1 aprilie 1978
La microfon - Sorin Cunea. Stimați ascultători, continuăm să transmitem discuția dintre Noel Bernard, directorul postului nostru de radio, și scriitorul Paul Goma, discuție care a avut loc la sfârșitul anului trecut, în studiourile noastre de la Munchen. În prima parte a acestei convorbiri, Paul Goma și-a depănat amintirile, începând cu copilăria, din satul din Basarabia, apoi adolescența, studiile, pușcăria, domiciliul obligatoriu, într-un sat din Bărăgan. În partea a doua, Paul Goma a vorbit despre așa-zisa perioadă de libertate, când a fost, pe rând, hamal și trompetist, povestind apoi cum nu și-a putut publica cărțile în România, ca să ajungă, în sfârșit, la episodul scrisorii deschise, adresate lui Pavel Kohout și semnatarilor Cartei 77, din Cehoslovacia. În partea a treia, Paul Goma descrie începuturile mișcării disidente din România, semnăturile care se adunau, tot mai multe, pe scrisoarea adresată Conferinței de la Belgrad. Încep represiunile, vizitele inoportune, așa-zisele meciuri de box dintre Stumpf și Goma, arestarea scriitorului și primele interogatorii. Paul Goma descrie injuriile proferate la adresa sa de către ministrul adjunct de Interne, cunoștința făcută cu generalul Nicolae Pleșiță. După această întâlnire, începe partea a patra, și ultima, a discuției dintre Noel Bernard și Paul Goma.
Your browser doesn’t support HTML5
Noël Bernard în dialog cu Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (4)
Noël Bernard: Deci după această primă scenă a urmat interogatoriul...
Paul Goma: Da, a început interogatorul, care a durat... A durat. A durat... 8 ore, 12, 16, 18 ore - din bucăți sau... dintr-o singură bucată... Trebuie să spun că în afară de generalul care a avut onoarea să mă bată pe mine, niciun alt securist nu a avut această onoare. Nu s-au atins de mine, au fost foarte civilizați. Pentru mine, care cu 20 de ani în urmă cunoscusem..., a fost o surpriză. De asemeni, surpriză a fost faptul că am putut să primesc țigări de-acasă și lămâi... și chiar șocolată, cu toate că șocolata, după cum bine se spune acolo, „excită”.
Noël Bernard: Dar care erau învinuirile, domnule Goma, și ce doreau să afle de la dumneavoastră.
Paul Goma: Am spus, după cum scria și actul de acuzare, prima învinuire, și cea mai gravă, era trădarea de patrie, și care se rezema pe următoarele fapte: că contactasem gazetari străini, cărora le... nu le vândusem, ci le dădusem informații, care ar fi putut să dăuneze bunului renume al Patriei noastre Socialiste.
Noël Bernard: Ați trădat secretul că în România nu se respectă Drepturile Omului.
Paul Goma: Da, aceste fiind un secret de stat, bine păzit, și cel care îl divulgă urmează să fie pedepsit. Că am avut legături cu diplomați străini acreditați la București. Da, am avut legături, într-adevăr, nu am negat nici atunci, nu neg nici acuma, m-am întâlnit cu ei pe stradă și am văzut în dosarul meu următoarele... următorul roman în imagini: o fotografie: ora cutare și cu atâtea minute; Goma Paul și cu X (numele diplomatului) s-au întâlnit în dreptul numărului 53, de pe strada Rozmarin, să zicem. Bon, primul...
Fotografia următoare: câteva minute mai târziu, ora și minutele (și probabil și secundele, nu mai țin minte): Goma s-a oprit să-și lege șiretul. Peste câteva minute, Goma stă de vorbă cu diplomatul cutare. Și... așa mergeau fotografiile pline miez... pline vârf de probe care, nu-i așa?, duceau toate la concluzia că eu trădasem patria și poporul, bineînțeles. Însă, asta era cum era, dar cea mai gravă învinuire era că stătusem de vorbă cu gazetarii... Asta era de neacceptat. După zece zile... deci (fiindcă am fost arestat la 1 aprilie, cel mai bun banc care mi s-a făcut vreodată, pot ușor să număr), deci după zece zile, la 10 aprilie, procurorul Ștefănescu (e bine de ținut minte acest nume, e un bun procuror, și e din Piatra Neamț, și ține cu Politehnica Iași la fotbal), așa, a venit și cu toată seninătatea, mi-a spus că nu mai sunt acuzat de relații împotriva firii, care se cheamă și homosexualitate... Nu, asta nu, nu mai sunt acuzat de asta. Nu pentru că eu aș fi dovedit contrariul, ci pentru că ei...
Noël Bernard: Nu mai convenea...
Paul Goma: În schimb mi s-a introdus altă acuzație, cea de complot. Eu complotasem la... cum să spun, în scopul răsturnării orânduirii de stat.
Noël Bernard: Asta o descoperiseră după arestarea dumneavoastră...
Paul Goma: Ei, o fabricaseră în cele zece zile. Bon, și complotul era foarte bine pus la punct și cu niște complotiști foarte înrăiți și dușmănoși. În dosarul meu figurează ca complici Heinrich Böll, căruia eu îi trimisesem o scrisoare, Pierre Emmanuel, căruia de asemenea îi trimisesem o scrisoare, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran și Bedivan...
Noël Bernard: Da, o combinație interesantă...
