Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Nu cred că trebuie să ne gândim prea mult ori să negociem excesiv pentru a accepta că, în ce privește abundența receptării contradictorii, Brâncuși nu are pereche decât în Eminescu. Așa cum autorul Glossei li s-a fixat unora ca întruparea eului romantic fantast, idealist, paseist, mizofil, melancolic, fatalist, geniu depresiv cu conștiința nefericirii veșnic damnate, în vreme ce alții au păstrat imaginea publicistului ca pamfletar necruțător, ideolog, om de lume și cabinet sau activist conspirativ, la fel în cazul gorjanului parizian parcă s-a făcut aproape totul pentru a se contura imaginea unui personaj oximoronic, retractil, introvertit și histrionic expansiv. Un ursuz jovial, solitar ultraconvivial, visător pragmatic, risipitor și avar, cultivator de tradiții și avangardist insurgent, schimnic sibarit, mizantrop și altruist, țăran pudic ori satir mereu pânditor de nimfe cu nuri și bani, ins primitiv dar sofisticat, cultivator de tradiții ancestrale dar și excentric avangardist familiarizat cu boema dandy, om al exceselor dar și întrupare a virtuților.

Mi-am început anul 2020 cu dialogurile lui Romulus Rusan din Brâncuși viu. O discuție la MasaTăcerii, din 1976, reeditată la Spandugino, și sunt pe cale să-l închei cu interviurile și mărturiile a peste douăzeci de sculptori, pictori, galeriști, muzeologi, profesori doctori, esteți, francezi sau americani, vecini în Impasse Ronsin ori stabiliți în S.U.A, Israel ș.a., adunate de Doina Lemny în volumul L-au întâlnit pe Brâncuși, apărut la editura Vremea în 2020. Sidney Geist, Jean Cassou, Bernard Dorival, Etienne Hajdu, François Matisse-Monnier, François Stahly, Céline Lelio, Edith de La Tour, Oscar Chelimsky, Reginald Pollack, Dora Vallier, Samuel Putnam, Jacob Epstein, Hanna Ben-Dov, François-Xavier Lalanne, Irène și Pascu Atanasiu.

În postura de reporter, Doina Lemny reușește să consune subtil și complice cu aproape toți interlocutorii. Știe să întrebe incitant, să asculte binevoitor, fără aluzii ascunse, flatări inutile, fixații obositoare. Euritmie de bun simț și bun gust, din care rezultă un Brâncuși coerent și seducător, deopotrivă prin unicitatea spiritului și artei sale și prin proteismul persoanei împărtășite celorlalți și reconstituite de ei. Retractil și histrionic, singuratic și gazdă jovială, când ursuz, când expansiv, dar mereu disponibil, naiv, onest, abil și pragmatic, sau dimpotrivă, țăran, cioban, elementar, ori șaman, metafizic și ezoteric. E și gurmand și alcoolic, și sihastră întrupare a măsurii înțelepte. Sălbatic, rafinat, mistic, ancestral și suprarealist, autorul „Rugăciunii” îl detesta pe Picasso, dar, ca Dali, își interpreta mereu cu brio personajul asumat, oricât de compozit și contradictoriu ar fi fost acesta.

O să spuneți că, de la Socrate și Goethe la Baudelaire și Tolstoi, toate biografiile artistice sunt însumări de antinomii mai mult sau mai puțin armonizate. Doar că la Eminescu și Brâncuși, multiplicitatea, proteismul asumat și natural interpretat mi se pare mai degrabă dovadă de autenticitate decât fățărnicie sau cabotinism. El pare că-și intra cu egală francheță în orice rol, precum Caragiale, alintându-se zburdalnic între antipozi, după cum efervescent îl prezintă mărturiile celor cuprinși aici.

