Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Dan C.Mihăilescu
Dan C.Mihăilescu

Cu un titlu (În București prin Micul Paris) poate supărător pentru relativiștii anarhici și paleofobi, adversari ai idealizării boieriei bucureștene, Emanuel Bădescu aduce un substanțial omagiu lui Dan Roșca, eminentul cercetător al dezvoltării financiar-comerciale din zona Lipscanilor și al concurenței la monopolul berii din Bucureștii lui Caragiale. În ce mă privește, nu am lăsat necomentată, într-un fel sau altul, nicio carte semnată Dan Roșca, majoritatea publicate la Editura Ars Docendi.

Coperta volumului semnat de Emanuel Bădescu
Coperta volumului semnat de Emanuel Bădescu

Emanuel Bădescu (născut în 1952 la Corabia) nu scapă nicio ocazie de a încrusta pe răbojul istoric sensuri, aluzii, îndreptări, așteptări și temeri ale prezentului acut. Săpând de o viață în fabuloasele colecții ale Cabinetului Stampe al Bibliotecii Academiei Române, el i-a readus în actualitate pe marii fotografi ai Bucureștilor, de la Szathmáry, Angerer, Mandy și Duschek, până la Bauch, Berman și Nicolae Ionescu, traversând Istoria regalității în România cu incursiuni iuți și ținte precise, fie acestea diversele întruchipări ale masoneriei, fie complicitățile financiare ale diplomației transpolitice sau implicațiile economice ale alianțelor militare. Și această carte beneficiază, grație aceluiași Cabinet de Stampe, de o iconografie sărbătorească, aptă să satisfacă cele mai amarnice nostalgii.

Îndeobște, când vine vorba de „Micul Paris” de pe Dâmbovița, paseiștii citează imediat Palatul Regal, Palatul CEC, Banca Națională și Palatul Poștelor, punând mereu în paralel, cu legitimă mândrie, operele lui Galleron, Gottereau, Louis Blanc sau E. Donneaud cu arhitectura neoromânescului brâncovenesc din linia Mincu-Petre Antonescu-Toma Socolescu. Dincolo de faptul că francofilia liberalilor stă în bună complementaritate cu dinasticismul germanofil al conservatorilor, fapt este că imitațiile pariziene din vechii București le rezervă încă destule surprize pasionaților.

Vedetele sumarului sunt Athenée Palace, Grand Hôtel du Louvre, sediul ziarului „l’Indépendance Roumaine”, restaurantele Chateaubriand, Mon Jardin și Elysée, cazarma de la Malmaison și hotelul Hugues, dar și uzinele Lemaître (devenite „Timpuri Noi”), Grădina Sans Souci, casa Jobin sau cabaretul Maxim.

Palatul Vechi al Băncii Naționale
Palatul Vechi al Băncii Naționale


Închid ochii și îmi închipui încântarea grupurilor de curioși atrași de Edmund Niculușcă în ghidajul său bucureștean după lectura cărților lui Dan Roșca și Emanuel Bădescu, pironiți turistic în pasaje precum acesta: „Clădirea de pe Podul Mogoșoaiei (din 1878, Calea Victoriei), aflată astăzi între Hotelul Continental și Pasajul Englez trebuie să fi fost ridicată între anii 1855 și 1866, adică după data fotografiei lui Angerer și înainte de amenajarea primului trotuar din București, între Strada Nouă (Edgar Quinet) și cofetăria lui Giovanni, finalizat în 1867 și care trecea, cum scria cineva în „Românul”, prin fața Hotelului Hugues. De fapt, care iubitor al Bucureștilor nu s-a postat măcar o dată, în flanările sale în fața Hotelului Continental, încercând să se teleporteze mental în fața trăsurilor cu muscali din fața Teatrului Mare, imaginându-și aceiași mușterii urcați în taxiurile din fața actualului Novotel și căutând precipitat cu ochii minții Casa Török și cofetăria Fialkowski la parterul clădirii Societății de Asigurări „Adriatica”.

