Mina maritimă are adesea un diametru ceva mai mare decât o minge de baschet. Cu toate acestea, potențialul ei exploziv este suficient pentru a scufunda sau a avaria grav o navă de război sau un petrolier de mari dimensiuni. În plus, este o armă ce acționează în mod absolut nediscriminatoriu.
Militari ucraineni dezamorsează o mină marină rusească, aruncată pe țărm de furtună. Fotografie realizată într-un loc necunoscut pe litoralul Ucrainei, la 16 mai 2022
Iranul dispune de un arsenal impresionant și variat de mine marine. Acestea au devenit instrumentul cheie al strategiei sale de blocare a Strâmtorii Ormuz. Estimările serviciilor de informații americane și ale analiștilor internaționali arată că, la începutul anului 2026, Iranul avea între 2.000 și 6.000 de astfel de dispozitive. Numărul exact al acestora este secret, dar NATO confirmă deja prezența unor câmpuri de mine active ale Iranului în Strâmtoarea Ormuz și în apele învecinate ale Golfului Persic și Golfului Oman.
Pentagonul și experții militari afirmă că armata iraniană a început să instaleze sute de mine marine în Strâmtoarea Ormuz încă din 5–10 martie. Deși Washingtonul a declarat de mai multe ori că a distrus aproape toate navele de război de mari dimensiuni ale Iranului, care puteau fi folosite pentru minarea rapidă a strâmtorii, Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC) a reușit această operațiune cu ajutorul unei așa-numite „flote de țânțari”, formată din mii de ambarcațiuni de luptă mici și rapide.
Totuși, chiar dacă Ministerul Afacerilor Externe al Iranului a dezmințit de câteva ori informațiile despre minare, noul lider suprem al țării, Mojtaba Khamenei, a subliniat într-una dintre primele sale declarații scrise: „Trebuie să continuăm să folosim cel mai bun instrument al nostru pentru blocarea Strâmtorii Ormuz, și știm despre ce instrument este vorba”.
Armata americană susține cu convingere că procesul de minare a strâmtorii de către iranieni nu a fost nici deosebit de rapid, nici nu a implicat utilizarea unor tehnologii de ultimă generație sau a unor tipuri de mine moderne. Totuși, tocmai aici se ascunde problema.
Iranul folosește atât sisteme învechite - sovietice, rusești sau chinezești, cât și modele proprii, moderne:
Mine de contact ancorate (în engleză: moored mines, de exemplu, cele de tip Sadaf sau Maham). Mine clasice, menținute la o adâncime mică cu ajutorul unui cablu și al unei ancore. Detonează la contactul fizic cu corpul navei.
Mine de fund fără contact (în engleză: bottom mines, din aceeași serie Maham). Acestea sunt instalate și rămân ascunse pe fundul mării, fiind activate cu ajutorul senzorilor acustici, magnetici sau hidrodinamici atunci când o navă sau un vas militar trece deasupra lor.
Diverse mine magnetice de tip „ventuză” (engl. limpet). Dispozitive compacte pe care scafandrii de luptă sau grupurile de sabotaj le fixează în secret direct pe corpul navelor. Detonează cu întârziere.
Mine în derivă, „inteligente” și autopropulsate (engl. drifting mines, de exemplu, seria Arund). Sunt cele mai periculoase. Aceste mine plutesc la suprafața apei sau puțin sub ea și sunt purtate de curenți, uneori îndepărtându-se la sute de kilometri de locul amplasării. Unele din ele au motoare și propulsoare mici și pot chiar să se deplaseze singure, încet, către o zonă anume. Toate acestea fac ca poziția lor ulterioară să fie complet imprevizibilă – inclusiv pentru forțele navale ale țării care le utilizează.
Președintele SUA, Donald Trump, a avertizat în repetate rânduri Iranul să nu încerce să mineze apele Strâmtorii Ormuz și zonele adiacente. Într-o postare pe rețeaua sa de socializare Truth Social, el a scris că Statele Unite vor aplica Iranului „o lovitură de douăzeci de ori mai puternică” dacă acesta va continua să instaleze mine marine. Apoi, el a avertizat: „Dacă Iranul a instalat mine în Strâmtoarea Ormuz și nu ne-a informat, vrem ca acestea să fie îndepărtate imediat!”. Cu toate acestea, avertismentele și amenințările sale nu au avut, se pare, niciun efect asupra Teheranului.
