Din punct de vedere social, stalinizarea Europei de Est a însemnat distrugerea legăturilor umane descrise în general ca societate civilă. A fost instilat în indivizi un sentiment de teamă și au fost tratați ca simple rotițe în mașinăria statului totalitar. Sistemul juridic a fost reconfigurat spre a-l văduvi pe individ de orice sentiment de protecție sau potențial ajutor. Justiția revoluționară trebuia să potolească setea de răzbunare socială a partidului comunist împotriva fostelor grupuri dominante și împotriva tuturor acelora care ar putea avea dubii cu privire la validitatea obiectivelor economice și politice ale conducătorilor.
Sistemul juridic a fost și el bulversat. Au fost numiți noi judecători și întreaga procedură juridică a devenit o bătaie de joc. Adevăratul depozitar al puterii era aparatul politic al partidului comunist, incluzând branșele organizatorică, ideologică și de securitate. Armata a fost la rândul ei epurată și au fost recrutați noi ofițeri dintre muncitorii care se supuneau orbește ordinelor liderilor de partid.
În câmpul vieții intelectuale, comuniștii au încercat, cu parțial succes, să neutralizeze și anestezieze toate curentele critice. Partidul a zdrobit toate formele de disidență din sânul său și din afară. Campaniile erau purtate spre a elimina „tendințele obiectiviste și cosmopolite”. Marxism-leninismul, așa cum a fost el codificat de Stalin, a fost propovăduit drept singura ideologie acceptată. A jucat un rol mobilizator, îndoctrinând oamenii și condiționându-i să se supună cu ușurință poruncilor partidului comunist.
Ideologia a pretins să fie exhaustivă și comprehensivă, un set de valori universale care să explice toate fenomenele naturale, sociale, economice și culturale. Proiectul ideologic stalinist a constat din crearea unui nou tip uman, în fapt, un individ extrem de flexibil, total controlabil de către partid. Scriitorii disidenți sovietici s-au referit pe bună dreptate la acest „Om Nou” numindu-l Sovieticus. Expresia Homo Sovieticus captează ambiția antropologică a stalinismului de a duce la bun sfârșit mai mult decât o simplă transformare socială.
Evgheni Zamiatin, 1931
Cu o clarviziune remarcabilă, la trei ani după Revoluția din octombrie, în 1920, scriitorul rus Evgheni Zamiatin (1884–1937) scria despre această suprimare a autonomiei umane într-un Leviatan colectivist:
„Să luăm o balanță: pe unul din talere stă un gram, pe celălalt—o tonă; de o parte «Eu», de cealaltă «Noi», Unicul Stat. Nu e limpede că a presupune că «Eu» pot avea anumite «drepturi» în relație cu Statul este sinonim cu a asuma că gramul poate contrabalansa tona? De aici drepturile trec de partea tonei și datoriile de cea a gramului; și calea naturală de la nimic la măreție este de a uita că ești gramul și de a simți în schimb că ești o parte milionică a tonei”.
Înregimentarea socială trebuia să fie totală. Nicio sferă a vieții, indiferent cât de privată sau intimă, nu-i putea scăpa. În toate țările satelit au fost create birocrații ideologice, așa-numitele secții Agitprop, spre a duce campanii de spălare pe creier similare celor testate deja în URSS. Sloganurile goale ale propagandei au împânzit toate publicațiile. Îndrumarea literaturii a căzut în seama unor comisari fanatici al căror singur obiectiv era acela de a eradica toate formele de gândire independentă. Realismul socialist a fost proclamat drumul către perfecțiunea culturală și politică, iar producția de masă a acestui kitsch utopic a îndepărtat din ce în ce mai tare niște audiențe dezgustate de creativitatea sponsorizată de stat.
Literatura, arta și filosofia și-au pierdut toată credibilitatea din cauza anexării lor de către sfera politică. Au devenit paradisul sigur al falsității, ipocriziei și turpitudinii morale. La drept vorbind, doar câțiva intelectuali erau cu adevărat dedicați acestui pervertit crez estetic. Cel mai adesea, oamenii au încercat să colaboreze cu regimul din frică și oportunism. Suicidul etic și comportamentul cameleonic au devenit fenomene cu adevărat pandemice în rândurile intelighenției comuniste.