Născut în 1910, Leonte Răutu a intrat în partidul comunist român în 1929 (pe vremea când era student în matematică la Universitatea din București) iar în anii 1930 a devenit șeful secției de propagandă și agitație. În închisoarea de la Doftana a intrat în contact cu Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Apoi, în anii care au urmat, a devenit redactor la Scînteia, ziarul ilegal al partidului.
În 1940, a părăsit România și s-a refugiat în URSS, devenind directorul secției românești a Radio Moscova. S-a întors în țară împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca și Valter Roman, și a inițiat o versiune locală a jdanovismului. Într-unul din cele mai vehemente discursuri jdanoviste, Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale, Răutu declara război tuturor operelor remarcabile din cultura națională:
...negarea a ceea ce are valoros și progresist fiecare popor în istoria și în cultura sa
„Se știe care sunt canalurile prin care concepția cosmopolită se infiltrează îndeosebi în lumea intelectualității: ploconirea, servilismul față de cultura burgheză, vorbăria despre comuniunea între oamenii de știință progresiști și reprezentații științei burgheze reacționare, nihilismul național, adică negarea a ceea ce are valoros și progresist fiecare popor în istoria și în cultura sa, disprețul pentru limba poporului, pentru istoria luptei sale de eliberare, ura împotriva operei de construire a socialismului, ponegrirea a tot ceea ce e nou și se dezvoltă, înlocuirea spiritului de partid prin obiectivismul burghez, care ignorează profunda deosebire dintre cultura socialist progresistă și cultura burgheză, reacționară” (Perfectul acrobat).
După 1953, a trecut la o abordare aparent mai echilibrată, ca mecanism de apărare în contextul destalinizării. Principala lui armă în aceste timpuri de schimbare a fost cea a manipulării. Individul era mereu o unealtă lipsită de personalitate precisă (fiind mai degrabă un complex de trăsături dobândite sau atribuite); când ea/el manifesta voința pentru acțiune autonomă, ea/el devenea o victimă a logicii diabolice a epurării (un excelent exemplu este cariera lui Mihai Beniuc, „micul tiran din Uniunea Scriitorilor”, cum l-a numit odată veteranul poet comunist Miron Radu Paraschivescu).
Cinismul și oportunismul lui Răutu erau flagrante în 1964, atunci când același individ care condusese sovietizarea culturii române a inițiat o campanie stridentă împotriva lumii academice, pe care a demascat-o și acuzat-o de „a fi uitat adevăratele valori naționale” și de „a fi arătat o loialitate nerușinată și față de cea mai mică realizare sovietică”.
Cariera lui Leonte Răutu a fost caracterizată în mod fundamental de o extraordinară capacitate de a-i sluji pe cei la putere în cadrul Partidului Comunist Român. El a fost mai întâi favoritul Anei Pauker și al lui Vasile Luca, obținându-și poziția la Radio Moscova și numirile inițiale în România datorită acestei relații.
Din 1952, a sărit în barca lui Dej, fiind, alături de Miron Constantinescu, autorul rezoluției sesiunii Plenarei din mai-iunie, textul pe care s-au bazat epurările (ceea ce a ajuns a fi cunoscut ca „nopțile din iunie”). Contribuția sa inchizitorială la cazul Pauker nu va fi fost prima (vezi implicarea sa în demascarea „crimelor” intelectuale ale lui Lucrețiu Pătrășcanu) și nici ultima astfel de activitate.
În 1957, Răutu s-a plasat din nou pe banca acuzatorilor în timpul acțiunii partidului împotriva cuplului Chișinevschi-Constantinescu (aceste evenimente sunt adesea etichetate în istoriografia română drept o „destalinizare ratată”). După decăderea acestora doi, care fuseseră competitori direcți în lupta de administrare a frontului cultural, Răutu a devenit patriarhul incontestabil al politicilor culturale comuniste.
Cu excepția unei perioade în care a împărțit puterea cu Grigore Preoteasa, Leonte Răutu a creat un aparat înțesat cu indivizi mediocri, al căror ego le egala incompetența (spre exemplu, Mihail Roller și Pavel Țugui).
Biografia lui Leonte Răutu reprezintă expresia perfectă a jocului pervers al măștilor staliniste. Disimularea, promiscuitatea etică și ipocrizia au fost singurele constante ale existenței aparatcicului, un refugiu perfect dezvoltat în fața oricărui imperativ moral. Răutu a fost întruchiparea antilogicii diabolice a stalinismului: un individ trecând printr-un proces irezistibil de decădere personală bazat pe subordonare credincioasă față de liderul partidului dincolo de considerente precum rațiunea, onoarea și demnitatea.