Paul Goma: Da... Mai târziu, au mai mărit lotul celor prezenți, pentru că prezenți nu erau, ci prezent eram numai eu, pentru că și Bedivan, în acel moment, era în Germania. Și atuncea, după bunele lor metode, au pus mâna pe un semnatar (l-au ales foarte bine, pe Drăgoescu Vlad), l-au arestat și mi l-au băgat în dosar.
Noël Bernard: Ca membru al complotului?
Paul Goma: Membru al complotului și care avea și el, bineînțeles, arme, tancuri și era și el în legătură cu... cine știe... cu toate serviciile de spionaj din întreaga lume. Eu îmi aminteam de Drăgoescu Vlad că era un semnatar, venise să semneze. Și, după aceea, când i-am citit în dosarul meu subdiviziunea lui m-am îngrozit, pentru că el făcuse închisoare înainte foarte mult timp, deci era un recidivist, mi-am dat seama că el ceruse pașaport și îl și obținuse, însă îi fusese pur și simplu - nu știu, nu îmi mai amintesc, dacă de pe aeroport fusese arestat sau în momentul în care își făcea bagajele - oricum, cu foarte puțin timp înainte de a pleca din România i s-a luat pașaportul și băgat în lotul meu. Și am impresia că, și în momentul de față, Drăgoescu se află în țară. Pentru ce? Pentru că a îndrăznit să semneze acel lucru. Bineînțeles, acuzat nu de ceea ce făcuse, ci de ceea ce făcuse cu zece ani în urmă și pentru care, bietul de el, trăsese cu vârf și îndesat. Or acest lot, cum să spun, plin de dușmani, bineînțeles că în momentul în care securiștii dădeau o caracterizare, toți eram niște [fasciști]. Eram cu toții [faciști], începând cu Böll și sfârșind cu mine, care pe deasupra mai eram și buhai. Și, deci, s-a mers la două articole foarte grele, la care flutura moartea. Adică procurorul Ștefănescu, un domn foarte drăguț și foarte cinstit, îmi spunea: „Asta merge la moarte.” Eventual, dacă dau dovadă de bunăvoință în timpul anchetei aș putea s-o scot cu muncă silnică pe viață. Dar ar fi mai bine moartea, că te salvează de toate...
Noël Bernard: Mai scurt și mai cuprinzător...
Paul Goma: E mai scurt și mai cuprinzător. E adevărat că entuziasmul lor a scăzut brusc în jurul datei de 14 aprilie, moment în care au început să vorbească despre alte lucruri. Și a scăzut până la anihilare în momentul în care s-a transmis testamentul meu, când ei au început să vorbească de eliberare.
Noël Bernard: Scrisoarea în care ați spus că orice declarație făcută în stare de arest n-are nicio valoare.
Paul Goma: Exact. Deci eu le stricam munca lor, plătită cu sudoare și cu sânge, munca lor devotată și... așa mai departe, cu o simplă hârtie pe care un oarecare post de radio zis Europa Liberă o dăduse... Și mă întrebau cum adică? Și tot ce-am făcut noi până acuma nu mai are nicio valoare? Bineînțeles că nu mai are! Păi atunci de ce-ați vorbit? Pentru că n-am nimic de ascuns! Și s-a vorbit de eliberare și...
Noël Bernard: Și a reapărut generalul Pleșiță...
Paul Goma: Da, a reapărut ca să mă pregătească... Eu trebuia să fiu re-pregătit, pentru ca să nu sufăr un șoc. Și a reapărut, acum cu totul alt personaj, alt comportament, nici vorbă de insultă sau de reproș, nu... Totul a fost foarte civilizat, mi-a oferit ceai, cafea... E adevărat că nu puteam să primesc această ofertă, pentru că eram foarte bolnav și inima nu-mi dădea voie să folosesc... Nu pentru că era al lor, ci pentru că era ceai și cafea... Și în ziua de 6 mai am fost liberat și mi s-a spus că mi se dă drumul prin „desistare de dosar”. Eu nu mai auzisem această expresie și am cerut lămuriri. Și mi s-a spus așa: că președintele țării are voie (sau are dreptul) să oprească o acțiune judiciară în curs. Și că, având acest drept, l-a și folosit și a făcut... a făcut (mie nu-mi sună bine în românește, dar eu repet ceea ce am auzit) „desistare de dosar”. Deci eu am ieșt, cu „dosarul desistat”. Dar în momentul... (sar puțin peste timp), în momentul în care m-am hotărât să cer pașaport de turist, și nu de emigrant, cum mi se sugerase la liberare...
Noël Bernard: Vi s-a sugerat să plecați definitiv...
Paul Goma: Da. Chiar generalul Pleșiță a spus: „Bine, acuma te liberez, dar îți dau un sfat: ce ar fi dacă ai emigra? Dom'le, în două-trei zile pleci, scăpăm și noi, scapi și dumneata, totul se rezolvă.” Și eu am spus că nu, nu vreau să emigrez, că dacă ar trebui să emigreze cineva, să emigreze Ceaușescu, și că eu rămân aici cu speranța că odată și-odată mi se va da dreptate și, bineînțeles, neașteptând să își facă Mea culpa, în fața mea, dar voi fi satisfăcut aflând că ceea ce spusesem eu, cândva, acum nu mai este rău-văzut, ci din contră. Deci, revenind, în momentul în care m-am hotărât să cer pașaport turistic, mi-au spus: „Dar nu se poate, pentru că dosarul e pe...” ca e deschis, dosarul e deschis.
Noël Bernard: E desistat, dar e deschis...