Sidney Geist, cuceritor și parcă frate bun, îl admiră cu tandră empatie. „Nu, nu era îmbrăcat în alb când am fost eu la el. Cred că purta acele haine de când era mai tânăr. Știți costumul alb de care își amintesc cei care l-au cunoscut ca un halat de lucru, iar oamenii au crezut că este un costum popular românesc. N-am văzut nicio fotografie cu Brâncuși în costum popular românesc. Era încălțat cu saboți, or saboții nu sunt încălțări românești. (...) Gândea că sculptura trebuie să fie pudică. Sculptura pe care o creează îți ajută sufletul, te face mai bun. Vorbea despre aceste sentimente. Avea fără îndoială simțul bucuriei în dragoste, gustul pentru ludic. (...) Avea o minte bună. Era un artizan foarte fin, el a fost cel mai mare sculptor tehnic din câți am avut. Mă gândesc la , realizată în bronz, ea este pentru mine o realizare cât podul din Brooklyn. E atât de perfectă, de înălțătoare, o adevărată desăvârșire tehnică. La fel ca , nici un alt sculptor din lume nu poate să facă o altă . Nimeni din toată lumea n-a atins o asemenea perfecțiune tehnică. Asta i-a luat ani de zile de lucru. A făcut douăzeci și șapte de ”. De acord cu Geist, Brâncuși este internațional de școală europeană, dar nu și cu afirmația că el nu este sculptor român, oricât de oribilă i se va fi părut cartea Brâncuși and Romanian Folk Traditions de Edith Balaș. Cât despre saboții olandezi, în Călărașii bunicului meu ei se numeau galenți, papuci de lemn cu tălpile foarte groase pentru a evita contactul cu noroiul și apa.

Pitoresc și semnificativ este și pictorul american Oscar Chelimsky (1923-2010), care a lucrat în Franța între 1947 și 1970. „În 1949, puțini parizieni bănuiau viața bucolică ce se desfășura în inima metropolei. Într-o verdeață abundentă, pe care Brâncuși o îngrijea în mare parte singur, pisici, câini, pui de găină, iepuri și chiar o gâscă maiestuoasă alergau de colo-colo, ca într-o fermă oarecare”. Povestea instalării burlanului de opt metri pentru atelierul lui Oscar, unde Brâncuși convoacă la o clacă toată junimea meșteșugărească din vecini, este o adevărată pagină din Creangă. Tot aici aflăm cea mai expresivă definire a atelierului brâncușian: o catedrală construită pentru un tâmplar. „Independența și autosuficiența acestui om erau extraordinare. Într-o vară, când se afla deja la vârsta a doua, simțind nevoia să fie singur și să lucreze, Brâncuși a cerut permisiunea să se folosească de casa unui prieten ridicată departe de lume, în mijlocul unei păduri adânci, și s-a dus acolo cu câinele lui. În timpul șederii sale, a alunecat de pe un balcon înalt și și-a rupt piciorul. S-a târât singur pe un rând de scări până la pat, și-a pus osul la loc cum s-a priceput și a rezistat așa patru zile, până la sosirea prietenului său. Tot restul vieții a suferit de reumatism, din cauză că osul nu s-a lipit cum trebuie”. Chelimsky l-a văzut pe sculptor lăcrimând la cântecele vechi românești pe care le cânta acompaniindu-se la vioară și ne descrie colecția muzicală a artistului, cu jazz din New Orleans, muzică hindusă, dansuri africane și Șaliapin, ceea ce spune totul.

Incitant revoltătoare este scena descrisă de sculptorul francez Stanislas Lelio, din cimitirul Montparnasse, de la înmormântarea sculptorului, unde, povestește Lelio, „am fost cu Alicia Penalba, o sculptoriță argentiniană. Când se împărțea coliva, (...)trei bărbați în trenciuri și cu pălării au strigat de mai multe ori . Am înțeles că erau de la Ambasada română. Nu s-a spus asta niciodată. Pentru mine, la înmormântare, nu se face așa ceva. Aceasta presupune ceva enorm în adâncul inimii pentru a transgresa respectul față de mort. Asta presupune lucruri oribile. Strigătele persoanelor acelea erau înfricoșătoare. Tot ce s-a petrecut acolo explică perioada aceea”. Numai un specialist în sforăriile DIE ca Stejărel Olaru ar putea lămuri cândva, făcând săpăturile necesare în materie.

