Armura nu face cute

Pentru că s-a săturat să fie doar manechin pe catwalk-ul politic, Călin Popescu Tăriceanu a anunțat că vrea și știe mai multe. Că poate deveni modist, trendsetter și Comandant suprem al Armatei. Că poate ține cu mâinile acelea fine frâiele națiunii, s-o mâne pe drumul cel bun. Abia ce-și scoate mai bine în evidență Rollex-ul și croiala costumului Armani. Spune că e sigur că va câștiga, dacă se va decide în coaliția PSD-ALDE să candideze pentru Cotroceni. Nu are niciun dubiu. La urma urmei ce ar fi greu? De când îl amenință pe Iohannis cu suspendarea, numai la asta visează.

„O decizie grea, sunt pregătit pentru aşa ceva, vom hotărî şi vom decide ceva mai târziu. Nu mai durează mult, aproximativ două luni”, spunea el. Decizia va fi luată, așadar, cândva, după alegerile europarlamentare la care coaliția speră să ia caimacul promis de sondajele complezente făcute de sociologii de casă. De fapt, esențialul este să se decidă pentru că, dacă intră în cursă, o s-o câștige, fără doar și poate.

După ce a fost ciupit de-a lungul vremurilor de acele și foarfecele cârpacilor în ale croielii și căptușelii și a stat cum i s-a ordonat ca să nu facă sacoul cute, socotește azi că a fost suficient imunizat și că i-a venit și lui vremea să intre în războiul pentru Cotroceni. Să fie modelul întregii țări. Să dea jos costumul de toamnă-iarnă (de! vârsta) și să îmbrace cămașa de zale. Armura nu face cute. Doar rugină. Și a așteptat suficient! De treizeci de ani, Tăriceanu a trecut din vitrină în vitrină și a fost folosit uneori pe post de primadonă, alteori doar pe cel de corist, mereu însă pe un colț de buletin de vot, fie din respect pentru tatăl său Dan Lăzărescu, fie ca recompensă pentru că a revenit în partid după o despărțire cu năbădăi, fie pentru că mai rămăsese un loc liber pentru un manechin pe care să pună garderobierii din culise ce haine vor și să-l atârne la intrare. Chiar și-așa, tipic poveștii de succes a protipendadei de partid, a dat mereu impresia că în viața politică românească nu există eșec, există doar mahmureli care trec cu borș și o tărie.

Răsfățat în politică și afaceri de soartă și de muzele sale din culise, a acumulat avere și experiență. Într-o vreme, modelul său părea să fie cel mai bogat român, cum îi plăcea să se admire, Dinu Patriciu, unul dintre cei alături de care în vara lui 1990 provoca prima scindare a PNL. Dinu Patriciu și-a văzut de drum și de interese astfel că nu a durat mult până să aibă propria armată de manechine politice (patru foști miniștri din cabinetele lui Năstase și Boc și mulți alți figuranți din viața publică), după cum s-a văzut din documentele tranzacțiilor cu acțiuni de la Rompetrol. Însuși Tăriceanu a devenit manechinul lui Patriciu. Bilețelul roz trimis lui Băsescu pe tema cercetării penale a lui Patriciu este, ca toate bilețelele roz, parfumat cu multă iubire frățească.

Nu e prima dată când Tăriceanu ne amenință cu candidatura. Starturile lui simulate către Cotroceni îl ajută pe Dragnea, al treilea om în stat, să-și controleze propriul partid, ca să nu apară cine știe ce lup tânăr să-i rupă jugulara (Pleșoianu e doar bufonul regelui care verifică fidelitatea membrilor de partid. Iar Ponta este planul B al PSD-ului). În căsnicia lui Tăriceanu cu Dragnea e clar cine ține cheile fericirii, cine biciul și cine portofelul. La finele anului trecut, Dragnea spunea de la tribuna Consiliului Național PSD că nu respinge nicio variantă: fie candidează el, fie Tăriceanu, oricum va fi cineva din coaliția de la putere (se vehiculase și numele președintelui Academiei Române cu care PSD-ul s-a întâlnit în preferințe și naționalisme nu odată, dar, după cum se pare, Dragnea îl scotea din ecuație).