Minele marine pot rămâne active timp de zeci de ani. Chiar și după încetarea oficială a unui conflict armat, navele comerciale pot fi lovite accidental de acestea încă mulți ani înainte – deoarece unele dispozitive pot scăpa neobservate în timpul operațiunilor de căutare, altele pot fi în derivă sau se pot desprinde spontan de ancoră. În plus, avarierea oricărui supertanker poate duce la o scurgere de petrol catastrofală, care va distruge ecosistemul regiunii.
Găsirea și dezamorsarea minelor iraniene este extrem de dificilă din mai multe motive. În primul rând, deoarece Teheranul, potrivit unor rapoarte recente, nu le poate detecta pe toate din cauza haosului și a grabei cu care au fost amplasate. Multe mine au fost instalate cu ajutorul unor bărci mici de mare viteză și chiar al unor ambarcațiuni de pescuit, ceea ce nu a permis înregistrarea coordonatelor lor exacte.
Așa arată o mină sovietică veche, care s-a desprins de ancoră și a plutit în derivă mulți ani prin Marea Caspică, până când a fost adusă de valuri pe țărmul actualului Azerbaidjan, în 2018.
Anumite tipuri de mine iraniene, după cum s-a menționat deja, sunt capabile să-și schimbe poziția sub acțiunea curenților de apă, ceea ce face ca vechile hărți ale câmpurilor de mine să devină inutile. De asemenea, anumite mine de fund de ultimă generație (de exemplu, Maham-6) sunt practic invizibile pentru sonarele standard ale NATO și pot avea carcase din materiale compozite care reflectă slab semnalele radar.
Ca urmare, amenințarea constantă cu minele din Strâmtoarea Ormuz (prin care, înainte de război, treceau peste 20% din livrările mondiale de petrol și gaz natural lichefiat (GNL), precum și cantități enorme de hrană și îngrășăminte) va continua să provoace fluctuații bruște ale prețurilor la combustibili și să perturbe lanțurile logistice globale pentru mult timp, indiferent de rezultatul confruntării dintre SUA și Iran.
Desigur, Statele Unite și aliații lor nu puteau să nu reacționeze la toate aceste pericole și, de aceea, au lansat pe 4 mai, în Strâmtoarea Ormuz, o operațiune de amploare denumită „Project Freedom” („Proiectul Libertate”). Deși Trump pare să fi anunțat brusc suspendarea acesteia, operațiunea vizează, printre altele, deminarea pe termen lung a strâmtorii și a apelor învecinate și se bazează în primul rând pe utilizarea dronelor și a tehnologiilor de inteligență artificială.
Marina Militară Americană dispune pentru astfel de operațiuni de vehicule subacvatice autonome (AUV) de tipul Mk 18 Mod 2 Kingfish, echipate cu sonare cu scanare laterală de înaltă rezoluție pentru cartografierea fundului mării și detectarea minelor de fund, „drone-vânătoare” de adâncime de tip Knifefish, capabile să detecteze mine ascunse și acoperite de nămol în condiții dificile, precum și ambarcațiuni fără echipaj controlate de la distanță, care tractează sonare prin pasaje înguste și lansează roboți subacvatici.
Marina SUA a obținut tehnologii de inteligență artificială care permit dronelor subacvatice să învețe să recunoască tipuri noi de mine iraniene, nemaiîntâlnite până acum, în doar câteva zile (în loc de luni, cum era înainte). Elicopterele marine americane MH-60S Seahawk utilizează în prezent radare cu laser pentru a detecta rapid minele care plutesc la suprafață sau la adâncimi mici.
Nave de război americane, în frunte cu portavionul USS Abraham Lincoln, se află în prezent în partea de nord a Mării Arabiei și asigură blocada porturilor iraniene. Minele marine reprezintă cel mai mare pericol tocmai pentru astfel de nave mari, cu manevrabilitate redusă.
Imediat ce o mină marină este detectată, intră în acțiune dispozitive specializate de detonare. De exemplu, robotul kamikaze Archerfish în formă de torpilă (cu o lungime de circa 2 metri, controlat prin cablu), transmite imagini video operatorului și poate să distrugă mina cu propria încărcătură explozivă. Sau un alt dispozitiv subacvatic similar, SeaFox, controlat de la distanță, pentru identificarea și neutralizarea minelor.