Paul Goma: E desistat.. ei aici nu pricep, sigur că eu cunosc destul de bine limba română, dar poate nu pricep terminologia juridică și am și abandonat... Nici nu vreau să pricep... că este de ne-priceput...
Noël Bernard: E așa cum spune partidul?
Paul Goma: Așa cum spune partidul...
Noël Bernard: Și, domnule Goma, din momentul în care ați fost eliberat, dumneavoastră ne-ați spus, cu câteva minute în urmă, că nu l-ați mai văzut niciodată pe Ion Ladea, din momentul în care a fost arestat. Și după câte știu n-ați văzut pe aproape nimeni din cei 200 de semnatari care semnaseră apelul dumneavoastră înainte de momentul arestării. Cum s-a realizat acest... această ruptură, această izolare a dumneavoastră de ceilalți semnatari și de eventuali noi amatori?
Paul Goma: În momentul în care m-am liberat, deci am ieșit din... nu din clădirea de pe Calea Rahovei, ci din clădirea Ministerului, pentru că eu am fost liberat din fața lui Pleșiță, a comandantului Securității, Gheorghe Vasile, și a ministrului plin Coman. Deci din momentul în care am ieșit din clădirea Ministerului de Interne, am aflat de la nevastă-mea că ea nu mai locuia în locuința noastră. Că aproximativ cu o săptămână după arestarea mea, timp în carea ea fiind convocată de mai multe ori la Securitate, securiștii foloseau încăperea noastră ca o capcană, unde-i atrăgeau pe doritori, îi băteau și de acolo-i arestau, răspundeau la telefon și așa mai departe...
Noël Bernard: Și pretindeau că sunt Goma...
Paul Goma: Da. Deci, după vreo săptămână, sau poate chiar mai puțin, nevastă-mea a fost evacuată de-acolo, evacuată în modul cel mai delicat: adică ea era cu copilul la doctor, de pildă, și când s-a întors, a văzut că pe scări coborau foarte mulți oameni cu bagaje, printre care a recunoscut bagajele noastre și a întrebat ce se întâmplă. La care șeful echipei de încărcători-descărcători i-a răspuns: „Doamnă nu vă supărați, vă ducem în altă parte, unde o sa vă fie foarte bine... De altfel, nu dumneavoastră mutați lucrurile, ci noi. Avem aici cinci camioane.” Nu era nevoie de cinci camioane, unul jumătate a fost suficient. Au luat-o cu lucruri cu tot și au dus-o în Dudești. Mai târziu, ne-am dat seama și am aflat că, de fapt, încă din ziua de 25 martie Securitatea luase unui cetățean o cameră și un antreu din locuința lui modestă, o amenajase, o văruise și o... în sfârșit... împănase cu ceea ce știm cu toții, (deși sunt costisitoare microfoanele... mai bine microfoane vii), și au dus-o acolo pe nevastă-mea, cu copilul, care avea atunci un an și patru luni. Cinci luni, hai... Norocul a fost că socrul meu a avut suficient spațiu ca s-o găzduiască cu copilul acolo. Deci nevastă-mea nu a stat în Calea Dudești, a stat la socrul meu. Dar, din momentul în care am fost eu arestat, Europa Liberă nu s-a mai auzit în Aleea Compozitorilor, numărul 10. Și după aceea nu s-a mai auzit în strada Carol Davila, numărul 22, unde locuia socrul meu cu nevastă-mea.
Noël Bernard: În ce sens nu s-a mai auzit?
Paul Goma: Nu se auzea, pentru că în față staționa, în timpul programelor, începând de la ora 5, ora României, până la ora 1 noaptea, și după aceea programul de dimineață, o oarecare dubiță, care avea niște mici antene, mai ciudate, așa...
Noël Bernard: Stație de bruiaj mică...
Paul Goma: Da, local. Pentru că am aflat mai târziu că în alte părți ale orașului Europa Liberă se auzise. Dar acolo nu. Asta a fost una. Telefonul nu a mers deloc la socrul meu. Nici socrul meu, nici sora lui, evident nici nevastă-mea n-au putut să se apropie de un telefon public, fără ca să apară dulcii băieți și să spună, politicos: „Domnule sau Doamnă nu vă mai osteniți că tot n-o să telefonați.” Și nu au putut să ia legătura cu absolut nimeni. Legătura cu mine era mult mai lesnicioasă, pentru că eu, de pildă, spuneam anchetatorilor: „Am nevoie de țigări”. Și spuneau „Vă rugăm să scrieți asta”. Și scriam: „Am nevoie de cinci pachete de țigări”. Pleca, de obicei, colonelul Hristenco și se ducea la socrul meu, unde ere nevastă-mea, și îi spunea: „Doamnă, cumpărați atâtea țigări pentru domnul”. Și doamna cumpăra pentru domnul țigări, iar domnul Hristenco îi ducea domnului țigările la Rahova. Deci între Rahova și Carol Davila, legătura funcționa perfect. Nu funcționa în rest, din acea libertate.... în rest. Nici socrul meu nici sora lui n-au putut să ia legătura cu absolut nimeni și, de altfel, au și evitat, pentru că la noi, se știe, cel care are o bună se teme să contacteze pe altcineva ca să nu i-o transmită. Deci aceasta a fost...
Noël Bernard: Izolarea lor...
Paul Goma: ... izolarea lor. După ce am fost eu liberat, bineînțeles că nimeni nu știa că nevastă-mea se află acolo. În occident se știa că a fost mutată de acolo, dar nu se știa unde.
Noël Bernard: Nu se știa adresa.