„Domnia lui Iohannis trebuie să înceteze,” spunea el. „Încă cinci ani cu Iohannis înseamnă dezastru pentru România.” Așadar, nu ar candida de plăcere niciunul dintre ei. Nu se vor la Cotroceni ca să controleze absolut statul, să se joace cu consilierii de-a statul în stat, ci din responsabilitate, că asta am văzut în comportamentul oamenilor politicii români: responsabilitate și cinste. Ar cuceri astfel una dintre redutele importante ale „Statului Paralel”. De fapt, spun comentatorii, ar mai face un pas crucial către controlul absolut al puterii și ar împinge România din brațele oligarhiei de alianță, în cele ale dictaturii personale, dacă nu cumva a ajuns demult.

O vreme a părut că pasiunea poate depăși orice obstacol și că Dragnea e favoritul coaliției pentru Cotroceni, în ciuda anilor grei de pușcărie din condamnările de până acum (care nu sunt, totuși, definitive și ar putea fi contrazise la recurs). Pe parcurs, această iluzie a începută să dea grețuri chiar și propriului electorat. Conform unui sondaj realizat în ianuarie de IMAS, votanții PSD o vedeau în postura de candidată a partidului pentru Cotroceni pe Gabriela Firea. Pe locul doi se plasa Liviu Dragnea. La nivel general însă cel care ar contoriza cele mai multe voturi era Klaus Iohannis cu 35% urmat la distanță de Tăriceanu cu 12,5%. Dragnea era la mare depărtare, pe locul cinci, cu mai puțin de jumătate din speranța la vot a lui Tăriceanu. De acolo, din coada clasamentului, era mai greu „să scape țara de Iohannis”. Ce a ținut de el a făcut: Gabriela Firea a fost băgată în carantină pentru că a înțeles greșit democrația de partid și l-a supărat pe șefu cel mare dar și pentru că era principalul contracandidat din partid.

Cu toate acestea, chiar și după ce revoluția permanent flămândă a partidului și-a înghițit fiii și fiicele (Ponta, Tudose, Firea și lista poate continua) lucrurile nu s-au schimbat prea mult în clasamentul cursei preliminare pentru Cotroceni. S-ar putea așadar ca, dacă nu-l va lovi în moalele capului de listă vreun dosar bine țintit, Tăriceanu să fie nu doar al doilea om în stat, ci și pe buletinele de vot. Dragnea ar trebui să fie mulțumit pentru că oricum PSD a scăzut destul în sondaje. Viitorul luminos al partidului pare să depindă tot mai mult de conviețuirea de cuplu a lui Dragnea cu Tăriceanu și, cum cel din urmă nu prea ține la viața de familie, primului îi e teamă să nu-și vadă partenerul încheind cine știe ce înțelegere pe sub masă cu PNL-ul. Mai bine să-l țină cu lesa candidaturii prezidențiale o vreme.

O altă variabilă incontrolabilă este inima mare și bolnavă a lui Ion Iliescu. Toți liderii partidului stau cu un ochi la cardiograme și cu altul la graficul popularității partidului, la fel de tremurat. Ce efecte are pericardita președintelui de onoare asupra bazinului electoral? Mai poate atrage buletinul său medical procente de compasiune în contul partidului? Cât de profitabilă politic este situația sa relativ stabilă, dar gravă? Mai impresionează pe cineva o boală, mai ales că în urechile profane nici nu pare chiar atât de periculoasă, acum, într-o perioadă în care sistemul medical e la pământ?

Sciatica lui Dragnea a transmis junghiuri de râs în electorat. Toți s-au privit cu subînțeles - durerile de spate nu puteau proveni decât de la dosarele penale sau de la faptul că face pe tinerelul în vacanțe exotice. S-a văzut ulterior, la nunta Olguței Vasilescu, că încă îl mai ține spinarea și că sejurul în spital a fost doar o formă de apărare extrajudiciară față de termenul pe care-l avea la recurs. Sciatica lui Dragnea nu a fost decât un gambit în meciul său pozițional cu justiția română. Pericardita lui Iliescu ar putea în schimb să schimbe ceva în geometria sentimentală a partidului.

