Dan C.Mihăilescu

Nu-i așa că această sentență vă sună zdravăn a Cioran? Ei bine, chiar el îi scria astfel, în iulie 1938, de la Paris celei pe care o considera sora lui sufletească, lui Jeni Acterian, care îi înțelegea perfect necredința, îndoielile, răul de a fi, nihilismul și depresia.

În 2019, Fabian Anton a reeditat după 15 ani, la Editura Vremea, volumul de Corespondență Jeni Acterian (cu subtitlul Fiecare rând e o infernală suferință), adăugând ediției din 2004, apărută la Ararat, douăzeci de scrisori inedite. „Inițial, ne spune Fabian Anton, ediția apărută în urmă cu 15 ani a fost «puternic supravegheată» de Arșavir Acterian, care a eliminat în întregime unele epistole, iar din altele a omis pasaje întregi”.

Parcă-l văd și acum pe Arșavir Acterian intrând în redacția „Cotidianului” cu o mapă de manuscrise intens hașurate, destinate unui dosar al Acterienilor în suplimentul „Litere, Arte & Idei”. Trecut prin multe ispite politice, urmate de un amestec tragic de penitențe și pocăință, Arșavir își masacrase masiva antologie a Mirării în filozofia și literatura lumii, ca și propriul jurnal, inclusiv jurnalul și corespondența sorei sale. În apartamentul din Piața Dorobanți, chiar în camera întunecoasă în care Jeni își alintase pe vremuri angoasele, Arșavir Acterian îmi mărturisea că două lucruri sunt stânjenitoare pentru posteritatea ei. Întâi, excesul de sinceritate și senzualism frustrat din unele epistole către Clody Bertola și Alice Botez, și apoi excesul de directețe din corespondența cu actrița Corina Constantinescu, redutabilă simpatizantă a Mișcării Legionare. Apropo de subiect, presupun că nici epistolele către Haig Acterian și Marietta Sadova, un cuplu la fel de captivat de legionarism, nu erau lipsite de accente demne de foarfeca vigilentului frate mai mic.

Indiscutabil, capitolul Cioran este cel mai dens, deconcertant și captivant de aici. Jeni și Emil se înțeleg și se compătimesc perfect reciproc când vine vorba de disperare, deznădejede, necredință, anxietate, plictis, pe scurt, de răul de a fi și senzația permanentă a ratării.

„Eu am rămas indiferent și vesel de a putea sorbi farmecul de poezie mortală al Parisului, mi-am educat o lenevie degajată și visătoare, uitând oamenii și mai ales prietenii, iubind în schimb lucrurile și numai pe ele. Nimic nu se mai interpuneîntre mine și ele. Muțenia obiectelor îmi spune tot, decând oamenii nu-mi mai pot spune nimic, încerc să fiu fericit privind și nu vreau să mai arunc peste muritori o sclipire funebră pe care n-o merită. Ceea ce-mi scrii despre acel D-zeu (pe carfe l-am prescurtat intenționat și nu fără temei) este într-adevăr un chin înfiorător și irezolvabil. Defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede”, îi mărturisea Cioran în 28 martie 1938.

Cu o lună înainte, Cioran îi scrisese despre forța pe care ți-o dă contemplarea mării.

„Dragă Emil, îmi vorbești de absolutul mării, îi răspundea Jeni. Da, știu. Acum un an am stat vreo două luni în fața lui. Mă dusesem acolo chinuită de o disperare neputincioasă și cu o vagă speranță că acolo voi avea poate puțină energie ca să sfârșesc (...). De sfârșit nu m-am sfârșit, pentru că în fața mării toate disperările se transformă în melancolii. Imensa tristețe în care mă zbăteam și în care se amestea uneori o absurdă teamă că voi înnebuni s-a topit brusc într-o melancolie în care, evident, nu încetam de a suferi, dar unde se amesteca incontestabil și puțină voluptate. Frumusețea mării învăluie totul într-un fel de poezie și amorțește prin violență (...). Vara asta am rămas în București. Este o atmosferă de descompunere cum nu cred că-ți poți imagina. Căldura și lumina le dă (sic!) oamenilor un aer murdar, fardul femeilor, în loc să adere, stă ca o mască prin care râsul lor prostesc se transformă în schimonoseală. Bărbații au obiceiul să umble în cămașă și cu haina îndoită pe braț. Asta dă orașului o notă specifică de mahala. În consecință, închid și eu ferestrele și ușile și stau toată ziua în casă într-o semi-obscuritate și semi-liniște mai suportabile. Încolo, nimic. În ultimul timp trăiesc o teribilă oboseală de interminabila mea suferință. Am obosit de același chin fără soluție pe care-l târăsc de ani, de tristețea mea și de sinistra mea singurătate. Singurătate și tristețe care mi se păreau înainte singura mea comoară și în care mă afundam cu îndărătnicie ca în unicul lucru care mă putea convinge de existență”.