Hanna Ben-Dov, care i-a fost vecină sculptorului în Impasse Ronsin pe când era soția lui Reginald Pollock, se înscrie în contrapartidă cu cei, mulți, care au văzut în Brâncuși un sibarit deghizat în gazdă filantropică: „Nu organiza dineuri. Trăia ca un sălbatic, într-un regat în care el era regele. Primea cu multă afecțiune. Era deschis și adesea binedispus. Nu bea deloc. Pot să jur asta. Avea probleme cu circulația sanguină. A murit de bătrânețe. Și-a pregătit sfârșitul cu înțelepciune. Era un mare înțelept, în înțelesul vechi al cuvântului”.

Jean Cassou, directorul fondator al Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, îl situează pe Brâncuși ”alături de arta lui Laurens, a lui Lipschitz și Zadkine”. Pentru el, „Foca” este aproape o vrăjitorie, „născută dintr-o mare piatră albastră, își etalează cu toată forța ampla și lunga sa sinuozitate, toate surorile sale, copii ai Paradisului terestru, sunt reduse în același mod la străduința lor de a vrea să trăiască. În această lume, suntem în chiar inima creației, în secretul cuptor alchimic, aproape de oul inițial, de germene, de primul suflu. Materialele prea granuloase, prea aspre, prea umflate și pline de vine, prea concrete, prea naturale, nu sunt adaptate unor asemenea subtile încarnări, surprinse în germene, în momentul trezirii lor spirituale. Pentru acestea, este nevoie de una dintre cele mai prețioase marmure sau aurul unui metal șlefuit și rece. Sculptura lui Brâncuși este un desen, o purificare, este linie, cerc și oval, perfecțiune la care spiritul nu are nimic de spus și care, dimpotrivă, îl satisface. Precum zborul alb închis al evantaiului mallarmean, ea reunește și exaltă într-o înaltă și lungă linie desfășurată întregul suflet al păsării”.

Compozitoarea Edith de la Tour, care l-a cunoscut pe sculptor în 1957 prin intermediul prietenei sale galerista Suuzanne de Conninck, îl vedea mai apropiat de natură decât de Creatorul ei. „Avea o credință a lui, nu era practicant, era sever și tăcut, însă ieșea iute din muțenie, râdea mult și (...) primea oamenii foarte bine, cu brațele deschise. (...) Brâncuși a fost pentru mine cel mai mare model de caracter, de muncă. Părea că nu face nimic. Primea lume, dar lucra în intimitate, în colțul său”.

În viitor, jurnalismul nostru cultural va găsi numeroase filoane generoase în mărturiile adunate aici, de la soarta atelierului și rolul executorilor testamentari Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati, până la enigma fiului nerecunoscut de Brâncuși, John Moore, despre care se vorbește la pagina 161.

Acum, dacă despre proteismul omului am aflat deja destul, rămâne să-i prețuim unicitatea, măcar peste încă vreun secol.

Cum să nu se întâmple o lectură de petrecere când se întâlnesc la un taifas de tihnă, cu fast și picanterie, doi rafinați mijlocitori ai amintirilor, paleofili profesional și descendenți ai unor familii cultural-artistice pentru care trecutul, tradiția (fie boieria, fie mica burghezie de altădată) se recupla în chipul cel mai natural la modernitate, oameni care frecventau cu aceeași seninătate și aplicație clasicismul și suprarealismul, iorghismul și lovinescianismul, pe Dostoievski și G. Călinescu, pe E. A Poe, Saint-John Perse, Rilke și Ionel Teodoreanu? Pasionată de cărți-dialog, ca și de poezia, proza și textologia haute couture, Monica Pillat l-a provocat pe Barbu Cioculescu să-i încredințeze cât mai multe secvențe din volumul de memorii pe care le-a împletit cu amintiri personale ori privind prietenia și alianța literară a celor două familii.

Într-o dimineață aurie, am deschis portița curții de pe strada Dr. Turnescu nr. 5”, descinde ea aproape călinescian în Cotroceni, la doi pași de casa Minuleștilor.