Dar, în ciuda tuturor acestor tehnologii, experții recunosc că restabilirea completă a navigației în Strâmtoarea Ormuz după încheierea războiului actual poate dura cel puțin 6 luni, deoarece procesul este laborios și necesită o precizie ridicată. În condițiile prelungirii luptelor și a amenințării constante cu atacuri de pe coastele iraniene, aceasta este o sarcină extrem de dificilă chiar și pentru forțele navale de primă clasă ale SUA. Și este puțin probabil ca toate minele marine iraniene să poată fi detectate în totalitate în următorii ani.
În același timp, amenințarea minelor marine din regiune nu este una nouă. Toate acestea s-au mai întâmplat și înainte, în timpul așa-numitului „Război al petrolierelor”, care a durat între 1984 și 1988, faza maritimă a unui război irano-irakian mai îndelungat – când ambele state încercau să-și submineze reciproc economia, atacând petroliere și nave de marfă în Golful Persic.
La acea vreme, Irakul încerca să pună capăt exporturilor de petrol ale Iranului, pentru a priva Teheranul de veniturile necesare continuării războiului, iar Iranul răspundea în mod simetric, atacând petrolierele Irakului și ale aliaților săi de atunci, Kuweitul și Arabia Saudită. În total, în acei ani au fost atacate peste 400–500 de nave ale mai multor state – inclusiv cele care s-au scufundat din cauza minelor marine iraniene.
În 1987, situația s-a agravat atât de mult încât Kuweitul a cerut ajutorul marilor puteri, Statelor Unite și URSS, propunându-le să-și escorteze singure navele comerciale și petrolierele sub protecția, respectiv, a navelor militare americane și sovietice. În cele din urmă, SUA au lansat în Golful Persic operațiunea Earnest Will („Intenții sincere”), cea mai mare operațiune de escortă maritimă de după cel de-al Doilea Război Mondial, în cadrul căreia flota militară americană a escortat și petrolierele kuweitiene și alte nave, reînregistrate sub pavilionul SUA.
Petrolierul „Norman Atlantic”, în flăcări și pe cale să se scufunde, naviga sub pavilionul Singapore și a fost atacat cu rachete iraniene în Golful Persic pe 6 decembrie 1987.
Ca răspuns, Iranul a început, la fel ca și în zilele noastre, să instaleze în regiune câmpuri de mine marine, care se întindeau de la Golful Persic, prin Strâmtoarea Ormuz, până în apele Golfului Oman, în apropierea portului Fujairah din Emiratele Arabe Unite, precum și în apropierea Bahrainului, unde se afla deja una din cele mai importante baze ale Marinei SUA.
Prima catastrofă maritimă s-a produs rapid. În iulie 1987, chiar în timpul primului convoi escortat de Marina SUA, superpetrolierul Bridgeton a fost lovit de o mină iraniană. Din fericire, nu au existat victime și nu s-a produs o catastrofă ecologică. Explozia a afectat doar învelișul exterior al corpului navei, formând o adâncitură de aproximativ 43 de metri pătrați, dar datorită corpului dublu și dimensiunilor uriașe (capacitate de transport de peste 400.000 de tone), nava s-a menținut pe linia de plutire și a reușit să ajungă în Kuweit, unde a fost reparată.
Iranul a calificat acel incident drept „o lovitură ireparabilă adusă prestigiului politic și militar al Americii” – întrucât navele de escortă ale Marinei SUA, având un înveliș mai subțire și, prin urmare, mai vulnerabile la minele marine decât uriașul petrolier avariat, după detonare au fost nevoite să se alinieze în spatele său într-o coloană în forma de V, folosind de fapt nava Bridgeton ca „scut viu” și dragor pentru a curăța traseul până în Kuweit.
Câteva petroliere escortate de vasele de război ale Marinei SUA, în Golful Persic, 6 ianuarie 1988
Cu toate acestea, acțiunile Teheranului au pus atunci în pericol chiar și propriile exporturi de petrol. La 10 august 1987, în Golful Oman, la aproximativ 8 mile de portul Fujairah din Emiratele Arabe Unite, petrolierul Texaco Caribbean, care naviga sub pavilion panamez, a fost lovit de o mină marină iraniană. Nava era plină cu petrol iranian, pe care îl încărcase la terminalul de pe insula Lark din Golful Persic. Explozia a avut loc după ce petrolierul trecuse deja de Strâmtoarea Ormuz. Niciun membru al echipajului nu a fost rănit, dar în corpul navei s-a format o gaură de aproximativ trei metri lățime (puțin sub linia de plutire), din care a început să se scurgă petrol. Acesta a fost primul caz în care o navă a fost lovită de o mină în afara Golfului Persic în timpul „Războiului petrolier”, ceea ce a demonstrat că practic nu mai existau zone sigure pentru navigație în regiune.
