Dan C.Mihăilescu

Cum să nu se întâmple o lectură de petrecere când se întâlnesc la un taifas de tihnă, cu fast și picanterie, doi rafinați mijlocitori ai amintirilor, paleofili profesional și descendenți ai unor familii cultural-artistice pentru care trecutul, tradiția (fie boieria, fie mica burghezie de altădată) se recupla în chipul cel mai natural la modernitate, oameni care frecventau cu aceeași seninătate și aplicație clasicismul și suprarealismul, iorghismul și lovinescianismul, pe Dostoievski și G. Călinescu, pe E. A Poe, Saint-John Perse, Rilke și Ionel Teodoreanu? Pasionată de cărți-dialog, ca și de poezia, proza și textologia haute couture, Monica Pillat l-a provocat pe Barbu Cioculescu să-i încredințeze cât mai multe secvențe din volumul de memorii pe care le-a împletit cu amintiri personale ori privind prietenia și alianța literară a celor două familii.

„Într-o dimineață aurie, am deschis portița curții de pe strada Dr. Turnescu nr. 5”, descinde ea aproape călinescian în Cotroceni, la doi pași de casa Minuleștilor.

„În fața casei, mă aștepta Simona Cioculescu. Cățelele Alissa și Melissa, care o vegheau de o parte și de alta, înălțară spre mine ochii lor cafenii, puțin încețoșați. Simona le-a dat drumul să se plimbe pe trotuar și amândouă am pășit apoi pe pragul locuinței în care fusesem în vremurile de demult. M-a năpădit o clipă imaginea aceleiași case, cu camere largi, în nuanțe aurii ca mierea, prin care părinții mei și cu mine fuseserăm însoțiți cândva de silueta vioaie și subțire a lui Șerban Cioculescu, de obrazul ca de porțelan al frumoasei sale soții, de privirea tandră a prietenului nostru Barbu, de curând căsătorit cu Simona, fata cu părul brun, ten alb și sprâncene bogat arcuite deasupra ochilor negri, copilăroși (...) Aparțineam aceleiași lumi: tatăl lui Barbu fusese prieten cu bunicul meu patern, apoi cu părinții mei, ca și fiul lui, mai târziu, iar eu moșteneam afinitățile și legăturile afective care ne uniseră de atâta vreme familiile. Am participat în timp la ceremoniile majore care i-au marcat existența: nunta lui cu Simona, botezul fiului lor, avându-l ca naș pe tatăl meu, înmormântarea lui Șerban Cioculescu, apoi cununia lui Șerban Filip cu Raluca, în Biserica Domnița Bălașa. Încă de la începutul împrietenirii noastre, Barbu mi-a inspirat încrederea că alături de el eram ferită de primejdiile acelor timpuri de restriște, căci atât firea sa de o limpezime solară, cât și subiectele încântătoarelor evocări păreau a ridica un scut de apărare în jurul nostru protejându-ne de răul din afară, fie chiar și numai pentru acele câteva ceasuri petrecute împreună”.

În acest dialog, înzestrarea și temperamentul fiecăruia asigură efervescența, varietatea și armonia. Peste umerii Monicăi Pillat simți în permanență vederea picturală și decupajul rafinat sinestezic din Ofrandele Mariei Pillat, realismul psihologic bine temperat de fondul romantic și simțirea filocalică a lui Dinu Pillat, ca și seninătatea reveriilor picturale care făceau farmecul cuplului Ion și Maria Pillat, nu fără impulsurile ironic-aventuroase ale Piei Pillat. De partea lui, Barbu Cioculescu moștenește colocvialitatea ludică a tatălui, cu extraordinara lui paletă de varietăți ale bunei dispoziții, dar și seriozitatea realativizată de dandysm din persoana lui Radu Cioculescu.