În fața casei, mă aștepta Simona Cioculescu. Cățelele Alissa și Melissa, care o vegheau de o parte și de alta, înălțară spre mine ochii lor cafenii, puțin încețoșați. Simona le-a dat drumul să se plimbe pe trotuar și amândouă am pășit apoi pe pragul locuinței în care fusesem în vremurile de demult. M-a năpădit o clipă imaginea aceleiași case, cu camere largi, în nuanțe aurii ca mierea, prin care părinții mei și cu mine fuseserăm însoțiți cândva de silueta vioaie și subțire a lui Șerban Cioculescu, de obrazul ca de porțelan al frumoasei sale soții, de privirea tandră a prietenului nostru Barbu, de curând căsătorit cu Simona, fata cu părul brun, ten alb și sprâncene bogat arcuite deasupra ochilor negri, copilăroși (...) Aparțineam aceleiași lumi: tatăl lui Barbu fusese prieten cu bunicul meu patern, apoi cu părinții mei, ca și fiul lui, mai târziu, iar eu moșteneam afinitățile și legăturile afective care ne uniseră de atâta vreme familiile. Am participat în timp la ceremoniile majore care i-au marcat existența: nunta lui cu Simona, botezul fiului lor, avându-l ca naș pe tatăl meu, înmormântarea lui Șerban Cioculescu, apoi cununia lui Șerban Filip cu Raluca, în Biserica Domnița Bălașa. Încă de la începutul împrietenirii noastre, Barbu mi-a inspirat încrederea că alături de el eram ferită de primejdiile acelor timpuri de restriște, căci atât firea sa de o limpezime solară, cât și subiectele încântătoarelor evocări păreau a ridica un scut de apărare în jurul nostru protejându-ne de răul din afară, fie chiar și numai pentru acele câteva ceasuri petrecute împreună”.

În acest dialog, înzestrarea și temperamentul fiecăruia asigură efervescența, varietatea și armonia. Peste umerii Monicăi Pillat simți în permanență vederea picturală și decupajul rafinat sinestezic din Ofrandele Mariei Pillat, realismul psihologic bine temperat de fondul romantic și simțirea filocalică a lui Dinu Pillat, ca și seninătatea reveriilor picturale care făceau farmecul cuplului Ion și Maria Pillat, nu fără impulsurile ironic-aventuroase ale Piei Pillat. De partea lui, Barbu Cioculescu moștenește colocvialitatea ludică a tatălui, cu extraordinara lui paletă de varietăți ale bunei dispoziții, dar și seriozitatea realativizată de dandysm din persoana lui Radu Cioculescu.

Cartea celor doi, Povestind despre atunci, apărută la Humanitas în 2012, s-a construit altfel decât cărțile-dialog ale Monicăi Pillat cu Ioana Celibidache, Radu Ciobanu și Vasile Bănescu. După un an de la intrarea în carte, Barbu i-a adus Monicăi și ultimul capitol din serialul memorialistic publicat în revista „Litere” de la Găești: „În ceea ce-l privea, el își terminase partea. Venise rândul meu să-mi fac simțită prezența în suita lui de memorii. După ce le-am citit și recitit, captivată de frumusețea arborescentă a evocărilor, de cadența frazelor, potrivite pe ritmul unei muzici lăuntrice inconfundabile, m-am adâncit în amintirile prieteniei noastre întinse pe mai mult de patru decenii. Barbu ne vizitase mai des prin 1965-66, după ce, la Institutul >, devenise coleg cu tatăl meu, de curând ieșit dintr-o grea detenție. În grădina casei noastre de altădată, la umbra castanilor, Barbu ne vorbea, părinților mei și mie, despre câte și mai câte lucruri care dădeau serilor de atunci o strălucire de neuitat. Trecea cu dezinvoltura și sveltețea unui balerin de la tonul liric la cel epic sau dramatic, perindându-ne pe dinainte când cu umor, ironie ori sarcasm, când cu nostalgie, scene din timpurile trăite de el sau de alții, întâmplări aflate în cărțile iubite, închipuiri izvorâte din bogata lui imaginație, reacții la ultimele evenimente literare sau sociale”. Exact acestor calități a reușit Monica Pillat să le fie dirijor și coregraf în același timp, definind un Atunci în egală măsură instructiv pentru cunoașterea celor două dinastii de istorici literari și scriitori, ca și pentru spiritul cultural interbelic și boema literară de altădată.