Aș zice chiar că, deși Cioran era un familiar al fraților Acterian, ca și pentru Eliade, Marietta Sadova, Emil și Dan Botta, Sorana Țopa și Nina Mareș, prietenia lui Jeni cu Emil abia în corespondență s-a forjat și exaltat, mai precis după apariția volumului Lacrimi și sfinți (cartea care a făcut-o pe mama autorului să regrete că nu l-a avortat), în timp ce Jeni împărtășea din plin chinul și zbaterile metafizice ale campionului sinuciderii. În martie 1938, îi mărturisește lui Cioran că „singurul lucru țipător de absurd este că nu te sinucizi”. De aici, „îmi dau seama că Dumnezeu nu ne vede. Fapt că nu se poate să ne vadă, pentru că este imposibil să vadă așa ceva și să nu facă nimic”.

„Nu ne mai rămâne decât povara lucidității”, conchide Cioran. „Eu sunt hotărât s-o port până la capăt fără cruțare. Gândește-te că nu e posibilă singurătatea cu D-zeu și că, preferând-o Lui, suspendarea credinței ne mână mai mult spre sâmburele nostru decât dezastrul individuației rezultat din atașarea de Divinitate. Pentru mine viața n-are rost decât ca sete de nefericire, pentru deliciile melancoliei și pentru acele voluptăți care îmbină extazul și destrucția”.

Se vede că, frate de suflet cu Haig și Arșavir, parizianul Emil se simte la rându-i fratele mai mare al lui Jeni, pe care parcă vrea s-o molipsească de nihilismul lui prin compătimire:

„Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun c-am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat și frivol pe care l-am găsit, pe când a fi ros de îndoieli în spațiul valah e de-o tristețe fără soluție. Nu știu tu în ce mai crezi. În ce mă privește, am lichidat toate lucrurile și toate credințele în ipoteza că am crezut vreodată efectiv în ceva”.

Formată într-un climat autenticist, printre băieți teribiliști, insurgenți obsedați în egală măsură de senzualism și erudiție (citeau cu predilecție Gide, Papini, Huxley, Malraux, d’Annunzio și D. H. Lawrence, în paralel cu Nietzsche, Unamuno, Ortega y Gasset, Spengler, Platon, Berdiaev și Charles Maurras), ea însăși fiind absorbită de logică, metafizică, romanul englezesc și poeții maudits, Jeni își decorează epistolarul la modul scenografic, în tușe expresionist-existențialiste, pentru a se ipostazia imaginar, dar și scriptic în roluri de comedie romantică, clasicism moralizator, dramă de salon sau piese-eseu. Citindu-i jurnalul și scrisorile, ai adeseori senzația că desele stări de criză fizică, apoi lunga agonie care i-a adus sfârșitul s-au regăsit în paradigma unui personaj de dramă, roman sau film, anume lucrat să sfideze „această viață de Grand Guignol”, cum spunea ea, cea total atașată de giumbușlucurile lui Eugen Ionescu și hamletismul lui Emil Botta. Jocul aparițiilor personajului Jeni pe scena corespondenței este în aceeași măsură descumpănitor și magnetizant. Cu Cioran consună în weltschmerz, imprecații, fatalism și exaltarea ratării. Cu Clody Bertola nu își reprimă ricanările, zâmbetul moqueur și apetitul de consiliere sentimentală. Nu se ferește de gossip-ul tip five o’clock tea, dar nici de patronarea literară a lui Alice Botez, ale cărei nuvele se grăbește să i le dea la citit lui Mircea Eliade.

Complet altfel este în corespondența cu Clody Bertola. Când Clody era plecată la Londra să achiziționeze piese englezești și americane pentru teatrul bucureștean, Jeni consiliază rece, meseriaș, ca un expert în management, marketing, drepturi de autor, administrație și legislație. Alteori pare o primadonă alintată, se plânge de fatum în fața... unei mări ostile scăldatului, sau se vrea duhovnic de tristeți, pictor de neliniști și, o dată mai mult, actriță strălucind la rampă, oscilând între monologul melodramatic și aparteurile subtil-complice cu fața la public. Cea care se revoltă prometeic în fața unei mări placide la Balcic și decretează că „nu-și poate bate joc Creatorul chiar în halul ăsta de mine”, știa că „peste 4-5 zile voi putea înota în voie”.