Cartea celor doi, Povestind despre atunci, apărută la Humanitas în 2012, s-a construit altfel decât cărțile-dialog ale Monicăi Pillat cu Ioana Celibidache, Radu Ciobanu și Vasile Bănescu. După un an de la intrarea în carte, Barbu i-a adus Monicăi și ultimul capitol din serialul memorialistic publicat în revista „Litere” de la Găești: „În ceea ce-l privea, el își terminase partea. Venise rândul meu să-mi fac simțită prezența în suita lui de memorii. După ce le-am citit și recitit, captivată de frumusețea arborescentă a evocărilor, de cadența frazelor, potrivite pe ritmul unei muzici lăuntrice inconfundabile, m-am adâncit în amintirile prieteniei noastre întinse pe mai mult de patru decenii. Barbu ne vizitase mai des prin 1965-66, după ce, la Institutul >, devenise coleg cu tatăl meu, de curând ieșit dintr-o grea detenție. În grădina casei noastre de altădată, la umbra castanilor, Barbu ne vorbea, părinților mei și mie, despre câte și mai câte lucruri care dădeau serilor de atunci o strălucire de neuitat. Trecea cu dezinvoltura și sveltețea unui balerin de la tonul liric la cel epic sau dramatic, perindându-ne pe dinainte când cu umor, ironie ori sarcasm, când cu nostalgie, scene din timpurile trăite de el sau de alții, întâmplări aflate în cărțile iubite, închipuiri izvorâte din bogata lui imaginație, reacții la ultimele evenimente literare sau sociale”. Exact acestor calități a reușit Monica Pillat să le fie dirijor și coregraf în același timp, definind un Atunci în egală măsură instructiv pentru cunoașterea celor două dinastii de istorici literari și scriitori, ca și pentru spiritul cultural interbelic și boema literară de altădată.

Facem cunoștință acum cu mama lui Barbu, Maria Iuvițoiu, din Roșiorii-de-Vede, printr-un citat extras din memoriile lui Petre Pandrea: „Șerban Cioculescu a pus gheara pe cea mai frumoasă fată din facultate”. ”Un fond secret îi apropiase, își amintește Barbu. Amândoi își pierduseră părinții. Mioarei îi murise de timpuriu mama. Oricât de grăbit va fi fost geniul speței, a trebuit să aștepte terminarea studiilor universitare ale celor doi îndrăgostiți. După căsătorie, au plecat la Paris, unde tata spera să-și dea doctoratul. Primul român întâlnit acolo avea să fie Mircea Vulcănescu, care mergea alert, având întotdeauna în buzunarele hainei câte un pachet de ciocolată”.

Bineînțeles că nostalgia copilăriei petrecute pe plajele Normandiei și Bretaniei avea să-i rămână mult timp lui Barbu Cioculescu, și-mi vine să cred că ea va fi ajutat și la înțelegerea mai adecvată a bovarismului matein.

„Dacă, pentru prenumele copilului lor, Șerban și Maria se gândiseră la Dan sau Mircea, pe Monica au botezat-o după numele eroinei din romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu (care a fost și naș, n.n.), dar mi-ar fi plăcut mai mult să mă cheme Olguța, un personaj cu mult mai captivant”.

Ciudat e că, deși se vede că autorii și-au propus să nu cultive anecdotica și revelațiile din culisele celor două familii, acestea totuși își fac loc, dar depășesc perimetrul identității domestice și se propun ca imagini ale unui spațiu, timp și spirit anume. Să nu uităm că avem de a face nu numai cu doi nesățioși ai aducerii aminte, ci și cu doi specialiști ai literaturii confesive. Ei știu să ofere fiecărui detaliu ponderea, culoarea și semnificația proprie pentru ca toate să se conjuge osmotic în mărimea ansamblului. Aceeași franchețe o găsim când Monica povestește cum, la 8-9 ani, culegea pisicile rătăcite pe stradă ca să le depună la „colțul verde” al clasei, sau în nostalgia cu care Barbu o evocă pe Sissi, căprița copilăriei din Găești, deși recunoaște că toată viața l-a „mistuit dorința de a avea un cal”.