Facem cunoștință acum cu mama lui Barbu, Maria Iuvițoiu, din Roșiorii-de-Vede, printr-un citat extras din memoriile lui Petre Pandrea: „Șerban Cioculescu a pus gheara pe cea mai frumoasă fată din facultate”. ”Un fond secret îi apropiase, își amintește Barbu. Amândoi își pierduseră părinții. Mioarei îi murise de timpuriu mama. Oricât de grăbit va fi fost geniul speței, a trebuit să aștepte terminarea studiilor universitare ale celor doi îndrăgostiți. După căsătorie, au plecat la Paris, unde tata spera să-și dea doctoratul. Primul român întâlnit acolo avea să fie Mircea Vulcănescu, care mergea alert, având întotdeauna în buzunarele hainei câte un pachet de ciocolată”.

Bineînțeles că nostalgia copilăriei petrecute pe plajele Normandiei și Bretaniei avea să-i rămână mult timp lui Barbu Cioculescu, și-mi vine să cred că ea va fi ajutat și la înțelegerea mai adecvată a bovarismului matein.

Dacă, pentru prenumele copilului lor, Șerban și Maria se gândiseră la Dan sau Mircea, pe Monica au botezat-o după numele eroinei din romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu (care a fost și naș, n.n.), dar mi-ar fi plăcut mai mult să mă cheme Olguța, un personaj cu mult mai captivant”.

Ciudat e că, deși se vede că autorii și-au propus să nu cultive anecdotica și revelațiile din culisele celor două familii, acestea totuși își fac loc, dar depășesc perimetrul identității domestice și se propun ca imagini ale unui spațiu, timp și spirit anume. Să nu uităm că avem de a face nu numai cu doi nesățioși ai aducerii aminte, ci și cu doi specialiști ai literaturii confesive. Ei știu să ofere fiecărui detaliu ponderea, culoarea și semnificația proprie pentru ca toate să se conjuge osmotic în mărimea ansamblului. Aceeași franchețe o găsim când Monica povestește cum, la 8-9 ani, culegea pisicile rătăcite pe stradă ca să le depună la „colțul verde” al clasei, sau în nostalgia cu care Barbu o evocă pe Sissi, căprița copilăriei din Găești, deși recunoaște că toată viața l-a „mistuit dorința de a avea un cal”.

Suntem totuși departe de literatura iernilor pe uliță, cu săniuțe, colinde și brazi de Crăciun. Accentul cade pe adolescență și maturizare. Monica trece repede peste dragostea lui Barbu de la 17 ani pentru acea Lala „logodită cu un student farmacist mobilizat în armată. Profitând de absența lui, o plimbam pe Lala cu bicicleta prin sat. Omul avea însă un prieten în Ciorogârla și acesta l-a alertat pe logodnic. Tipul a apărut după câteva zile cu pistolul la brâu”.

Ia spune-mi, când te-ai însurat de-a binelea?, lasă Monica să cadă cuțitul interogativ al ghilotinei. Ce urmează e un capitol de istorie literară. „De însurat, m-am însurat prima dată la 34 de ani. Pe Pia am cerut-o în căsătorie la doar două săptămâni după ce ne-am cunoscut și ea a acceptat imediat. Mariajul nostru începuse prea bine, poate de aceea s-a și destrămat destul de repede. Am avut împreună o fetiță, pe nume Ilinca. După patru ani, a intervenit o bruscă neînțelegere între noi. Eram tineri și nepuși pe concesii. Atunci divorțul m-a traumatizat, m-a prins nepregătit, pentru că aveam ca exemplu căsătoria atât de armonioasă a părinților mei. Din fericire, amândoi ne-am refăcut viața sub semnul Providenței, fiecare dintre noi găsindu-și până la urmă perechea. Pia s-a căsătorit după doi-trei ani de la divorț cu Alecu Paleologu, iar eu, după vreo cinci ani, cu Simona, cu care eram coleg la Institutul >. Alecu și Pia au avut un băiat, pe Toader, iar eu și Simona l-am adus pe lume pe Șerban Filip”.

