Într-un interviu acordat Europei Libere (RFE/RL), Hood – care a ocupat funcția de secretar de stat adjunct principal pentru afaceri din Orientul Apropiat în timpul primei administrații a președintelui Donald Trump și, anterior, pe cea de șef adjunct al misiunii diplomatice în Irak și Kuweit – a declarat că Teheranul a învățat că SUA pot elimina lideri de rang înalt după bunul plac, o realitate care va influența procesul decizional iranian în viitor.
În același timp, a spus el, Washingtonul a învățat că Iranul – sau chiar actori non-statali – pot perturba efectiv Strâmtoarea Ormuz folosind instrumente ieftine, precum drone, mine sau chiar simple amenințări (credibile, desigur!) fără a desfășura forțe navale convenționale.
Dacă punctele de negociere iraniene relatate de presă sunt corecte, a spus Hood, în interviul realizat la 8 aprilie, atunci decalajul dintre părți rămâne mare. În absența a ceea ce el a numit un „cutremur politic”, riscul unei noi escaladări rămâne ridicat, deoarece fiecare parte încă crede că poate impune costuri semnificative celeilalte.
Acest interviu a fost editat din motive de lungime și claritate.
RFE/RL: Aș dori să încep cu lecțiile pe care atât SUA, cât și Iranul le-au învățat din acest ultim capitol al unui conflict care se desfășoară încă din 1979. Care sunt aceste lecții, în opinia dumneavoastră, și cum ar trebui să influențeze strategia SUA atât pe termen scurt, cât și pe termen lung?
Joey Hood
Joey Hood: Cred că ai dreptate când spui că acesta este doar cel mai recent capitol dintr-un conflict care durează de 47 de ani, care a început cu luarea și ținerea ca ostatici a diplomaților SUA de către Teheran, timp de 444 de zile, în 1979 și 1980. Și a trecut prin alte etape, inclusiv războiul petrolier de la sfârșitul anilor 1980 și, desigur, numeroasele atacuri ale milițiilor susținute de Iran în Irak, Siria și Liban împotriva forțelor americane și a personalului diplomatic.
În ceea ce privește lecțiile învățate, cred că Teheranul a învățat că Statele Unite pot elimina practic orice lider în orice moment în care doresc să o facă. Așadar, acest lucru va trebui să fie luat în calcul în gândirea oricărui lider iranian care urcă într-un rol de conducere și, în consecință, în poziția lor de negociere – știind că, dacă depășesc prea mult liniile roșii ale Americii, ar putea fi următorii eliminați.
În al doilea rând, cred că Statele Unite au învățat că Iranul, sau chiar și alți actori, pot controla Strâmtoarea Ormuz doar prin lansarea câtorva drone ieftine sau a unor mine, sau chiar doar prin amenințarea de a le folosi. Nu mai este nevoie de o armată mare pentru a bloca strâmtoarea, nici măcar de câmpuri de mine. Tot ce este nevoie este să se sperie suficient companiile de asigurări, astfel încât navele să nu mai circule – deoarece asigurarea este prea scumpă, pur și simplu nu este disponibilă, sau chiar companiile de transport maritim decid că nu vor să-și asume acest risc.
Și acesta este, de fapt, un aspect care nu se află în totalitate sub controlul Washingtonului sau al Teheranului. Ambele părți pot spune: „Bine, avem un armistițiu temporar, astfel încât navele să poată circula.” Dar dacă companiile de asigurări și cele de transport maritim nu sunt de acord, atunci navele nu circulă. Și, până în prezent, nu prea multe nave s-au poziționat pentru a traversa strâmtoarea.
RFE/RL: Ați lucrat în mai multe administrații SUA, încă de pe vremea lui George W. Bush. Având în vedere că structura de conducere a Iranului a rămas relativ constantă de-a lungul timpului – și noile informații pe care SUA le-a obținut despre procesul decizional și toleranța la risc a Iranului, inclusiv capacitatea SUA de a elimina conducerea de vârf – cum credeți că afectează acest lucru mentalitatea factorilor de decizie iranieni de astăzi, mai ales atunci când intră în negocieri sau iau în considerare o escaladare?
Hood: Ei bine, ei trebuie să înțeleagă – și sunt sigur că o fac – că, dacă nu ajungem la o soluție negociată, o reescaladare sau o reluare a conflictului armat ar putea însemna, la nivel personal, că nici ei, personal, nu vor supraviețui.
Așadar, cred că acest lucru le oferă un stimulent pentru a fi mai serioși, poate pentru a acționa mai repede decât ar fi făcut-o în alte condiții, deoarece am văzut din experiență că este nevoie de luni și, uneori, de ani pentru a ajunge la o soluție cu ei. Mă întorc la perioada 1979–1980, când algerienii ne-au ajutat să ajungem la eliberarea ostaticilor diplomatici – dar asta a durat multe, multe luni. Planul comun de acțiune cuprinzător, așa-numitul acord nuclear din 2015, a necesitat ani de negocieri.
Și cred că acesta este unul dintre motivele care l-au determinat pe președintele Trump să lanseze acum ostilități militare, deoarece nu era convins că negociatorii iranieni erau serioși.
Așadar, cred că probabil înțeleg acum că vor trebui să acționeze mai repede decât ar fi făcut-o în mod normal.