Iar dacă Klaus Iohannis mai putea face ceva să-l calce pe bătături pe strănepotul politic al lui Ion Iliescu, a fost să promită un referendum în ziua alegerilor europarlamentare. Ideea referendumului pe teme de justiție a venit cumva de la sine, greu i-a fost însă să se decidă asupra întrebărilor. Semn că de fapt ideea era să ungă cu miere ușile circumscripțiilor electorale, să-i facă să vină la urne pe alegători. Sociologii spun că numărul celor care ar veni să voteze ar fi mai mare ca de obicei (vreo 54%) dintre care primii aleși tot cei din PSD ar fi. Pe locul doi, la un procent distanță, ar fi PNL. Alții afirmă că, cu cât crește numărul votanților, cu atât scad șansele coaliției parlamentare. (O descriere mai în detaliu a eșichierului politic înainte de europarlamentare, aici.)

Deocamdată, desigur, europarlamentarele sunt doar un test de anduranță și alianța PSD-ALDE crede că, în condiții normale, ar putea câștiga cel puțin la fel de mult ca și la europarlamentarele din 2014. Buletinul de referendum le strică socotelile. După cum se știe, referendumul este consultativ. Dar tematica referendumului este de mare interes. Președintele spune că vrea să ceară ca guvernul să nu mai adopte ordonanțe de urgență în domeniul infracțiunilor și să interzică amnistierea și grațiere infracțiunilor de corupție. „Cetățenii trebuie să decidă dacă vor ca persoanelor condamnate pentru fapte de corupție să li șteargă efectele condamnărilor și, totodată, dacă vor ca Guvernul să mai adopte ordonanțe de urgență în domenii sensibile precum legislația penală și organizarea sistemului judiciar,” spunea președintele.

Oricum am privi, rezultatul referendumului este secundar în toată afacerea. Cu certitudine, cel puțin declarativ, nu vrea nimeni să fie reprezentat de corupți și, cu atât mai puțin, să lase posibilitatea guvernului să-i facă scăpați prin ordonanțe de urgență. E posibil însă ca președintele să convoace scrutinul consultativ doar pentru a strânge o masă critică de alegători care să voteze la europarlamentare altceva decât PSD și ALDE, provocând, prin implozia coaliției, nu doar distrugerea mitului invulnerabilității partidului lui Dragnea ci și, implicit, o mai bună reprezentare a opoziției la nivel european care să influențeze mai bine afacerile interne.

Ar fi un calcul diferit de exercițiile de fizică de clasa a XI cu care ne-a obișnuit Iohannis, candidatul PNL la prezidențiale. Căci, odată scoși din casă pentru referendum, oamenii ar putea vota și la europarlamentare. Or, care dintre nehotărâții de azi va fi convins să iasă din casă să voteze referendumul pentru justiție? Cu certitudine nu alegătorul PSD obișnuit, convins că președintele Iohannis, justiția și Parchetul general (inclusiv Direcția Anticorupție) sunt parte a Statului Paralel, ci indecișii, dezamăgiții, contrarevoluționarii de profesie, cei care mai an îl citau pe Mark Twain: „Crezi că, dacă votul tău ar conta, te-ar mai lăsa să votezi?”

Variabila care, spun sociologii, poate răsturna toate calculele este cetățeanul turmentat și înfuriat. Poate că cei care ar veni să voteze un asemenea referendum nu sunt mulți, dar sunt spuma de pe buza valului de nemulțumiți, cei care s-au săturat să stea cu boccelele în hol, gata de plecare din țară la fiecare tur de scrutin. Din pricina corupției și abuzurilor, România a pierdut sânge tânăr cât pentru un război. Își mai poate permite să piardă în continuare sau intră în comă hemoragică? Răspunsul este scris pe buletinul de vot.