Paul Goma: Nu se știa nici măcar că am fost arestat. Unii presupuneau că sunt într-un fel de domiciliu obligatoriu, cine știe pe unde.
Noël Bernard: Câtva timp nu s-a știut.
Paul Goma: Așa. Bon. Au lucrat bine băieții, până la 14 aprilie, când...
Noël Bernard: S-a aflat...
Paul Goma: ... când toată munca lor s-a dus de râpă. Îmi pare rău pentru ei că... au fost devotați. După liberare, eu am mai stat puțin la socrul meu. Eram foarte bolnav, o perioadă a trebuit să mă duc pe la medici, să îmi caut de sănătate. Am vrut - și în momentul în care am vrut să mă mut cu nevastă-mea, totuși, acolo, în adresa accea din Dudești, în acea cămăruță, am fost numaidecât convocat la domnul ministru Pleșiță. Care, pe un ton foarte prietenos, pentru că el îmi cerea prietenia de data asta, mi-a spus că este anormal ca eu scriitorul Goma, cu un copil, să stau într-o singură cameră, și tocmai în Dudești. De ce să nu stau în trei camere? Eu am fost nedumerit... Nu... nu realizam. Zice: „Să-ți dăm un apartament!”. „A, bun dacă e vorba să-mi dați un apartament, dați-mi apartamentul în care am locuit.” „A nu, în niciun caz.” Ei... „Cu apartamentul ăla, dacă am putea, l-am rade de pe fața pământului.”
Noël Bernard: Era deocheat.
Paul Goma: Da. Bon... și că o să-mi dea un apartament de trei camere. Noi avusesem două camere. E adevărat că, atunci când se născuse copilul, noi făceam niște planuri... Utopie curată, pentru că am fi avut nevoie de cel puțin 20 de mii de lei, ca să dăm filodormă și să trecem de la două la trei camere. Și, iată, că numai cu cinci săptămâni de închisoare, obținusem camera mult-visată. Tot în Drumul Taberei, însă ceva mai departe, la limita cartierului, la capătul troleibuzului 84 și a lui 93, pe Lunca Siretului, într-un bloc nou, un apartament de trei camere, civilizat... Pentru România, era foarte civilizat. E adevărat, fără telefon... Dar... omul poate trăi și fără telefon. Eu întâi am început să fac nazuri. Mă gândeam în primul rând la chirie. Pentru că eu nu aveam slujbă, de cinci ani de zile eu plăteam chirie ca liber-profesionist. Or nu știu dacă știți, la noi cei care au venituri, plătesc o anumită chirie. În momentul în care-și pierd slujba, plătesc de... cel puțin dublu. Și mă gândeam că n-o să avem de unde: noi, în continuare, eram în spinarea socrului meu. Ei nu, nu, nu, că o să am și slujbă. Iată că cinci săptămâni de pușcărie mi-au dat o cameră în plus și slujbă. Ce fel de slujba? Și mi-au dat o slujbă foarte bună, la Biblioteca Centrală. E adevărat, modest plătită, 1400 de lei pe lună, dar era ceva, erau niște bani totuși...
Noël Bernard: Cu ce activitate, domnule Goma?
Paul Goma: Eu am impresia că au creat pentru mine un post la Secția de Manuscrise. Eu nu aveam pregătirea, nu eram bibliotecar, nu mai lucrasem în bibliotecă, cu atât mai puțin, nu eram un specialist în manuscrise vechi. Și brusc... Se știe că există un șomaj intelectual. Știu precis că, de pildă, la acea bibliotecă sunt foarte multe cereri nerezolvate, ale unor oameni care au studii universitare, și chiar de specialitate, și care nu sunt satisfăcute. Și, iată, că mie, nu numai că mi se dă o asemenea slujbă, însă... trebuie să spun că sediul Bibliotecii Centrale a fost afectat de cutremur, și oamenii de acolo lucrează claie peste grămadă. Biblioteca, practic, a fost... era închisă, cel puțin până în momentul în care am plecat eu. Și, în aceste condiții, mie mi se amenajează, în Piața Amzei, în casa lui Brătianu, un birou întreg al meu. Cu covor, cu birou, cu seif, cu... în sfârșit. I-adevărat că...
Noël Bernard: Și cu microfoane...
Paul Goma: O, da trăiesc printre microfoane de atâția ani de zile, nu mă deranjează, îmi mai clătesc vocea în fața lor... În sfârșit.... I-adevărat, într-un corp de clădire unde nu pătrunde nimeni, pentru că sunt manuscrise acolo, sunt... lucruri de valoare. Pot să spun că a fost o perioadă foarte plăcută pentru mine. Știu că, începând de sus și până jos, adică începând de la conducerea bibliotecii și până la colegii mei cei mai mărunți, toți au fost terorizați de prezența mea acolo. O știu asta... Nu mi-a spus-o nimeni, însă mi-am dat seama de acest lucru, pentru că, desigur, în fiecare moment, securiștii ar fi putut să-i întrebe pe colegii mei ce fac, ce gândesc, ce am zis, cum am tușit și când am plecat. Or, e neplăcut. Contactele cu Securitatea sunt neplăcute. Și, cu toate acestea, oamenii au fost foarte cumsecade. I-adevărat că au evitat să intre în contact prea strâns cu mine... Și eu am evitat să intru în contact cu ei, ca să nu le fac rău. Însă am înțeles că erau niște oameni care erau cumsecade. Din nefericire, eu nu m-am putut bucura de această slujbă. Slujba asta m-ar fi bucurat teribil înainte, când nu aveam ce mânca, însă în acel moment nu mai era pentru mine. Eram foarte bolnav, știam că mie mi s-a creat o situație privilegiată acolo. Eu vedeam cum lucrau ceilalți, erau într-un birou de, știu eu, zece metri pătrați, stăteau patru persoane și aveau de lucru, că bibliotecarii își desfășoară materialele lor... în ce condiții lucrau ei, iar eu mă lăfăiam într-un birou unde, de altfel, nu făceam nimic - pentru că nu făceam nimic acolo.