Cine se forțează să-și imagineze Grădina Oteteleșanu în locul Palatului Telefoanelor va trebui să știe că vizavi era sediul ziarului „l’Indépendance Roumaine”, astăzi fără statuia Dorobanțului și carillon-ul de care amintea și Caragiale. Tot acolo, la colțul dinspre Teatrul Odeon, au fost proiectate în 1889 primele producții din România ale fraților Lumière. Acum, printre fotografiile reproduse de Emanuel Bădescu, răsar Hotelul Hugues și Cofetăria Riegler, apoi Hanul Kretzulescu, unde vezi că, pe locul actualei librării Humanitas era, la 1890, „Maison Jobin”, magazin specializat în „comercializarea mărfurilor de parfumerie, mănușerie și cămăși”. Familia Jobin l-a sprijinit pe inginerul francez Villemont, cel care a introdus în București soneriile electrice. Tot un inginer francez, Alexandre Boquerin, a rectificat în 1885 cursul Dâmboviței, în vreme ce arhitectul Ernest Donneaud va începe lucrările de modernizare a străzii Lânăriei, în partea dintre Calea Șerban Vodă și Parcul Filaret, în 1907, sub mandatul de primar al lui Vintilă Brătianu. Așa ajungem să facem cunoștință cu Baptiste Léon Lemaître, asociat cu J. N. Tacheret, specialist în mașini cu abur, în construirea Uzinelor Lemaître în mahalaua Tăbăcarilor de pe cheiul Dâmboviței, locul unde acum Ikea a ridicat clădiri de birouri și locuințe.

Cum era de așteptat, din micul Paris bucureștean nu puteau lipsi tocmai buchiniștii, respectiv Pavilionul Anticarilor, loc îndelung frecventat de literatura memorialistică, situat între actuala Primărie a capitalei și Inspectoratul General al Poliției Române, greșit numit de noi, văd acum, sediul Securității. Cazarma Malmaison de pe Calea Plevnei, descrisă fără excepție ca prefigurare a iadului în memorialistica noastră de pușcărie, se lasă văzută aici prin aparatul foto al lui M. B. Bauer în 1865, dar și cu o curte plină de soldați și arestați. La concurență, ne putem delecta cu chipurile lui Titi Botez, Stroe și Vasilache, la Cabaretul Maxim, localul lui Dumitru Papaianopol, „cel care făcuse bani frumoși la Teatrul Alhambra”.

Fațade sec. XIX, zona Lipscani
Fațade sec. XIX, zona Lipscani


Cititorii evocărilor lui Radu Cosașu, ca și congenerii parteneri de bridge ai acestuia, se vor reîntâlni cu Monj-ul, respectiv Grădina Mon Jardin, de pe locul viitorului Hotel Dorobanți (astăzi Sheraton), în vreme ce foștii abonați ai Cinematecii de pe strada Eforie află acum că acolo ființase un teatru patronat de Constantin Tănase (unde a evoluat inclusiv Joséphine Becker), la 200 de metri de Moulin Rouge, cabaretul construit pe „maidanul lui Duca”.

În sfârșit, cei fără înzestrare pentru jogging și care preferă să flaneze prin oraș, fredonând sau nu șlagărul lui Yves Montand cu „Les grands boulevards” din Paris, pot căuta acum strada Știrbey-Vodă nr. 12, unde prin 1985 își avea sediul Restaurantul Guichard și Le Cercle Français – localul fiind copiat după Follies Bergères (v. pag.106). Asta chiar dacă, „din cauza dinamicii imobiliare, este dificil de localizat cu precizie”. În schimb, voletul dedicat Bulevardului Kiseleff oferă o plimbare de câteva ore bune, cu gândul la străvechea pădure a Vlăsiei, de la Chioșcul Mavrogheni cu biserica omonimă până la Bufetul proiectat de Ion Mincu și construit între 1889-1992, din inițiativa lui P. P. Carp. În spatele lui avea să se sinucidă Urmuz, către Arcul de Triumf construit în 1924 după planurile lui Petre Antonescu.

Apropo de cele trei ronduri dintre Biserica Mavrogheni și Arcul de Triumf, nu pot rezista să nu citez empatic paragraful final din cartea lui Emanuel Bădescu: „În încheierea acestei prezentări, o remarcă amară: în apropierea rondului 3, Jockey Clubul a posedat un teren de peste 200 hectare cu hipodrom, terenuri de antrenament și grajduri. Pe terenul confiscat de regimul ruso-comunist s-au construit Casa Scânteii și Complexul expozițional. Normal ar fi ca Jockey Clubul aflat astăzi în mare suferință să primească fie despăgubire, fie chirie, pentru a se construi un alt hipodrom. Nici vorbă de așa ceva. Statul samsarilor imobiliari s-a făcut stăpân al acestei vaste proprietăți, cutezând mai nou să rezerve și o parcelă pentru construirea unei moschei. Se afectează astfel și paradigma conceperii Șoselei Kiseleff, care, de la «Intrarea în Europa» se schimbă în «reintrarea în Asia otomană». În România, precum se vede, totul e posibil”.