Știe că, jucată corect, autoderiziunea alină suferințele oricărui prieten. Aplică metoda atunci când se ciocnește de melancolia pusă de Alice Botez în scrisori și o invită pe viitoarea autoare a Iernii Fimbul la o partidă de cules fragi, dezvăluindu-și terapeutic propriile-i tulburări sufletești:

„Cred că ai primit vestea că am făcut 2 crize de rinichi. Află că am mai făcut 3. Un singur punct comun: tu numeri pereți, eu număr crize de rinichi. Fiecare cu aritmetica lui. Un singur punct comun: și în artimetica mea și în a ta 1+1 egal neant, egal moarte. Apropo de moarte: dragă, iar niște bâțâieli în nopți insomnioase, cel puțin ceva extra-fain. Mă văd în chip de cadavru sau de agonizantă și imaginația mea atât de inexistentă în alte ocazii este atât de puternică atunci când e vorba de sinistra coabe, încât mă surprind cu ochii zgâiți și cu cerc de fier pe creier. Mizerie mare! Mă îngrozește atât de violent descompeunerea fizică, încât frica de bombardamente rămâne în urmă”. (Suntem în iulie 1944.)

Iar la sfârșit:

„Mă consolam într-una din nopțile trecute gândindu-mă că, poate, concomitent cu descompunerea fizică se dezagregă și luciditatea. Dar dacă nu? Ar trebui să pot adopta o soluție, atât sunt de obosită. Dar nu se lipește nimic de mine. Sunt ciumată spiritual. Dă-mi tu o soluție, Alice. Fă hocus-pocus și oferă-mi soluția în pumni!”

Jeni joacă și rolul femeii de lume odată cu cel al prietenei vigilente care își liniștește destinatara în privința suspiciunilor acesteia (cazul relației Clody Bertola – Liviu Ciulei).

„I-am dat lui Tutu (Liviu Ciulei, n.n.) tot ce-mi dădusești. A plecat sâmbătă din nou la Mangalia împreună cu Dan (Nasta, n.n.) Era foarte ocupat cu decorul de la Dina Cocea, care de altfel a ieșit foarte frumos. Are talent băiatul”.

Altădată o asigură pe Tutulina (Clody) că Tutu al ei se gândește la ea toată ziua. Asta n-o împiedică să se lamenteze și față de ea, poate tot în ideea că supralicitarea suferinței personale se transformă instantaneu în vindecare pentru neliniștile celuilalt:

„Singurătatea absolută în care trăiesc (cel mai sinistru calvar din câte-și poate imagina cea mai sadică minte) dă tuturor lucrurilor din mine proporții uriașe. La București îmi fâlfâiam chinurile prin săli de spectacole, străzi suprapopulate și mă consolam relativ alipindu-mi singurătatea de prezența găgăuței de frate-meu și de a prietenilor mei. Aici (în vilegiatură estivală în satul Dobra, undeva lângă Hunedoara, n.n.) nu poți decât să rumegi și, când mai ești și bolnav, totul devine catastrofal”.

Să nu rămâneți totuși cu impresia că scena e dominată de patetism, declamații impetuoase și retorică a suferinței inutile. În fapt, meniul e mult mai bogat condimentat, fie cu nevinovate ironii la adresa unor Eugen Barbu, Lenny Caler sau Beate Fredanov, fie cu febrilitățile donjuanești ale lui Dan Nasta, ori prin referirile lui Arșavir la Olga Caba, Elvira Godeanu și Lucia Vasiliu, dorul de Radu Sighireanu mărturisit de Clody Bertola, până la sinceritatea lui Mircea Eliade din martie 1943. Consilier cultural la „Légation Royale de Roumanie”, îi mărturisește din Lisabona prietenei de la București:

„Când îmi voi publica jurnalul acestor trei ani vor plânge și fluturii de tristețe. (...) Criza ta de deznădejde, pe care o combați victorios cu humour o cunosc și eu periodic de când mă bat vânturile Atlanticului”.