Dacă Barbu evocă aproape extatic aerul Cotrocenilor purificat de vecinătatea Grădinii botanice, totuși cel mai dens capitol, „Scrisul și visul”, e dedicat podului familiei Cioculescu din strada Turnescu, prilej pentru Barbu de a-și etala colecția de creioane răsfirate într-o ulcică de lut „ca niște tulpini de flori scuturate”. „Îmi plac creioanele galbene, cumva din jindul cu care priveam creionul Koh-I-Noor, foarte ascuțit, de un galben mirabil, din buzunarul de la piept al bunicului Gheorghe, ce și-l ascuțea tacticos cu un enorm briceag de vânătoare având mânerul îmbrăcat în os de cerb”. În același loc, colecția de reviste cinematografice a părinților: „Greta Garbo era actrița preferată a tatei, care o colecționa în cărți poștale și în albume de lux. Nici Marlene Dietrich nu era disprețuită. Preferatul mamei era Charles Boyer”. Imediat îți aduci aminte de jurnalul Monicăi Lovinescu și de plimbările cu tatăl ei în Cișmigiu, invariabil urmate de o incursiune într-unul din cinematografele Bulevardului Elisabeta.

Barbu Cioculescu ne amintește că „nașterea Cotroceniului se leagă de numele doctorului Carol Davila, proprietar al zonei. El a parcelat spațiul pentru construcția caselor și de la urmașii lui tata a cumpărat terenul prin 1935, unde, după cum vezi, locuiesc de 76 de ani. (...) În acele timpuri, un aer proaspăt intrat pe geam la deschiderea matinală a ferestrelor, dintr-o curte învecinată se auzea strigătul de zori al cocoșilor, din stradă, pocnetul copitelor de cai pe caldarâmul de granit. O căruță înaltă aducea la poartă blocurile de gheață în toiul verii, pe bogata plantație de cârciumărese din curte”. „Cotrocenii se aflau sub cota cvartalurilor adăpostitoare ale marilor potentați, era un cartier al clasei mijlocii care tocmai se învârtoșa în acei ani interbelici. Nu se comparau cu Parcul Bonaparte, cu Parcul Filipescu ori cu Herăstrăul Băncii Naționale, dar urmau de aproape”.

Inconturnabile, referințele istorico-literare țâșnesc numaidecât: Mihail Sadoveanu venea anume să admire acolo spectaculoasele apusuri de soare. Ion Barbu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ion Minulescu și Adrian Maniu „simțeau răcoarea cartierului când se întorceau din centrul înfierbântat”.

De cum exaltă Barbu Cioculescu primăverile copilăriei, cum se șoptește și mărturia Monicăi: „- Mie mi-e mai dragă toamna. - Și mie!”, se bucură Barbu. După care împătimitul de Mateiu Caragiale se dezlănțuie: „Toamna dimineților cu soare în crucea cerului luminos pe cel mai albastru cer, cu văzduhuri agreste, iar pe la începutul lui noiembrie cu magnificele cromatici în galben, roșu, mov, pe coastele urcătoare ale măgurilor, în peticele de pădure ale șesului. Iar în curți, straturile de regina nopții, clătinate de zbuciumul vânturilor de seară, slobozeau cel mai tare miros de floare a grădinilor. Domneau mai cu seamă florile de târziu ale toameni, diminițele roșii, crizantemele imperiale cu petale mai fine decât aripa libelulei, albe până la transparență, cu acel iz puternic învingând primele rafale de frig. Iar acestea, tot diminițele, la deschiderea ferestrelor, stârneau o poftă de viață, de împlinire, de făpturi, pe care niciun alt anotimp nu o cunoștea, când se înfiripa acel sentiment liniștit, triumfal, tonic, în deplina senzualitate a percepției clipei. Mă simțeam parte a unui mister asupra căruia nicio culpă nu apăsa în păcătoasa condiție a omului”. (Vezi mai departe, în aceeași tonalitate, pp. 24-25)

Alte suculente salturi evocatoare îi sunt prilejuite lui Barbu Cioculescu de bunicul matern, gorjeanul Gheorghe Iovițoiu, din spița Milotinenilor severineni, unchiul Radu Cioculescu, sau filmele cu Stan și Bran de la Cinema „Capitol”.