Cartea lui Emanuel Bădescu a apărut în seria „Planeta București” coordonată de Silvia Colfescu la Editura Vremea. O planetă în care nu se știe câtă apă se putea bea, dar e sigur că șampania era prezentă din plin.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În 2018, când am vorbit cu sinceră plăcere la lansarea amintirilor Annei Kretzulescu-Lahovary, ediție îngrijită de Alina Pavelescu la Humanitas, la despărțire, autoarea ediției – istoric de profesie, iar acum Director adjunct al Arhivelor Naționale – mi-a șoptit complice: „Sper că o să vă placă și Basset-ul meu!”

Speranța s-a împlinit: Alina Pavelescu revine la Humanitas cu „Jurnalul inedit al secretarului regilor Carol I și Ferdinand, 1916-1921”. Ea a realizat traducerea din limba franceză, studiul introductiv și notele, toate binevenite, realizate cu profesionalism și empatie în aceste aproape 400 de pagini intitulate Războiul unui slujitor devotat.

Jurnalul se derulează din august 1916 până în mai 1921. Despre „simpatia pentru elvețieni” a lui Carol I povestește Tatiana Niculescu în cartea dedicată cuplului Carol II – Elena Lupescu, când vine vorba despre angajarea lui Arnold Möehrlen ca preceptor al prințului Carol II, numire sugerată probabil de Louis Basset, și el elvețian.

Născut în 1846, absolvent al Facultății de litere a Universității din Neuchâtel, Louis Basset va fi păstrat la Curte și de Regele Ferdinand, și de Carol II, care l-a folosit inclusiv în misiuni diplomatice. Prezența unui elvețian neutralist era un punct solid de sprijin pentru politica noastră scindată între Antantă și Puterile Centrale. (A nu se confunda rolul lui Basset cu funcția de secretar al Curții Regale, în care fusese numit Eugeniu Buhman. Memoriile acestuia, acoperind perioada 1898 și 1940, au fost publicate în românește la Editura Sigma în 2006, iar de ele se folosește citând copios Tatiana Niculescu în Regele și Duduia.)

În prefață, Alina Pavelescu precizează că, în 1869, Basset îi fusese recomandat lui Carol I de către directorul Serviciului Poștelor din Neuchâtel, Paul Jeanrenaud, aflat în vizită la București pentru a sprijini organizarea serviciilor poștale românești. „Cine a fost de fapt Louis Basset ? (…) A fost, vreme îndelungată, din 1869 până la moartea sa în 1931, notează Alina Pavelescu, administrator al bunurilor regale și executor testamentar al cuplului regal Carol I și Elisabeta, dar și al succesorului la tron, regele Ferdinand. Din această postură, a fost deopotrivă confidentul lui Carol I și sfătuitorul discret al lui Ferdinand, secretarul care le redacta regilor României misivele confidențiale, căruia reginele îi încredințau corespondența lor personală cu soții și părinții, care ținea lista de cheltuieli a membrilor familiei regale și nu se ferea să le atragă atenția atunci când exagerau, dar și administratorul care cunoștea ca-n palmă toate domeniile regale”. Nici măcar răzbunătorul Carol II, reîntors din exil în 1930 pentru a-și ocupa locul de moștenitor al defunctului Rege Ferdinand, nu l-a îndepărtat pe Basset din funcția sa administrativă, ci a continuat să-l trateze cu cel mai mare respect. Basset avea un salariu de 50.000 de lei, superior tuturor celorlalte retribuții din personalul Curții Regale, iar în martie 1931, când moare la vârsta de 85 de ani, maestrul de ceremonii al Curții, Ioan Mocsoni-Stârcea, ține un discurs cât se poate de elocvent :

Rareori ne este dat să vedem întrunite în aceeași persoană atâtea alese însușiri: înțelepciune desăvârșită, credință și statornicie, măsură în toate, muncă fără răgaz până la adânci bătrâneți. Louis Basset va rămâne un strălucit exemplu de minte echilibrată, de simț practic și de multă îndeplinire a datoriei”.

Oare ce mai înțelegem noi azi, când corectitudinea politică nu mai acceptă nici măcar noțiuni ca „fată-n casă” sau cameristă ? Altădată, oamenii cuprinși aveau, pe lângă medicul, avocatul, arendașul lor, și câte un consilier financiar, un grăjdar (sau un șofer), un grădinar și un „băiat bun la toate”, uneori inclusiv o spălătoreasă și o călcătoreasă. Pe atunci, prin slujitor devotat se înțelegea om de deplină încredere, omul discreției și eficienței absolute, sfetnic și duhovnic, în tradiția eminențelor cenușii din timpurile lui Machiavelli, în vreme ce noi astăzi nu-l putem disocia de butler-ul lui Kazuo Ishiguro din Rămășițele zilei, atât de perfect întruchipat de fidelitatea aproape maniacală a personajului lui Anthony Hopkins.

Adevărul e că Louis Basset a croit o ramă exemplară autoportretului realizat în jurnalul său. Fidelitatea, responsabilitatea, onoarea și simțul datoriei au căpătat în timp valențe regale, ținuta și mai ales notațiile omului îmbinând talentul diplomatic, capacități de strateg economic și militar, încât cele mai anoste însemnări primesc în cele din urmă ton de raport confidențial, sagacitate de agent de informații și chiar viziune de geopolitică mondială. Greu de închipuit o situație mai ingrată, dilematică și inconfortabilă ca a fostului confident și administrator, ajuns să compare în fiecare zi presa europeană cu politicile americane și expansionismul bolșevic. Ca bun elvețian format în cultul federalismului și neutralismului, abil stăpânitor al caracteristicilor germano-franco-italice din cantoanele helvete, Basset era un germanofil necondiționat și un anglofob înverșunat. Era convins de nedreptățile la care a fost supusă Germania la Versailles și că diriguitorilor Antantei le lipsește bunul simț istoric, iar solidaritatea eurocentrică este și va fi mereu spulberată de individualismul inerent fiecărei națiuni, ca și de supremația, în cele din urmă, a intereselor economice. Când te-ai forjat la disciplina prusacă și ești obsedat de complotul antigerman care leagă Parisul de Londra și Moscova, evident că vei fi ca și răstignit de politica românească, mai ales atunci când ești în relații amiabile și cu Marghiloman, și cu Ionel Brătianu, cu P. P. Carp și Barbu Știrbey, având aparté-uri suculente și cu Martha Bibescu, și cu Regina Maria.

Deși ironizează naivitatea unor Brătianu, Filipescu, Take Ionescu, caracterizați ca niște hipnotizați „seduși” și câștigați prin diferite mijloace la cauza Antantei, fapt este că situația în sine a României ajunge să predomine de-a lungul întregului text, pe deasupra peisajului politic din perioada jurnalului. „Românii nu au credința oarbă a sârbilor, vor trece repede de la entuziasm la descurajare”, scrie Basset.

În timp ce Roosevelt, care îi dorea pe germani expulzați din Statele Unite, e caracterizat ca „un vânător de tigri în junglă” și ca un „demagog epileptic”, iar Anglia acuzată de „organizarea unui boicot mondial împotriva Germaniei”, fostul „slujitor” rezumă scrisorile primite de la Barbu Știrbey, aflat în Iași, pomenind acuzarea Marthei Bibescu și-a lui P. P. Carp pentru germanofilie și aplaudând inițiativa Împăratului Wilhelm de a vizita România începând cu Curtea de Argeș.

Pentru amatorii de istorie, preocupați să culeagă semințele conflictuale ale prezentului din arăturile de odinioară, în ideea că istoria se repetă veșnic, fie și în alte forme, acribia notațiilor lui Louis Basset devine nu doar instructivă, ci și fertilizantă pentru postmodernitatea globalizantă. Ca să nu mai spun de prefigurarea, cu o sută de ani înainte, a ricanărilor lui Jean François Revel legat de relațiile ruso-americane, când acesta acuza mărinimia Washingtonului față de cruzimile bolșevice. Basset, parcă dorind să anticipeze documentarea și tonalitatea apărării lui Mircea Vulcănescu din Ultimul cuvânt, face o prezentare exactă și detaliată a cooperării economico-militare dintre Germania și România.

Captivant este întotdeauna modul natural de a extrage semnificații istorice, politice și diplomatice, inclusiv din cele mai banale întâmplări. Un dialog, de pildă, cu un pescar pe malul Dunării („Pământ ne trebuie, nu război”) conduce la problema împroprietăririi țăranilor, sau a indiferenței brătienismului față de cauzele lui 1907, plus morala fabulei, valabilă oricând :

Cât despre frumoasa Românie, atât de dăruită de natură, dacă va trebui să recadă în trecutul ei de politicianism primitiv, fără alt ideal decât meschinele interese ale partidelor și preocupările egoiste ale coteriilor, atunci nu vom mai avea speranțe pentru ridicarea sa până-n ziua în care o mână forte va mătura toate elementele parazite pentru a ajuta la ridicarea singurului element sănătos și viabil: țăranul”.

