Criza belarusă și teroarea din aprilie 2009 din Moldova

Republica Moldova a trecut de „pragul psihologic” de 30 de mii de infectați de coronavirus – un număr care părea terifiant prin aprilie-mai, când guvernul Chicu își făcea evaluările pentru o posibilă extindere a epidemiei pe timpul verii.

Criza belarusă și teroarea din aprilie 2009 din Moldova

Însă deși toate emisiunile de actualități încep prin a ne anunța cifra zilei în materie de îmbolnăviri, vindecări și decese, există, am mai spus-o, o uluitoare lipsă de sensibilitate și reacție față de statisticile COVID-19, ca și față de avertismentele și recomandările medicale. Lumea se comportă ca și cum ne-am fi întors în 2019, când nu ne puteam imagina că un obscur virus provenit din China ne va da peste cap existența.

Pandemia se menține la cote ridicate și în alte țări, mai bogate și mai dezvoltate ca Republica Moldova. În Europa – Spania, Italia, Portugalia ș.a. încep să reintroducă restricții, cum ar fi distanța socială, purtatul obligatoriu al măștii în spații deschise. Predicțiile sunt destul de sumbre: se spune că vom scăpa de pandemie abia către toamna anului viitor, numai dacă nu se vor găsi până atunci remedii eficiente.

Coronavirusul a devenit un subiect al confruntării Est-Vest, un instrument de propagandă pentru regimurile autoritare. Faimosul vaccin rusesc pe care Putin l-a anunțat pe un ton triumfalist zilele trecute este întâmpinat critic și sceptic de toți specialiștii din lume, pentru că nu a trecut suficiente testări și ar comporta efecte adverse multiple și necunoscute. Însă Igor Dodon, așa cum ne-a obișnuit, s-a și grăbit să declare că Republica Moldova „e foarte interesată de vaccinul rusesc”. Dacă ar avea simțul ridicolului, prezidentul de la Chișinău și-ar pleca urechea la vocea comunității științifice, în general la sfaturile experților (nu doar a celor în probleme medicale) și nu s-ar repezi să-și semnaleze, ca pionierul leninist, docilitatea față de Kremlin.

O temă care trezește reacții în Republica Moldova – cel puțin pe rețelele de socializare, despre „Basarabia profundă” nu ne putem pronunța cu aceeași certitudine – sunt evenimentele dramatice din Belarus. Represaliile pe care le-a declanșat regimul Lukașenka împotriva propriilor cetățeni ne evocă teroarea comunistă din aprilie 2009. Atunci am avut și noi alegeri în Republica Moldova, nu prezidențiale, ci parlamentare, adjudecate în mod fraudulos de guvernarea Voronin și contestate de un număr mare de tineri și de opoziția democratică într-o manifestație pașnică, deturnată în violențe și acte de vandalism de un grup de provocatori infiltrați în rândurile protestatarilor.

Un locotenent-colonel al poliției din Belarus: „Îmi este rușine să port epoleții Ministerului de Interne”

Scene de o cruzime extremă, absurdă, pe care portaluri independente și posturi media străine le-au surprins în Belarus, seamănă izbitor cu teroarea din noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009, din stradă și din comisariatele de poliție de la Chișinău, poate cu un plus de imaginație sadică din partea copoilor dictatorului belarus. Lukașenka a înțeles să-și apere dreptul la stăpânire prin maltratarea propriului popor, doar că sutele de mii de manifestanți care i se opun pașnic în toată țara – nu numai studenții și intelectualii, ci și muncitorii din întreprinderi – arată că solidaritatea și dorința belarușilor de libertate este mai mare decât pot suprima forțele de securitate ale lui bat’ka.

Am citit mărturii cutremurătoare ale medicilor din Minsk care spuneau că nu și-au imaginat că, după ce au luptat și încă mai luptă cu pandemia, într-o țară al cărei președinte disprețuiește rigorile sanitare, pretinzând că poți combate Covidul bând votcă și urcând pe tractor, vor trebui să-și salveze conaționalii, majoritatea tineri, de un rău mai mare. „Acum e mult mai groaznic, cei angajați să apere ordinea publică și integritatea oamenilor i-au lovit și torturat pe oameni cu o ferocitate comparabilă doar cu atrocitățile naziste.”