Suntem totuși departe de literatura iernilor pe uliță, cu săniuțe, colinde și brazi de Crăciun. Accentul cade pe adolescență și maturizare. Monica trece repede peste dragostea lui Barbu de la 17 ani pentru acea Lala „logodită cu un student farmacist mobilizat în armată. Profitând de absența lui, o plimbam pe Lala cu bicicleta prin sat. Omul avea însă un prieten în Ciorogârla și acesta l-a alertat pe logodnic. Tipul a apărut după câteva zile cu pistolul la brâu”.

„Ia spune-mi, când te-ai însurat de-a binelea?, lasă Monica să cadă cuțitul interogativ al ghilotinei. Ce urmează e un capitol de istorie literară. „De însurat, m-am însurat prima dată la 34 de ani. Pe Pia am cerut-o în căsătorie la doar două săptămâni după ce ne-am cunoscut și ea a acceptat imediat. Mariajul nostru începuse prea bine, poate de aceea s-a și destrămat destul de repede. Am avut împreună o fetiță, pe nume Ilinca. După patru ani, a intervenit o bruscă neînțelegere între noi. Eram tineri și nepuși pe concesii. Atunci divorțul m-a traumatizat, m-a prins nepregătit, pentru că aveam ca exemplu căsătoria atât de armonioasă a părinților mei. Din fericire, amândoi ne-am refăcut viața sub semnul Providenței, fiecare dintre noi găsindu-și până la urmă perechea. Pia s-a căsătorit după doi-trei ani de la divorț cu Alecu Paleologu, iar eu, după vreo cinci ani, cu Simona, cu care eram coleg la Institutul >. Alecu și Pia au avut un băiat, pe Toader, iar eu și Simona l-am adus pe lume pe Șerban Filip”.

Dacă Barbu evocă aproape extatic aerul Cotrocenilor purificat de vecinătatea Grădinii botanice, totuși cel mai dens capitol, „Scrisul și visul”, e dedicat podului familiei Cioculescu din strada Turnescu, prilej pentru Barbu de a-și etala colecția de creioane răsfirate într-o ulcică de lut „ca niște tulpini de flori scuturate”. „Îmi plac creioanele galbene, cumva din jindul cu care priveam creionul Koh-I-Noor, foarte ascuțit, de un galben mirabil, din buzunarul de la piept al bunicului Gheorghe, ce și-l ascuțea tacticos cu un enorm briceag de vânătoare având mânerul îmbrăcat în os de cerb”. În același loc, colecția de reviste cinematografice a părinților: „Greta Garbo era actrița preferată a tatei, care o colecționa în cărți poștale și în albume de lux. Nici Marlene Dietrich nu era disprețuită. Preferatul mamei era Charles Boyer”. Imediat îți aduci aminte de jurnalul Monicăi Lovinescu și de plimbările cu tatăl ei în Cișmigiu, invariabil urmate de o incursiune într-unul din cinematografele Bulevardului Elisabeta.

Barbu Cioculescu ne amintește că „nașterea Cotroceniului se leagă de numele doctorului Carol Davila, proprietar al zonei. El a parcelat spațiul pentru construcția caselor și de la urmașii lui tata a cumpărat terenul prin 1935, unde, după cum vezi, locuiesc de 76 de ani. (...) În acele timpuri, un aer proaspăt intrat pe geam la deschiderea matinală a ferestrelor, dintr-o curte învecinată se auzea strigătul de zori al cocoșilor, din stradă, pocnetul copitelor de cai pe caldarâmul de granit. O căruță înaltă aducea la poartă blocurile de gheață în toiul verii, pe bogata plantație de cârciumărese din curte”. „Cotrocenii se aflau sub cota cvartalurilor adăpostitoare ale marilor potentați, era un cartier al clasei mijlocii care tocmai se învârtoșa în acei ani interbelici. Nu se comparau cu Parcul Bonaparte, cu Parcul Filipescu ori cu Herăstrăul Băncii Naționale, dar urmau de aproape”.