La el, arta portretului e bine sprijinită întotdeauna de contextualizări și detalii factologice. Un singur exemplu: Radu Cioculescu, „om de club, mason convins, deci înclinat către prieteniile bărbătești, s-a însurat cu o cântăreață de operă, frumoasă, cu temperament furtunos, rusoaică evreică, fugită în adolescență din raiul sovietic. Se numea Eugenia Babad, născută Safir. O curtase și Ion Marin Sadoveanu, care-i scrisese un maldăr de scrisori, aflate acum în portofoliul Bibliotecii Academiei. Era o bună interpretă de lieduri și o persoană dificilă în relații, cu acea fire slavă care te acceptă spontan și, când te aștepți mai puțin, te trimite în neant fără recurs..., dar unchiul Radu o atacase frontal”. (Oare dovedesc o impardonabilă obrăznicie închipuindu-mi că scrisorile cu pricina au fost donate BAR de însuși fostul director al acesteia, Șerban Cioculescu?)

Excelând retrospectiv, Barbu Cioculescu impresionează și prin sinceritatea autoscopiilor: „În toate etapele vieții am părut mai vârstnic. Am rămas cu complexul de inferioritate al celui care în copilărie nu a patinat, în adolescență nu a schiat, în tinerețe n-a jucat tenis, de înotat nu știe să înoate, jocul de bridge nu-l cunoaște, permis de conducere n-are, simțul de orientare îi lipsește în mod îngrijorător, se pierde cu ușurință și se regăsește cu greutate”. Nici când Monica Pillat îl provoacă invers, să-și enumere compensațiile, nu se falsifică: „Am complexul de superioritate al celui care a citit toate cărțile, a luat note mari la mai toate examenele, știe foarte bine ceea ce știe, și-a înfundat adesea competitorii în discuții-cheie cu replici neașteptate, a fost înțeles și plăcut de femei, și-a câștigat prietenii temeinice.

La fel de onestă se dovedește și Monica Pillat, mai ales când vine vorba de ultimii ani de resemnare amară ai lui Dinu Pillat, și în discreția cu care evită orice acuzație la adresa conducerii de atunci a Institutului de istorie și teorie literară „G. Călinescu”.

Istoriografia noastră literară sper că va ști să comenteze adecvat modul în care Barbu Cioculescu disociază aici patima tatălui său pentru bio-bibliografia lui I. L. Caragiale, vizavi de empatia fiului pentru Mateiu Caragiale. Pe de altă parte, o lectură atent-binevoitoare nu poate neglija puzderia de amănunte care întregesc Atunci-ul subiectiv cu detalii semnificative pentru o epocă întreagă, precum amintirea bombardamentelor din aprilie 1944, scena în care Vivi Vulcănescu, la plecarea din țară, își ia rămas bun de la un copac mult îndrăgit, pe care îl va regăsi uscat și aproape sfărâmat după aproape patruzeci de ani, lecturile-reper ale copiilor interbelici (de ex. Les Malheurs de Sophie, a Contesei de Ségur, pentru fete, în timp ce băieții erau captivați de Aventurile submarinului Dox și de Winnetou, pentru a se regăsi apoi în Cărțile junglei, ori cu Alice în Țara minunilor, pentru a se focaliza în Micul prinț).

Cum ambele familii și-au avut meșteri recunoscuți într-ale mozaicului istorico-literar, bineînțeles că în dialogurile dintre Monica și Barbu se exfoliază o amplă galerie de personalități, de la Academie și cenaclurile literare până la cafenelele boemei bucureștene. Evocator și comentator fidel, la fel ca Alexandru George și Gabriel Dimisianu, al acelei „generații pierdute”, sau „generație a războiului”, Barbu Cioculescu reface și aici contextul în care s-au afirmat, epuizat, triumfat sau ratat Constant Tonegaru, Pavel Chihaia, Matei Villara, George Dan, Dinu Comorowski. Tot prin biografia profesională a lui Barbu Cioculescu ajung în carte gruparea de la revista „Albatros”, directoratul lui Eugen Barbu de la „Luceafărul”, unde-i întâlnim pe Sânziana Pop și Ion Gheorghe. „Îmi găsisem afinități, spune Barbu, cu lirica lui Tonegaru, a lui Alexandru Lungu, a cerchiștilor, deci a lui Ștefan Augustin Doinaș, a lui Radu Stanca, baladiștii. Mă pasionau versurile celor de la „Albatros”, poezia lui Emil Botta, m-am numărat printre entuziaștii lui Dimitrie Stelaru (...). Ceea ce a caracterizat viața artistică a anilor 45-47 a fost o extraordinară ebulițiune, sfidând spectrul politic tot mai sumbru. România arăta ca o femeie tânără, falnică, plină de poftă de viață, năpădită de un cancer de care nu avea cunoștință încă” . Spectaculosul Dimitrie Stelaru e prins aici într-un stop-cadru aproape halucinant: „în După amiaza unui faun, Trixi Checais, gol, scheletic, musculos totuși, se frământa cu extremă grație, până la rupere, pe o scenă rece”. Alături, „într-un trenci ce părea pus pe piele, și pe care îl strângea cu pumnii la piept, Stelaru recita: ”. În paralel, o tânără actriță declama „sentimentalul poem al lui Verlaine care se încheie cu ”.