Îmi place să sper că epistolarul Acterian nu va putea fi ocolit de acum înainte de niciun exeget al prozei noastre interbelice, indiferent că sunt supuse analizei romanele lui Mircea Eliade, sau universul feminin din cărțile semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Cella Serghi, Ticu Archip sau Anișoara Odeanu.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Cu un titlu (În București prin Micul Paris) poate supărător pentru relativiștii anarhici și paleofobi, adversari ai idealizării boieriei bucureștene, Emanuel Bădescu aduce un substanțial omagiu lui Dan Roșca, eminentul cercetător al dezvoltării financiar-comerciale din zona Lipscanilor și al concurenței la monopolul berii din Bucureștii lui Caragiale. În ce mă privește, nu am lăsat necomentată, într-un fel sau altul, nicio carte semnată Dan Roșca, majoritatea publicate la Editura Ars Docendi.

Emanuel Bădescu (născut în 1952 la Corabia) nu scapă nicio ocazie de a încrusta pe răbojul istoric sensuri, aluzii, îndreptări, așteptări și temeri ale prezentului acut. Săpând de o viață în fabuloasele colecții ale Cabinetului Stampe al Bibliotecii Academiei Române, el i-a readus în actualitate pe marii fotografi ai Bucureștilor, de la Szathmáry, Angerer, Mandy și Duschek, până la Bauch, Berman și Nicolae Ionescu, traversând Istoria regalității în România cu incursiuni iuți și ținte precise, fie acestea diversele întruchipări ale masoneriei, fie complicitățile financiare ale diplomației transpolitice sau implicațiile economice ale alianțelor militare. Și această carte beneficiază, grație aceluiași Cabinet de Stampe, de o iconografie sărbătorească, aptă să satisfacă cele mai amarnice nostalgii.

Îndeobște, când vine vorba de „Micul Paris” de pe Dâmbovița, paseiștii citează imediat Palatul Regal, Palatul CEC, Banca Națională și Palatul Poștelor, punând mereu în paralel, cu legitimă mândrie, operele lui Galleron, Gottereau, Louis Blanc sau E. Donneaud cu arhitectura neoromânescului brâncovenesc din linia Mincu-Petre Antonescu-Toma Socolescu. Dincolo de faptul că francofilia liberalilor stă în bună complementaritate cu dinasticismul germanofil al conservatorilor, fapt este că imitațiile pariziene din vechii București le rezervă încă destule surprize pasionaților.

Vedetele sumarului sunt Athenée Palace, Grand Hôtel du Louvre, sediul ziarului „l’Indépendance Roumaine”, restaurantele Chateaubriand, Mon Jardin și Elysée, cazarma de la Malmaison și hotelul Hugues, dar și uzinele Lemaître (devenite „Timpuri Noi”), Grădina Sans Souci, casa Jobin sau cabaretul Maxim.

Închid ochii și îmi închipui încântarea grupurilor de curioși atrași de Edmund Niculușcă în ghidajul său bucureștean după lectura cărților lui Dan Roșca și Emanuel Bădescu, pironiți turistic în pasaje precum acesta: „Clădirea de pe Podul Mogoșoaiei (din 1878, Calea Victoriei), aflată astăzi între Hotelul Continental și Pasajul Englez trebuie să fi fost ridicată între anii 1855 și 1866, adică după data fotografiei lui Angerer și înainte de amenajarea primului trotuar din București, între Strada Nouă (Edgar Quinet) și cofetăria lui Giovanni, finalizat în 1867 și care trecea, cum scria cineva în „Românul”, prin fața Hotelului Hugues. De fapt, care iubitor al Bucureștilor nu s-a postat măcar o dată, în flanările sale în fața Hotelului Continental, încercând să se teleporteze mental în fața trăsurilor cu muscali din fața Teatrului Mare, imaginându-și aceiași mușterii urcați în taxiurile din fața actualului Novotel și căutând precipitat cu ochii minții Casa Török și cofetăria Fialkowski la parterul clădirii Societății de Asigurări „Adriatica”.