Noël Bernard: Era o sinecură.
Paul Goma: Da. E-adevărat, slabă: 1400 de lei pe lună. Ar fi putut să-mi dea mai mult pentru asta... Și, deci, revenind: ei mi-au sugerat să cer emigrarea. Eu am refuzat și m-am hotărât să plec ca turist, în momentul în care s-a desființat cenzura.
Noël Bernard: Da.
Paul Goma: Atunci am solicitat ministrului Pleșiță o convorbire, pe care el imediat mi-a acordat-o, și i-am și spus: „Vreau să plec, și nu plec numai pentru șase luni, cer pentru un an, dar poate rămân mai mult, însă ca turist, din cauză că s-a desființat cenzura. Până acum mai nutream oarecari speranțe că voi publica. Dar acum, că s-a desființat cenzura, nu mai există nicio speranță pentru mine. Și nici pentru alții.” Bineînțeles că el a încercat să glumească: „Cum adică? Păi, ba din contră, acum că s-a desființat cenzura...” Și-atunci eu i-am explicat ceea ce știa și el foarte bine: că până în acel moment exista în fața scriitorilor un, hai să zic, nu un dușman, ci un partener de discuții și de... cenzură - instituția și oamenii ei - între care era o permanentă luptă, o permanentă dispută. Desființând acel dușman s-a întâmplat ca la închisoarea Pitești: adică nu mai exista deținut și gardian, nu mai era oprimat și oprimator, ci au fost obligați toți oprimații să se între-oprime. Deci, desființând cenzura și inventând acest nou sistem de...
Noël Bernard: Auto-cenzură...
Paul Goma: Dar nu numai autocenzurare. Autocenzurare e când mă cenzurez eu pe mine însumi, asta este în firea românului, de mulți ani de zile să se cenzureze...
Noël Bernard: Fiecare cenzurează pe toată lumea...
Paul Goma: ... să cenzureze Ionescu pe Popescu și așa mai departe. Or, viața noastră literară e ca o celulă, unde nervii au fost tociți și oamenii au ajuns să se certe pentru fleacuri. Și s-au provocat, cum să spun?, nu numai animozități, ci ură. Sunt unii care se urăsc de moarte și probabil că s-ar omorî dacă ar avea prilejul.
Noël Bernard: Pe fleacuri?
Paul Goma: Pe fleacuri. De la mizerie... totul pornind de la mizerie. Or, scriitorii ar fi preferat să se lase în continuare... Că acuma ei regretă răul acela, și aici Barbu a spus bine când a spus ce-a spus, că va veni timpul să regretăm cenzura. Așa... Or, înainte era acceptabil, n-aveai încotro, să te lași cenzurat de cenzură. Asta-i legea, asta este piesa, o joci. Dar cum să te lași cenzurat de cineva, care știi că este supărat pe tine, de pildă pentru că într-un anumit moment, tu ai spus despre el nu știu ce și el îți păstrează ranchiună. Înseamnă că nu mai este de trăit. Asta i-am spus-o ministrului, care n-a acceptat punctul meu de vedere, dar la un moment dat a spus: „Ei, la urma urmei, ce-ți fi vrând, să stăm să ne ocupăm de voi? Da' rezolvați-vă singuri problemele! Noi avem alte treburi.” Sigur că da. O parte din acei funcționari nu se vor mai ocupa de scriitori, se vor ocupa, să zicem, de mineri. Așa... Iar scriitorii vor avea grijă să se oprime și să se distrugă între ei.
Deci atunci am solicitat pașaport turistic, mi s-a spus că nu am șanse, pentru că dosarul meu e deschis, doar se știe că un dosar deschis nu-ți permite așa ceva... Timpul a trecut... Invitația pe baza căreia eu puteam să cer pașaportul nu-mi venea. Eu am început să solicit această invitație ministrului... În cele din urmă, ministrul a făcut ca să-mi ajungă fotocopii ale invitației, patru fotocopii ale invitației, dar nu originalul...
Noël Bernard: Care fusese trimisă pe adresa dumneavoastră...
Paul Goma: Da, de Pen Clubul Francez, care mă invita să petrec un timp în Franța.
Noël Bernard: Dar invitația nu sosise la dumneavoastră, sosise la Ministerul de Interne.
Paul Goma: Nu știu exact adresa la care se oprise, oricum eu primeam copii, fotocopii, pardon. Or, o fotocopie nu are valoare de act, în momentul în care te prezinți cu ea la notariat, pentru că semnătura este și ea fotocopiată. Eu am insistat, am început să am convorbiri cu Parisul, cu prietenii mei. Ei au inițiat câteva acțiuni în favoarea asta. Pen Clubul a fost alertat că invitația mea nu a fost trimisă, a mai trimis încă vreo câteva. Nu au ajuns nici ele... În luna august, n-am putut să fac absolut nimic, pentru că în luna august băieții au fost ocupați, s-au ocupat...