Ca un detectiv omniscient, Monica Pillat știe întotdeauna unde, când și cum să deschidă supapele confesive. Pe Arghezi, fiul lui Șerban Cioculescu l-a cunoscut în 1931: „când aveam patru ani. A venit de ziua mea la Găești. Mai am și acum dopurile de la sticlele de șampanie deschise atunci, dopuri pe care el și tata s-au semnat în cinstea mea. Arghezi era un om fermecător când voia el, nu mai puțin imprevizibil, certăreț și capricios”. Și Blaga? „Când venea în București, Lucian Blaga îi făcea tatei o vizită. Tata avea o pisică neagră superbă. Îl revăd pe poet așezat comod în fotoliul îmbrăcat în mătase aluniu-aurie, ținând-o pe genunchi pe mâța neagră a tatei, care disprețuia de obicei musafirii, dar sărise în brațele lui Blaga și torcea pierdută. , șoptise poetul”. Iar galeria cu portrete și întâmplări continuă cu Ion Barbu, Tudor Vianu, Rebreanu, Minulescu, Voiculescu și Adrian Maniu, inclusiv Dinu Pillat, „în 1946, pe un pat de suferință la spitalul Saint Vincent-de-Paul, unde, ca să-și umple ceasurile de gol, traducea dintr-un roman de Flaubert. Ne-am întâlnit pe urmă în cercul de lectură din casa lui Barbu Slătineanu”.

Interesantă e și apariția lui Eugen Ionescu, care i-a fost profesor lui Barbu Cioculescu la Liceul „Gh. Lazăr”. „Ne-a predat timp de un semestru lirica medievală franceză, Baladele lui Villon. Era un ins vioi ca un clovn, chelos, sărea ca un titirez printre bănci, era foarte vesel. Când se apropia de mine (stăteam în prima bancă), îl priveam pe sub sprâncene, care erau foarte negre și foarte arcuite, iar el se retrăgea. În pauză îl întreba pe tata, pe atunci coleg cu el de catedră, dacă Barbu e legionar. De ce? îl întreba mirat tata. Pentru că mă privește fioros”.

Pe când avea 7-8 ani, Barbu îl ascultă pe Voiculescu citindu-și Capul de zimbru, după care poetul apare la familia Cioculescu îmbrăcat în Moș Crăciun, „și i-am cântat un colind”. Scotocitorii de istorii literare vor afla și de aici că Eugen Barbu „ar fi fost fiul gazetarului Nicolae Crevedia, pseudonim la Stanciof, cu care ar fi avut și o izbitoare asemănare fizică”. Mai avem un Ion Biberi care, „octogenar orb, nu mai suporta să trăiască”, un Pompiliu Marcea îndemnându-i pe tinerii scriitori să devină membri PCR, o evocare laudativă a mobilierului Empire de la Institutul „Călinescu”, dar și ­– cine ar fi crezut – un Șerban Cioculescu „foarte credincios, din câte știu”, susține Monica Pillat, la care fiul nuanțează: „Și-a regăsit drumul spre Dumnezeu în anii cei grei, când s-a și împrietenit cu Mitropolitul Tit Simedrea, un om extraordinar de luminos și de credincios”.

Pentru final, v-am rezervat două sentențe în ton cu atmosfera de nostalgică reculegere a cărții. O vorbă preferată a lui Șerban Cioculescu: „zilele trec încet, dar anii trec repede”. Și un citat din Căutarea intermitentă a lui Eugène Ionesco: „Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri astă seară, sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau chiar, cine știe, cât mai târziu”.

Dan C. Mihăilescu

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG