Amintiri din viitor: Rusia lui Sorokin

Salt în timp de câteva decenii, înaltă tehnologie, realitate și comunicații virtuale, autostrăzi cu nenumărate benzi, căi ferate subterane de mare viteză între Guangzhou și Paris, prin Rusia, spre a susține dominantele exporturi chinezești... Ne aflăm în viitor au ba? Rusia este condusă din nou de către un țar, care o împrejmuiește cu ziduri, Biserica Ortodoxă se află la apogeul influenței, iar cei mai mulți ruși și-au distrus pașapoartele în autodafeuri ce țin de luni și luni de zile în Piața Roșie. Zidurile Kremlinului sunt pictate iarăși în alb, precum în vremurile bune, amintind de sensul originar al numelui... piața frumoasă.

Aceasta este ficțiunea unui mereu nu prea îndepărtat viitor, zugrăvită de sărbătoritul zilei Vladimir Sorokin (65 de ani) în Ziua opricinicului, o carte în care Rusia anului 2028 ne este înfățișată drept o țară naționalistă, condusă cu mână de fier, care s-a izolat de Occident. Publicând-o în 2006, Sorokin nu avea de unde să știe că Vladimir Putin va decide să domnească până în 2036 și, cine știe, dincolo de asta... Este și motivul pentru care cred c-a venit timpul să revizităm opera lui Sorokin, cu ale ei intenționate experimente postmoderne și estetică psihedelică. Pentru că ceea ce face, de fapt, Sorokin este să ridiculizeze cu deplină meticulozitate locurile comune realist-socialiste sau naționalist-conservatoare și să le juxtapună unor sisteme semiotice antagoniste care se distrug sau anulează reciproc. Pe scurt, o scriitură care se potrivește mănușă cu absurdele realități ale societății ruse post-sovietice actuale.

Deși plasată în viitor, cartea lui Sorokin descrie o societate care seamănă îndeaproape cu cea condusă de Ivan cel Groaznic. Povestea, citită de mulți—cum spuneam—ca un comentariu social al politicii rusești actuale, este un răspuns acid la adresa renașterii naționalismului rus și mișcărilor eurasiatice. În interviurile pe care le-a acordat presei occidentale, Sorokin se plângea, de altfel, de lipsa opoziției la Vladimir Putin, dar și de ambivalența occidentală, care ar permite Kremlinului să-și consolideze tendințele autoritare. Cu toate acestea, Ziua opricinicului nu este nicidecum un pamflet politic, ci, dată fiind lunga istorie de „provocator” a lui Sorokin, o satiră postmodernă cu rădăcini mai degrabă în discursul cultural și nu în cel politic.

Rusia romanului este un imperiu autoritar guvernat de un țar cu ajutorul poliției secrete, faimoasa Opricinina. Alegerea autorului nu este deloc întâmplătoare; ea derivă din uzanța comună a termenului în literatura și societatea contemporane. Pe de altă parte, există suficiente corespondențe între cartea lui Sorokin și romanele distopice anticomuniste ale emigrației ruse din perioada sovietică, cum ar fi Moscova 2042 a lui Vladimir Voinovici. Dar, poate mai important, Ziua opricinicului marchează trecerea lui Sorokin de la metafizică (trilogia Gheții, de pildă) la politică.

Această transformare interioară a fost confirmată inclusiv de declarațiile sale publice din și după perioada publicării. Mulți comentatori mai puțin familiarizați cu opera anterioară a lui Sorokin i-au identificat apoi opiniile civice personale cu motivele politice care apar în roman. Este și motivul pentru care au ales să citească această carte ca pe o satiră politică pură. Adevărul este mai complex, așa cum sugeram, și chiar dacă Sorokin pare, într-adevăr, a se fi „activat” politic începând cu 2005, 2006, stratul lui postmodern îl face în continuare un autor dificil de încartiruit unui gen literar anume sau unui obiectiv non-ficțional precis.

Cert este că Ziua opricinicului demonstrează mijloacele fizice și psihologice prin care sunt impuse standardele sociale represive într-o societate neo-totalitară. Sorokin descrie aici procesul efectiv de impunere a standardelor sociale prin violență. În nou-înființata monarhie ficțională rusă, normele sociale, juridice și estetice sunt încă proaspete, încă ne-negociate și, pe cale de consecință, ele trebuie impuse în mod recurent. Opricinicii sunt reprezentanții acestei monarhii represive, dar monologurile lor interioare dezvăluie faptul că noile norme abia ce au fost impuse și încă posedă un anumit caracter relativ. Deși personajul principal—Andrei Danilovici Komiaga—pare complet lipsit de umor, supraidentificarea lui permanentă cu superiorii ierarhici generează coliziuni și contaminări comice.

Ziua opricinicului rămâne cel mai coerent text despre criminalitate al autorului. Povestea este scrisă exclusiv din perspectiva „apărătorului” unui sistem represiv. Ceea ce ne transmite Sorokin este faptul că, pentru victimele sale, opricinicul devine agresorul de necontestat. Și totuși, spre deosebire de perioada Boris Elțîn sau de mai recenta eră Putin, cu excepțiile notabile Berezovski, Gusinski sau Hodorkovski, oligarhii ruși ai anului 2028, deși percepuți a fi de „neatins”, nu mai sunt deloc imuni în fața persecuției statului. Se prea poate ca Sorokin să ne fi deschis o reală poartă spre viitor... în orice caz, una prin care se vede și trecutul...