Noël Bernard: De Valea Jiului...
Paul Goma: ... de Valea Jiului. Septembrie, la fel. Ei, totuși, prin jumătatea lunii septembrie am avut oarecari vești bune, în sensul că mi-au făcut o concesie: au lăsat să ajungă până la mine a treia scrisoare de la Pen Club, originalul. Moment în care eu m-am prezentat, ca tot creștinul, la Miliția din Militari. După ce am stat la coadă cât am stat și am ajuns în fața ghișeului, am aflat că rău făcusem, că eu nu trebuia să stau la coadă acolo, ca orice cetățean simplu, că eu trebuia să mă duc direct pe strada Iorga...
Noël Bernard: La pașapoarte...
Paul Goma: ... la pașapoarte. Ce să fac? Ăsta era ordinul... M-am dus direct acolo, am predat actele și mi s-a spus să aștept termenul legal de 60 de zile. Eu am protestat: am spus că termenul legal de 60 de zile îl respecți atunci când nu ți se fură posibilitatea de a produce acte. Or mie, timp de două luni și ceva, mi se oprise invitația. Eu socotesc acele luni de oprire a scrisorii în termenul ăsta. Bineînțeles că a fost o discuție în vânt... Eu am continuat să am convorbiri cu prietenii mei de la Paris și cu personalități care se interesau de soarta mea...
Noël Bernard: Telefoanele funcționau de data asta...
Paul Goma: Funcționau în așa fel încât se închideau atunci când interesul patriei o cerea. Totuși, am reușit să anunț în ziua de 24 octombrie că, dacă până la data de cutare nu mi se dă pașaport, declar greva foamei, și a doua zi am fost convocat, așa, ca din întâmplare, la Ministrul Pleșiță, care mi-a spus că pașapoartele sunt aprobate și că eu să-mi cumpăr bilete de avion. Evident că eu am făcut o mică obiecție, că nu poți să cumperi bilete de avion până nu ai viza țării în care te duci. Și nu poți să ai viza țării în care te duci, până nu ai pașapoartele. Deci - pașapoartele. A, nu, că încă nu le putem da, ele sunt aprobate, dar să mai aștept un pic. Ei, ce s-o mai lungim, am mai așteptat un pic și, în ziua de 18 noiembrie, cineva de la Direcția Pașapoartelor mi-a telefonat, la socrul meu, singurul loc unde exista un telefon (în Drumul Taberei nu aveam telefon), mi-a telefonat, ușor în panică, că ei nu pot să-mi dea pașapoartele, dar, dacă vreau pașapoartele, să mă duc la Ambasada Franceză, care nu vrea să elibereze viza. M-am dus cu nevastă-mea la Ambasada Franceză, care, bineînțeles, ne-a explicat că completasem greșit niște formulare. În loc să completăm... că noi cerusem viză pe lung termen. Și în loc să completăm pe exemplare verzi, completasem pe exemplare galbene, sau invers, n-are nicio importanță. Era o chestie de birocrație. Le-am completat și, după ce le-am completat, am primit pașapoartele de la Ambasada Franceză. În drum spre casă, am trecut pe la Direcția de pașapoarte, unde am lăsat buletinele de identitate și livretul meu militar (așa e legea), și ne-am pregătit să cumpărăm bilete. Foarte ciudat, deși Agenția Tarom este foarte aglomerată (bilete se pot cumpăra, așa, pentru un zbor care va avea loc peste două săptămâni) eu am găsit vineri seara pentru duminică, zborul de duminică. Ciudat, dar adevărat. Am găsit bilete, am cumpărat bilete... Bagajul nu a fost o problemă, pentru că bagajul nostru era destul de modest, l-am făcut și am ajuns în ziua de sâmbătă. Duminică, la ora nouă, urma să plecăm. Sâmbătă, la ora șapte, a venit un mesager și m-a convocat la ministrul Pleșiță.
Noël Bernard: Devenit între timp prieten...
Paul Goma: Devenit între timp prieten, care îmi spunea „Paulică” și „Hai să discutăm despre alte treburi”... și așa mai departe. Și mi-am dat seama că e de rău augur această convocare. Am discutat cu nevastă-mea că, în cazul în care mi se cere o promisiune, un angajament, ceva, returnăm pașapoartele. Nevastă-mea a fost de acord și m-am dus pregătit să dau pașapoartele înapoi și să mai aștept, cât o mai fi. Ministrul Pleșiță, deși era foarte ocupat, era foarte obosit... În primul rând pentru că în acea sâmbătă avuseseră loc niște incidente cu arabii. În fața Ambasadei Egiptului, avuseseră loc niște tulburări...
Noël Bernard: Era perioada vizitei lui Sadat în Israel...