Speculabile cu folos, din unghiul geopolitic al Europei actuale, sunt observațiile despre revanșismul francez față de preeminența Germaniei, despre insularismul britanic, fatalele ambiguități din politica Turciei, sau analiza din 7 martie 1918 privind concesiunea terenurilor petrolifere către germani: „Nefericite sunt țările mici care se lasă atrase în certurile dintre cei mari. Nu speră la nimic bun, nici de la înfrângere și nici măcar de la victorie. Sărmana Românie a avut această tristă experiență și în 1878, și azi (…) Adevărul e că nicio exploatare de petrol făcută de societăți românești nu a dat rezultate bune. Petrolifera, condusă de Emil Costinescu și Vintilă Brătianu, a eșuat lamentabil și n-a reușit să-și despăgubească acționarii decât vânzând societății Naphta din Anvers”.

Basset îi admiră pe Carp și Marghiloman, nu crede în Troțki și îl taxează necruțător pe Cristian Rakovski. Are serioase rezerve față de excesele utopice ale președintelui Wilson, ca și față de ezitările lui Clémenceau, iar într-un schimb epistolar cu Barbu Știrbey, îl avertizează fără sfială să nu devină prizonierul Brătienilor. În septembrie 1916, cotizează 2000 de lei la Fondul de ajutorare a Coloniei elvețiene din București, iar în mai 1918, când scrie despre destinul Elveției, adoptă o retorică de parlamentar sau președinte :

Negocierile germano-elvețiene pentru reînnoirea Convenției de Schimb iau o turnură nefericită. Germanii dublează prețul cărbunelui și vor să impună Elveției o adevărată servitute economică, fiindcă se tem de concurența ce ar putea interveni după război. Presată din ambele păprți, Elveția se vede obligată să aleagă între grâul Antantei și cărbunele german, adică între foamete și încetarea oricărei activități industriale și comerciale. Oricum ar fi, o alegere dureroasă”.

Ca fost martor activ al politicii României de după cucerirea independenței, elvețianului nu-i vine greu să facă analize și să dea verdicte când indirect, când cu țintă precisă :

Încrezător în capacitățile sale, românul nu dă întreaga importanță necesară pregătirilor minuțioase, făcute conștiincios dinainte, cu prevederea tuturor riscurilor și surprizelor care pot să apară. Se încrede mai ales în steaua lui bună, în ușurința de a se descurca în momentele critice, uitând că există situații în care aceste frumoase calități nu sunt suficiente”.

De aici și până la acuzarea lui Brătianu de precipare și temeritate nemotivată în angajarea militară nu este decât un pas. Un pas pe care autorul îl și face, acuzând precaritatea armatei române și obediența exagerată față de proiectele Antantei.

Dacă este ceva de admirat fără rezerve la Louis Basset, aceasta ar fi moderația în manevrarea simbiotică a contradicțiilor. Dacă în cazul Regelui Carol I secretarul combină respectul cu venerația, în relațiile cu Regele Ferdinand admirația față de calitățile umane ale suveranului este dublată de o compătimire comprehensivă :

Datoria mea de slujitor devotat al Casei și convingerile profunde pe care le-am căpătat în urma ultimelor întrevederi cu Regele Carol îmi dau curajul să-i spun nepotului său tot ce gândesc. I-am amintit mai întâi că Regele îmi spusese cu puțin înainte să moară că se considera legat personal de tratatul de alianță cu Germania și nu mă îndoiam că și-ar fi menținut această orientare politică, rezultat al experienței sale și al singurei linii de conduită ce corespundea intereselor vitale ale țării. Am adăugat că larga majoritate a populației dorește neutralitatea, că un război, chiar încununat de succes, în contra Austro-Ungariei, n-ar duce decât la aservirea economică și politică față de Rusia și că, în caz de înfrângere, el (Ferdinand, n.n.) ar fi singurul responsabil în fața țării. Dimpotrivă, refuzul său de a declara războiul ar provoca în România un ecou de aprobare mult mai serios decât agitația de suprafață creată de Antantă și de agenții săi”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG