatele române, a proclamat indepenendența și cel mai important, a votat unirea cu România la 27 martie 1918.
Istoria nu este atât de simplu de instrumentalizat, cum crede Igor Dodon, pentru că în cazul Basarabiei de la 1917-1918 lucrurile au stat altfel decât ar dori să le prezinte președintele-economist. Ideea de „statalitate moldovenească” în versiunea anilor 1917-1918 corespunde doar parțial și efemer dezideratelor de justificare a statalității moldovenești în „varianta lui Dodon”, pentru că aceasta se încadrează mai mult în agenda „unioniștilor”, de care acesta se teme cel mai mult. Dacă Dodon ar fi crezut cu adevărat în ideea „statalității” de la 1917-1918, atunci el ar fi plasat-o în epicentru ceremonialului prezidențial din 2018, pentru că ar fi fost justificată din punct de vedere istoric. Dar acest fapt contravine adevărului istoric și tocmai pentru a contracara importanța simbolică a Centenarului, la care „stataliștii” moldoveni din 1917-1918 au fost complici, Dodon a deplasat ceremonialul său spre timpurile obscure ale perioadei medievale. La fel cum au făcut și alți „Homo Moldovanus” până la el.