Paul Goma: Pregătirea... pregătirea, care avea să fie duminică. Se pare (am auzit) că ar fi umblat studenți arabi cu pancarte, pe care scria „Jos Ceaușescu”. Deci, asta se întâmplase sâmbătă. Iar duminică mai avea o treabă foarte importantă: erau alegerile, când toată poliția trebuia să fie mobilizată și bine repartizată. Cu toate acestea, a avut timp să stea de vorbă cu mine, foarte amical. Am stat de vorbă foarte amical: „Iată, acuma te duci, vezi cum te porți, fii atent că... să știi că nu-i o glumă, că dacă cumva nu-ți ții gura, mâna Revoluției este foarte lungă și te poate ajunge oriunde”... nu-i așa? Eu am devansat puțin asta și-am spus: „Îmi cereți vreun angajament, ceva? Îmi puneți condiții? Pentru că dacă îmi puneți condiții, iată pașapoartele...” „Nu, nu, nu, nu-ți punem niciun fel de condiții, dar ar fi foarte bine dacă, ducându-te acolo, nu ți-ai... dacă nu ți-ai ponegri patria și poporul.” Și-am spus: „Dar nici nu e nevoie să-mi ceară cineva asta, pentru că e de la sine înțeles că n-o să fac lucrul ăsta niciodată”. La care el a adăugat: „Și nici regimul”. „Ei, aici”, am spus, „nu pot să spun nimica, pentru că Regimul este ceva conjunctural, care trece: azi este, mâine nu este... Poporul și patria sunt aproape veșnice... Nu pot să-mi iau un asemenea angajament.” „Ei, nu, ar fi bine dacă n-ai face acest lucru, pentru că știi, mâna Revoluției este foarte lungă. Și să știi, de altfel, ca să-ți dovedim că este adevărat, o să-ți dăm un semn. Când ai să ajungi la Paris, o să ai un semn”. Eu nu am descifrat acest avertisment, nu am știut despre ce vorbește, până când n-am ajuns la Paris, unde am aflat că Monica Lovinescu a fost bătută de doi tuciurii, cu un puternic accent dâmbovițean. A fost bătută, și nu a fost bătută ca să fie bătută și speriată. Ei aveau intenția s-o omoare. Este clar, expertiza medicală a dovedit că loviturile acelea pe care le primise nu erau numai de intimidare. Norocul a fost că niște vecini tocmai treceau pe-acolo și opinia publică indignată din Franța, cu accent românesc, a luat-o la sănătoasa. Și, probabil, nu s-a oprit până la București, unde a spus „Să trăiți, ne-am îndeplinit misiunea!”.
Noël Bernard: Domnule Goma, înainte de a termina această foarte lungă conversație, două-trei întrebări. Prima, cu un caracter foarte personal. De mai multe ori, în cursul povestirii dumneavoastră, apare în mod inevitabil numele soției dumneavoastră. Dumneavoastră ați trecut printr-o perioadă extraordinar de grea, atât fizic, cât și nervos. Cum a rezistat soția dumneavoastră în această perioadă de multe luni de zile, chiar ani de zile.
Paul Goma: Asta mă întreb și eu: cum de-a rezistat.
Noël Bernard: V-a susținut până în ultimul moment...
Paul Goma: M-a susținut până pe aeroportul Orly, când după ce am trecut de vamă a spus: „Ei, de-acum încolo, eu nu mai pot să mai fac ceea ce-am făcut. Am obosit. Am un copil. Tu, faci ce vrei...!”
Noël Bernard: A doua întrebare: dacă... E un lucru care nu ni se oferă niciunuia dintre noi, niciodată, din păcate, uneori... Dar dacă ați avea posibilitatea să retrăiți anul acesta, 1977, ce ați face altfel de cât ați făcut?
Paul Goma: Oh... vedeți, eu nu sunt... n-am structură de om politic, și nici nu vreau să am, și de aceea nu m-am gândit cum aș fi făcut altfel ceea ce am făcut. De aceea o să spun, prostește, că aș fi făcut exact ce am făcut.
Noël Bernard: Dumneavoastră fără nicio îndoială ați contribuit în mod foarte important la o conștientizare a Drepturilor Omului în România. Oamenii au devenit mai conștienți de cât erau înainte de existența acestor drepturi și, poate, chiar de posibilitatea de a le apăra. S-a văzut că un om care a vrut să le apere a putut să o facă și că, deși a suferit, n-a plătit nici cu capul, nici cu mâna, nici cu piciorul. Credeți, pentru dumneavoastră, astăzi, acest capitol din viață s-a încheiat? Ați plantat sămânța în România și acuma urmați să trăiți o altă viață, să vă dedicați scrisului, sau credeți că rolul dumneavoastră, care va rămâne fără nicio îndoială în istoria României a acestor ani, s-a încheiat cu aceasta?
Paul Goma: Nu, nu s-a încheiat, chiar dacă nevastă-mea a spus că ea nu mă mai poate ajuta. Dar cred că, din momentul de față, nici nu mai e atât de mare nevoie de ajutorul ei, aici. Eu am o datorie morală față de toți cei care... pe care nu i-am chemat, nu i-am tras de mână, nu i-am forțat să vină să semneze, ci au venit de bună voie și chiar în urma încercărilor mele de descurajare... Pe unii am încercat să-i descurajez. Nu în sensul abrupt, ci arătându-le, din propria experiență, ce urmări poate să aibă o asemenea atitudine. Cu toate acestea, eu mă simt legat de ei și dator lor, și nu numai celor care au semnat și au suferit, ci și celor care s-au gândit să semneze. Sau celor care încă nu s-au gândit să semneze, dar care, cu toții, suferă din cauza acestor... acestei situații, în care Drepturile Omului sunt călcare în picioare.
Desigur că eu, acum, aici, n-o să mai pot aduna semnături. Desigur că, odată aflat în occident, hai să zic, forța sau semnificația atitudinii mele scade...
Noël Bernard: Nu mai are aceeași valoare...