Criza s-a agravat și mai mult în 1988, când, pe 14 aprilie, în apele neutre ale Golfului Persic, fregata Samuel B. Roberts a Marinei SUA a fost la un pas de a se scufunda – după ce a fost, de asemenea, lovită de o mină iraniană plutitoare. Explozia a rănit 10 marinari americani, a provocat o gaură mare în corpul navei și a declanșat un incendiu, iar apa a inundat punțile inferioare. Atât petrolierul Bridgeton, cât și fregata Samuel B. Roberts au fost lovite de mine în apropierea insulei iraniene Farsi, unde se afla baza navală a IRGC.
Ca urmare, pe 18 aprilie 1988, președintele de atunci al SUA, Ronald Reagan, a fost nevoit să lanseze împotriva Iranului operațiunea militară Praying Mantis (insecta călugărița) – un atac de amploare asupra platformelor petroliere maritime și a navelor iraniene, în cursul căruia a avut loc cea mai mare bătălie navală la care a participat flota americană după cel de-al Doilea Război Mondial.
Deteriorarea corpului fregatei „Samuel B. Roberts” a Marinei SUA, cauzată de explozia unei mine iraniene în Golful Persic. Fotografia a fost realizată în timp ce nava se afla deja în docul uscat din Dubai (EAU) pentru reparații, la 3 mai 1988
Minele marine au fost folosite intens în regiune și în timpul războiului din Golful Persic din 1991, când Irakul a instalat propriile câmpuri de mine în apele teritoriale ale Kuweitului, pe care îl ocupase. Deși dispuneau de o flotă extrem de puternică, forțele coaliției multinaționale conduse de SUA s-au confruntat, în timpul operațiunii militare Desert Storm („Furtuna în deșert”), cu faptul că Irakul reușise să amplaseze acolo peste 1.300 de mine de fabricație sovietică și italiană (de la simple mine de ancoră până la cele mai moderne mine de fund).
La 18 februarie 1991, în apropierea insulei Failaka, la un interval de doar câteva ore, două nave ale Marinei SUA au fost lovite de mine. Primul care a intrat în contact cu o mină a fost portelicopterul de desant Tripoli, care era chiar nava amiral a grupului de deminare. Patru marinari americani au fost răniți, iar în partea dreaptă a corpului navei, sub linia de plutire, s-a format o breșă de aproximativ 5 pe 6 metri. Au fost inundate câteva compartimente, inclusiv depozitul de vopsea, ceea ce a creat riscul unei explozii a vaporilor de combustibil. După aproximativ trei ore, două mine de fund irakiene au explodat sub carena crucișătorului purtător de rachete Princeton, care se afla la 10 mile marine de Tripoli. Trei membri ai echipajului navei au fost răniți, iar Princeton a pierdut parțial capacitatea de navigație, dar și-a păstrat capacitatea de luptă.
O cronică video despre evenimentele din 1991:
Aceste incidente au fost un avertisment serios cu privire la amenințarea minelor marine irakiene, din cauza căreia comandamentul coaliției, în frunte cu generalul american Norman Schwarzkopf, a renunțat în cele din urmă la planul unei ample operațiuni de debarcare pe coastele Kuweitului. În loc să debarce, 17.000 de pușcași marini americani au organizat o „demonstrație” în largul coastelor Irakului și Kuweitului, pentru a distrage atenția diviziilor irakiene, în timp ce forțele principale ale coaliției le ocoleau pe uscat.
Deminarea Golfului Persic a continuat timp de câteva luni după încheierea oficială a războiului din 1991. Marina SUA a folosit zeci de nave de dragare, elicoptere și alte echipamente militare costisitoare pentru a neutraliza minele marine irakiene, precum și sute de mine iraniene rămase încă din perioada „Războiului petolierelor”.
„Din câte știm, le-am găsit și le-am dezamorsat pe toate. Cu toate acestea, există întotdeauna posibilitatea ca unele mine să ne fi scăpat”, a spus într-un interviu pentru The New York Times istoricul și fostul marinar Stephen Phillips, care a servit în Marina SUA în timpul operațiunii „Furtuna în deșert”.
Harta Strâmtorii Ormuz cu indicarea traseelor navelor comerciale și a petrolierelor. 4 mai 2026
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te