Ceremonie de marcare a 40 de zile de la moartea liderului suprem iranian, Ayatollah Ali Khamenei, la Teheran, pe 9 aprilie.
Ambele țări vor să fie puterea dominantă în Orientul Mijlociu
RFE/RL: Revenind la cadrele de negociere raportate: ați sugerat că dacă propunerile iraniene menționate în mass-media sunt corecte, părțile rămân la distanță mare una de cealaltă. Care sunt cele mai mari diferențe de fond și cât de dificil va fi să le acoperiți fără ceea ce ați numit un „cutremur politic”?
Hood: Revenind la întrebarea dvs. anterioară, cred că SUA va trebui să-și adapteze modul de gândire și planificare pentru a menține deschis transportul comercial maritim prin Strâmtoarea Ormuz. Acest lucru va implica noi tehnologii, noi alianțe cu unele dintre țările din Golf și, probabil, noi conflicte, din păcate, atâta timp cât regimul de la Teheran nu își schimbă fundamental perspectiva și strategia față de restul lumii.
Acum, ce doresc ambele părți? Ambele părți doresc să fie puterea dominantă în Orientul Mijlociu, iar asta este imposibil - cel puțin simultan.
Așadar, dacă nu va avea loc un cutremur politic de o parte sau de alta, acestea nu vor putea găsi o soluție negociată care să satisfacă majoritatea – dacă nu chiar toate – obiectivele lor strategice. Din păcate, nu cred că există prea mult optimism în ceea ce privește acest armistițiu temporar sau încheierea definitivă a acestui conflict care durează de 47 de ani.
Pentru ca regimul de la Teheran să accepte dominația SUA în regiune, ar trebui să-și schimbe întreaga ideologie, care se bazează pe rezistența față de Statele Unite și Occident. Și am văzut ce a adus această abordare țărilor precum Libanul, Siria, Irakul și Yemenul.
Iranul nu are niciun prieten, partener sau aliat care să fie prosper și stabil. În schimb, se bazează pe miliții – grupuri armate care operează în alte țări cu obiectivul de a se opune dezvoltării economice și stabilității - de felul celei care se poate vedea, sub umbrela de securitate a SUA, în statele Consiliului de Cooperare al Golfului (țările arabe din zona Golfului Persic - n. red.)
Balanța de putere de la Teheran
RFE/RL: Având în vedere comentariile recente ale oficialilor SUA care se referă la conducerea Iranului ca la un „nou regim” – cât de bine înțelegem de fapt echilibrul intern al puterii la Teheran? Și cât de importantă este această distincție în practică?
Hood: Cred că înțelegem colectiv foarte multe despre sistemul iranian. Dar această înțelegere colectivă nu ajunge neapărat la președintele Trump.
Există doar o mână de oameni care îl consiliază, iar mulți angajați cu experiență din instituțiile civile, militare și diplomatice au fost concediați, forțați să se pensioneze sau au plecat din alte motive. Așadar, nu cred că cele mai bune analize și recomandări ajung la persoana care contează cel mai mult.
Acum, în ceea ce privește ceea ce spune el despre regim – din punct de vedere tehnic, are dreptate că acesta s-a schimbat, în sensul că Statele Unite și Israelul au eliminat o mare parte din conducerea de vârf care exista cu doar câteva luni în urmă. Așadar, personalitățile s-au schimbat.
Dar s-a schimbat ideologia? S-au schimbat obiectivele? Nu văd absolut nicio dovadă în acest sens.
Obiectivele regimului rămân aceleași: să reziste presiunii Statelor Unite și Occidentului și să-și exporte revoluția – acestea sunt cuvintele lor, nu ale mele. Asta nu creează o regiune tocmai pașnică.
Așadar, nu, nu văd o schimbare fundamentală a regimului. Văd noi lideri, iar vulnerabilitatea lor îi poate face mai prudenți în negocieri – dar rămâne de văzut.
Navă de război iraniană în Strâmtoarea Ormuz, la 22 aprilie 2010. SUA și Israel spun că în conflictul de anul acesta au distrus marina militară a Iranului.
RFE/RL: În final, ați menționat că ambele părți încă cred că pot provoca daune și pierderi semnificative celeilalte. În termeni practici, care sunt factorii declanșatori cei mai probabili pentru o nouă escaladare – și ce semnale ar trebui să urmărească factorii de decizie pentru a distinge între o retorică goală de conținut și o reală revenire la conflict?
Hood: Evident, numărul și impactul atacurilor iraniene asupra țărilor din Golf vor fi un indicator cheie. Dacă acestea nu se opresc, atunci nu există cu adevărat un armistițiu.
De asemenea, va fi important să vedem dacă Iranul se abține de la a amenința transportul maritim în Strâmtoarea Ormuz – iar navele totuși, nu vor circula. Este greu de prevăzut cum va interpreta președintele Trump acest lucru.
De asemenea, trebuie să urmărim dinamica internă din Iran. Este posibil ca niciun lider să nu dețină controlul și comanda deplină. Dacă facțiunile încep să aibă divergențe, ar putea apărea factori perturbatori – actori care resping negocierile și lansează atacuri pe cont propriu.
Iar modul în care aceste acțiuni sunt interpretate de Statele Unite – aceasta va fi una dintre cele mai dificile întrebări la care va trebui să se răspundă.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te