Paul Goma:... nu mai are aceeași valoare. Eu sunt încă, în momentul de față, cetățean român, dar mă aflu în occident. Desigur că s-au schimbat niște lucruri, dar nu esențial. Pentru că, de pildă, în ultima perioadă, în București, de după liberarea mea, eu eram în continuare un deținut. Și, din punctul meu de vedere, ca scriitor, pentru că nu puteam să scriu, fiindcă mi s-a atras atenția că tot ce voi scrie de acum încolo va ajunge tot în seifurile Securității. Asta era una. Ca și celelalte manuscrise, care ajunseseră deja, imediat după arestarea mea. După aceea, nu le puteam fi de niciun folos celorlalți, pentru că eram absolut izolat, o dată, izolat de ei, deci ei nu mă puteau contacta, iar eu nu puteam să contactez presa occidentală, presa care ne-a ajutat atâta și care sper în continuare să se ajute. Or, aflându-mă aici, am la dispoziție... poate e mult spus... am ajutorul presei.
Noël Bernard: Aveți acces la ea în occident...
Paul Goma: Sau, mai exact spus, am acces la presă: presa vorbită și scrisă. Și pot să fac cunoscute toate plângerile și toate durerile venite de acolo. E adevărat că de acolo până aici calea este destul de întortocheată și lungă. Însă, s-a dovedit că se poate. Eu aici voi putea nu numai să amplific revolta lor, ci, eventual, să fac ceva mai mult. Adică să atrag atenția, în continuare, celor de aici. Nu numai presei, presa este o purtătoare, este un mobil, ci de pildă m-am gândit să iau legătura cu sindicatele. Nu cu partide politice, nu cu personalități politice... Să zicem că pe mine nu mă interesează oamenii politici, dar gândesc că sindicatele vor avea o mai mare eficacitate. Pentru că sunt compuse tot din muncitori și la noi muncitorii au fost majoritari printre semnatari. Sunt compuse din muncitori, și la noi muncitorii s-au revoltat în mod organizat primii. Cerând ce? Nu răsturnarea guvernului, ci drepturi care, de altfel, sunt scrise și prevăzute și, de altfel, trâmbițate pe toate drumurile. Cam asta aș putea face și sunt decis să o fac în continuare.
Noël Bernard: Domnule Goma, o ultimă întrebare. Printre semnatarii apelului dumneavoastră, care au mai rămas în România, există cineva care este primejduit?
Paul Goma: Da, sunt mai mulți... sunt mai mulți și, în primul rând, vreau să amintesc numele lui Drăgoescu. Repet: eu aicea sunt la adăpost, să zicem, într-o oarecare măsură deși... pentru că „mâna Revoluției este foarte lungă”. Însă acest om a fost abuziv băgat în dosarul meu. Acest om nu a avut niciun fel de inițiativă de organizare, de racolare, de propagandă. El a fost unul dintre semnatari. Singura lui vină a fost că era un vechi deținut politic. Acest om și-a pierdut pașaportul, în momentul de față nici nu știu dacă este în libertate sau nu, și aș vrea să aflu dacă cineva știe ceva despre el să dea de știre, ce se întâmplă cu acest om. De asemeni, încă un om, de altfel singurul dintre semnatari pe care eu l-am întâlnit după liberare, este Georg Schuster. A semnat împreună cu soția lui, Domnica Schuster. Acest om a trimis, mai târziu, o scrisoare Europei Libere, pe care eu am ascultat-o în România, în care spunea că a fost atras în capcană la mine în casă și a fost bătut de Securitate. Mai târziu, i s-a luat permisul de circulație, or, meseria lui este de șofer, deci i s-a luat pâinea... Acest om vrea să emigreze. N-o fi bine din punctul de vedere al Statului român că oamenii pleacă, dar Statul român să facă bine să creeze condiții oamenilor să rămână acolo. Pentru că nu-mi închipui că nici măcar sașii, care au o patrie a lor, Germania, ar pleca cu inima ușoară, dacă acolo ar avea ocazia să lucreze și să arate ceea ce pot, în condiții omenești. Deci: Georg Schuster. De asemenea, sunt îngrijorat de soarta doctorului Teodorescu. Știu că doctorul Teodorescu fusese arestat chiar imediat după ce am fost eu arestat... Am aflat lucrul acesta. Nu știu ce se întâmplă cu el. Sunt mai mulți, nu am lista acum în față... Mă mai gândesc la familia Nuță, din Ploiești. Ceasornicarul Nuță. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, am aflat doar vag că i se intentase un proces de... nu știu... de moravuri, de huliganism, cam așa ceva, lucruri în care Securitatea este...
Noël Bernard: Expertă...
Paul Goma: ... este expertă.
Noël Bernard: Domnule Goma, vă mulțumesc încă o dată cât se poate de călduros pentru vizita pe care ne-ați făcut-o, și în numele ascultătorilor noștri, pentru această istorisire a celor ce s-au petrecut cu mișcarea Goma în România, atât înainte, cât și în timpul, cât și după represiune. Foarte mulți ascultători ne-au întrebat în permanență ce se întâmplă cu Paul Goma după eliberarea dumneavoastră și am putut să le dăm extrem de puține amănunte, deoarece nu le cunoșteam. Opera de izolare a lui Paul Goma de opinia publică, de presa occidentală, era aproape desăvârșită. De aceea, încă o dată, multe mulțumiri.
Sorin Cunea: Stimați ascultători, aceasta a fost cea de-a patra, și ultima, parte a discuției dintre Noel Bernard, directorul postului nostru de radio, și Paul Goma. Aici e Radio Europa Liberă.
***
[Sursa: Hoover Institution, RFE/RL Romanian Broadcasting Department records, Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL) broadcast records, Record Nr. 2000c120.5553]