Dosarul Mineriadei și blocarea justiției în România

Dosarele juridice care ar fi trebuit să soluționeze evenimentele istorice majore ale tranziției românești se subțiază pe măsură ce trece timpul, iar principalii vinovați sunt pe cale să scape în mod natural de eventualele decizii ale judecătorilor. Sunt în discuție dosarul Revoluției din 1989, în care au mai rămas doar trei inculpați și cazul Mineriadei din 14-15 iunie 1990.

Astăzi judecătorii Înaltei Curți au retrimis dosarul Mineriadei la Secţia Militară a Parchetului General, după aproape doi ani în care a stat în camera preliminară a instanţei. Judecătorii au constatat nulitatea rechizitoriului. Procurorul general interimar, Bogdan Licu a declarat că va contesta această decizie.

Lucrurile sunt, însă, complicate: probele strânse în ultimii 30 de ani ar putea rămâne nule, fiindcă în această lungă perioadă regulile juridice s-au schimbat de foarte multe ori. Astfel, de pildă, avocații inculpaților au invocat sistematic, cum au făcut și în dosarul Revoluției, că nu au fost de față la absolut toate audierile. O cerință legală de data recentă, dar care ar fi blocat complet ancheta.

Treisprezece persoane, în frunte cu primul președinte postcomunist, Ion Iliescu, și primul șef de Guvern de după 1989, Petre Roman sunt inculpați. Pe listă se mai află primul șef al Serviciului Român de Informații, Virgil Măgureanu, fondatorul Pro TV, Adrian Sârbu, și liderul minerilor, Miron Cozma.

Ion Iliescu, trimis în judecată și în dosarul Revoluției, are 89 de ani și recent a avut nevoie de un consult de urgență. El este personajul central al celei mai mari Mineriade, cea din iunie 1990. Mai fuseseră, în același an 1990, două mișcări similare, dar cu amplitudini mult mai reduse.

Mineriadele au fost folosite ca instrumente de represiune de gruparea politică instalată la putere în România imediat după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Preluată din recuzita stalinistă, Mineriada a însemnat asmuțirea unei categorii sociale, împotriva altora, pe fondul propagandei prin care muncitorii erau îndemnați să li se opună intelectualilor. A rămas celebră în epocă lozinca muncitorilor de la una din întreprinderile bucureștene care strigau „Noi muncim, noi nu gândim”.

Acest slogan a conturat, practic, primii ani ai României postcomuniste, în care Iliescu a încercat să mențină țara sub pulpana Moscovei și să amâne instalarea principiilor democratice și a economiei de piață.

Pe 20 mai 1990 au avut loc primele alegeri așa-numite libere, cu toate că televiziunea română, care deținea supremația pe piața mediatică, era arondată puterii. Ion Iliescu a câștigat primul scrutin prezidențial, cu peste 80%.

Încă înainte de alegeri, se desfășura deja fenomenul Piața Universității: mii de oameni care stăteau acolo zi și noapte, cerând aplicarea Proclamației de la Timișoara, care, prin celebrul său Punct 8, cerea ca legea electorală „să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”.

Cu puterea reconfirmată de alegeri Ion Iliescu și guvernul său au pus în scenă sângeroasa Mineriadă din iunie. Au chemat din nou minerii din Valea Jiului pentru a pune capăt manifestației maraton din Piața Universității. Li s-au pus la dispoziție trenuri speciale, iar odată ajunși la București, înarmați cu răngi, bate și lanțuri, au bătut zeci, poate, sute de tineri. Însoțiți de persoane în civil, care le-au arătat drumul, minerii au atacat sediile partidelor istorice și redacțiile ziarelor de opoziție. Din documentele serviciilor secrete şi ale Ministerului Apărării, documente apărute în presa ultimilor 15 ani rezultă că preşedintele Iliescu a cerut armatei intervenția în forță contra demonstranților, distribuirea de muniție către soldați, precum şi utilizarea unor mijloace chimice împotriva celor din stradă.

Potrivit rechizitoriului procurorilor militari, în zilele de 11 și 12 iunie 1990, autoritățile statului au hotărât să declanșeze un atac violent împotriva manifestanților aflați în Piața Universității din București, care își exprimau, în mod pașnic, opiniile politice în contradicție cu cele ale majorității care forma puterea politică la acel moment. Potrivit anchetatorilor, în acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, precum și peste zece mii de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării.

Ancheta magistraților militari mai arată că în urma atacului din 13 iunie, au murit prin împușcare patru persoane, au fost rănite 1.388 și arestate „la ordin politic” 1.250. Procurorii au mai constat că „s-a pătruns în forță, fără drept, în sediul Institutului de Arhitectură și al Universității din București, fiind percheziționate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violență”. În plus, liderii puterii de atunci au mai adus în Piața Universității muncitori de la Întreprinderea de Mașini Grele București, coordonați de directorul acesteia: „muncitorii s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele întâlnite în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piața Universității împreună cu forțele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanților”.

Rechizitoriul mai subliniază că în Piața Universității „s-a făcut uz de armă cu muniție de război de către forțele de ordine, în aceste împrejurări fiind împușcate mortal patru persoane, iar alte trei au fost rănite, de asemenea, prin împușcare”.

După 30 de ani, procesul acestei Mineriade riscă să fie din nou aruncat în aer. Fostul președinte, Ion Iliescu, cel care le-a mulțumit minerilor pentru venirea lor, - iar această înregistrare poate fi ascultată de o lume întreagă - a avut mereu un soi de protecție, altfel e cumva inexplicabilă tergiversarea unor dosare atît de importante, care ar putea explica mai bine, intențiile politice, urzelile, strategiile celor care au preluat puterea în decembrie 1989 printr-o lovitură de stat, după cum au explicat procurorii militare în rechizitoriul din Dosarul Revoluției.