Nu știm cum se va termina criza belorusă, sunt semne că dictatura lui Lukașenka se clatină și în disperare de cauză, după ce a jucat „partitura independenței” față de Moscova, el solicită intervenția militară a Kremlinului. Nu știm cum va răspunde Putin, după experiența din Ucraina, dar e tot mai limpede că belarușii nu-l vor ierta pe cel care îi tratează într-un mod atât de barbar.

În orice caz, sperăm ca la Minsk să se întâmple altceva decât la Chișinău, adică domnia impunității, când după ce pierduse puterea, în urma alegerilor anticipate din 29 iulie 2009, Voronin a devenit vedeta veselă a diverselor televiziuni, unde comenta vulgar și decomplexat viața politică, la adăpostul unor averi și garanții juridice pe care nimeni nu le cercetează, iar prim-ministra de atunci, Greceanîi, cea care îi amenințase pe tinerii protestatari din aprilie 2009 cu mitraliera, s-a aburcat în fotoliul de președinte al Parlamentului.

Marii democrați și proeuropeni care l-au succedat pe Voronin, deși au promis tragerea la răspundere a orchestratorilor crimelor din aprilie 2009, au eșuat în corupție, în partajări de instituții și devalizări de bănci, culminând cu furtul miliardului, deschizând calea restaurației rusofile. Pe când tinerii anticomuniști din aprilie 2009, după ce au fost trași pe sfoară de cei în care și-au pus nădejdea, au părăsit Republica Moldova sau refuză să se implice în politică.

Azi, privim cu neliniște evenimentele din Belarus și ne întrebăm ce ne așteaptă pe noi la alegerile prezidențiale din toamnă? Evoluția lucrurilor în Republica Moldova depinde de orice manifestație a societății civile, de orice acțiune solidară a opoziției democratice. Am văzut chiar în contextul crizei belaruse, când după scandaloasele felicitări adresate de Dodon sângerosului Lukașenka, „în numele poporului moldovenesc”, la câteva zile, urmare a numeroaselor reacții de indignare, un Comunicat al Ministerului de Externe și al Integrării Europene de la Chișinău (gestionat de democratul Oleg Țulea) a încercat să risipească întrucâtva senzația de rușine și silă provocată de mesajul lui Dodon.

Comunicatul Externelor vorbește despre „importanța respectării drepturilor omului și a normelor democratice general acceptate”. Mai mult, afirmă autorii comunicatului: „exprimăm întreaga solidaritate cu poporul belarus, continuând să susținem consolidarea democrației, prosperitatea, stabilitatea și independența Republicii Belarus (…)”.

Evenimentele de la Minsk au largi ecouri în străinătate. Parafrazând o afirmație a lui Adam Michnik, dintr-un recent interviu din Gazeta Wyborcza, reluat în Dilema veche, vom spune că belarușii luptă nu doar pentru cauza lor, ci și pentru libertatea moldovenilor, după ce din 2014, de la căderea regimului Ianukovici și până în prezent, Republica Moldova a fost și este ajutată de rezistența ucrainenilor în fața agresiunii lui Putin.

Deznodământul crizei de la Minsk va influența evoluțiile din întreaga regiune, va stimula procesele democratice, va struni, sperăm, imperialismul rusesc, care este oricând gata să dea „o mână de ajutor frățească” dictatorilor și tiranilor din Estul Europei, așa cum a fost în 1956 în Ungaria, în 1968 în Cehoslovacia, în 1979 în Afganistan și cum am văzut și în epoca post-sovietică în Republica Moldova, Georgia și Ucraina…

Dar oricât de importantă ar fi lupta altor popoare, apropiate geografic și ca destin istoric de noi, ea, singură, nu poate salva destinul nostru național. Și stările de spirit din Republica Moldova – cu pandemia, seceta, criza economică de azi – nu încurajează scenariile prea optimiste. Poate și pentru că, spre deosebire de belarușii care re-descoperă, eroic și cumva inocent, democrația, moldovenii au gustat prea repede din caricatura ei.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.