Cine se forțează să-și imagineze Grădina Oteteleșanu în locul Palatului Telefoanelor va trebui să știe că vizavi era sediul ziarului „l’Indépendance Roumaine”, astăzi fără statuia Dorobanțului și carillon-ul de care amintea și Caragiale. Tot acolo, la colțul dinspre Teatrul Odeon, au fost proiectate în 1889 primele producții din România ale fraților Lumière. Acum, printre fotografiile reproduse de Emanuel Bădescu, răsar Hotelul Hugues și Cofetăria Riegler, apoi Hanul Kretzulescu, unde vezi că, pe locul actualei librării Humanitas era, la 1890, „Maison Jobin”, magazin specializat în „comercializarea mărfurilor de parfumerie, mănușerie și cămăși”. Familia Jobin l-a sprijinit pe inginerul francez Villemont, cel care a introdus în București soneriile electrice. Tot un inginer francez, Alexandre Boquerin, a rectificat în 1885 cursul Dâmboviței, în vreme ce arhitectul Ernest Donneaud va începe lucrările de modernizare a străzii Lânăriei, în partea dintre Calea Șerban Vodă și Parcul Filaret, în 1907, sub mandatul de primar al lui Vintilă Brătianu. Așa ajungem să facem cunoștință cu Baptiste Léon Lemaître, asociat cu J. N. Tacheret, specialist în mașini cu abur, în construirea Uzinelor Lemaître în mahalaua Tăbăcarilor de pe cheiul Dâmboviței, locul unde acum Ikea a ridicat clădiri de birouri și locuințe.

Cum era de așteptat, din micul Paris bucureștean nu puteau lipsi tocmai buchiniștii, respectiv Pavilionul Anticarilor, loc îndelung frecventat de literatura memorialistică, situat între actuala Primărie a capitalei și Inspectoratul General al Poliției Române, greșit numit de noi, văd acum, sediul Securității. Cazarma Malmaison de pe Calea Plevnei, descrisă fără excepție ca prefigurare a iadului în memorialistica noastră de pușcărie, se lasă văzută aici prin aparatul foto al lui M. B. Bauer în 1865, dar și cu o curte plină de soldați și arestați. La concurență, ne putem delecta cu chipurile lui Titi Botez, Stroe și Vasilache, la Cabaretul Maxim, localul lui Dumitru Papaianopol, „cel care făcuse bani frumoși la Teatrul Alhambra”.

Cititorii evocărilor lui Radu Cosașu, ca și congenerii parteneri de bridge ai acestuia, se vor reîntâlni cu Monj-ul, respectiv Grădina Mon Jardin, de pe locul viitorului Hotel Dorobanți (astăzi Sheraton), în vreme ce foștii abonați ai Cinematecii de pe strada Eforie află acum că acolo ființase un teatru patronat de Constantin Tănase (unde a evoluat inclusiv Joséphine Becker), la 200 de metri de Moulin Rouge, cabaretul construit pe „maidanul lui Duca”.

În sfârșit, cei fără înzestrare pentru jogging și care preferă să flaneze prin oraș, fredonând sau nu șlagărul lui Yves Montand cu „Les grands boulevards” din Paris, pot căuta acum strada Știrbey-Vodă nr. 12, unde prin 1985 își avea sediul Restaurantul Guichard și Le Cercle Français – localul fiind copiat după Follies Bergères (v. pag.106). Asta chiar dacă, „din cauza dinamicii imobiliare, este dificil de localizat cu precizie”. În schimb, voletul dedicat Bulevardului Kiseleff oferă o plimbare de câteva ore bune, cu gândul la străvechea pădure a Vlăsiei, de la Chioșcul Mavrogheni cu biserica omonimă până la Bufetul proiectat de Ion Mincu și construit între 1889-1992, din inițiativa lui P. P. Carp. În spatele lui avea să se sinucidă Urmuz, către Arcul de Triumf construit în 1924 după planurile lui Petre Antonescu.

Apropo de cele trei ronduri dintre Biserica Mavrogheni și Arcul de Triumf, nu pot rezista să nu citez empatic paragraful final din cartea lui Emanuel Bădescu: „În încheierea acestei prezentări, o remarcă amară: în apropierea rondului 3, Jockey Clubul a posedat un teren de peste 200 hectare cu hipodrom, terenuri de antrenament și grajduri. Pe terenul confiscat de regimul ruso-comunist s-au construit Casa Scânteii și Complexul expozițional. Normal ar fi ca Jockey Clubul aflat astăzi în mare suferință să primească fie despăgubire, fie chirie, pentru a se construi un alt hipodrom. Nici vorbă de așa ceva. Statul samsarilor imobiliari s-a făcut stăpân al acestei vaste proprietăți, cutezând mai nou să rezerve și o parcelă pentru construirea unei moschei. Se afectează astfel și paradigma conceperii Șoselei Kiseleff, care, de la «Intrarea în Europa» se schimbă în «reintrarea în Asia otomană». În România, precum se vede, totul e posibil”.

Cartea lui Emanuel Bădescu a apărut în seria „Planeta București” coordonată de Silvia Colfescu la Editura Vremea. O planetă în care nu se știe câtă apă se putea bea, dar e sigur că șampania era prezentă din plin.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.