Inconturnabile, referințele istorico-literare țâșnesc numaidecât: Mihail Sadoveanu venea anume să admire acolo spectaculoasele apusuri de soare. Ion Barbu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ion Minulescu și Adrian Maniu „simțeau răcoarea cartierului când se întorceau din centrul înfierbântat”.

De cum exaltă Barbu Cioculescu primăverile copilăriei, cum se șoptește și mărturia Monicăi: „- Mie mi-e mai dragă toamna. - Și mie!”, se bucură Barbu. După care împătimitul de Mateiu Caragiale se dezlănțuie: „Toamna dimineților cu soare în crucea cerului luminos pe cel mai albastru cer, cu văzduhuri agreste, iar pe la începutul lui noiembrie cu magnificele cromatici în galben, roșu, mov, pe coastele urcătoare ale măgurilor, în peticele de pădure ale șesului. Iar în curți, straturile de regina nopții, clătinate de zbuciumul vânturilor de seară, slobozeau cel mai tare miros de floare a grădinilor. Domneau mai cu seamă florile de târziu ale toameni, diminițele roșii, crizantemele imperiale cu petale mai fine decât aripa libelulei, albe până la transparență, cu acel iz puternic învingând primele rafale de frig. Iar acestea, tot diminițele, la deschiderea ferestrelor, stârneau o poftă de viață, de împlinire, de făpturi, pe care niciun alt anotimp nu o cunoștea, când se înfiripa acel sentiment liniștit, triumfal, tonic, în deplina senzualitate a percepției clipei. Mă simțeam parte a unui mister asupra căruia nicio culpă nu apăsa în păcătoasa condiție a omului”. (Vezi mai departe, în aceeași tonalitate, pp. 24-25)

Alte suculente salturi evocatoare îi sunt prilejuite lui Barbu Cioculescu de bunicul matern, gorjeanul Gheorghe Iovițoiu, din spița Milotinenilor severineni, unchiul Radu Cioculescu, sau filmele cu Stan și Bran de la Cinema „Capitol”.

La el, arta portretului e bine sprijinită întotdeauna de contextualizări și detalii factologice. Un singur exemplu: Radu Cioculescu, „om de club, mason convins, deci înclinat către prieteniile bărbătești, s-a însurat cu o cântăreață de operă, frumoasă, cu temperament furtunos, rusoaică evreică, fugită în adolescență din raiul sovietic. Se numea Eugenia Babad, născută Safir. O curtase și Ion Marin Sadoveanu, care-i scrisese un maldăr de scrisori, aflate acum în portofoliul Bibliotecii Academiei. Era o bună interpretă de lieduri și o persoană dificilă în relații, cu acea fire slavă care te acceptă spontan și, când te aștepți mai puțin, te trimite în neant fără recurs..., dar unchiul Radu o atacase frontal”. (Oare dovedesc o impardonabilă obrăznicie închipuindu-mi că scrisorile cu pricina au fost donate BAR de însuși fostul director al acesteia, Șerban Cioculescu?)

Excelând retrospectiv, Barbu Cioculescu impresionează și prin sinceritatea autoscopiilor: „În toate etapele vieții am părut mai vârstnic. Am rămas cu complexul de inferioritate al celui care în copilărie nu a patinat, în adolescență nu a schiat, în tinerețe n-a jucat tenis, de înotat nu știe să înoate, jocul de bridge nu-l cunoaște, permis de conducere n-are, simțul de orientare îi lipsește în mod îngrijorător, se pierde cu ușurință și se regăsește cu greutate”. Nici când Monica Pillat îl provoacă invers, să-și enumere compensațiile, nu se falsifică: „Am complexul de superioritate al celui care a citit toate cărțile, a luat note mari la mai toate examenele, știe foarte bine ceea ce știe, și-a înfundat adesea competitorii în discuții-cheie cu replici neașteptate, a fost înțeles și plăcut de femei, și-a câștigat prietenii temeinice”.

La fel de onestă se dovedește și Monica Pillat, mai ales când vine vorba de ultimii ani de resemnare amară ai lui Dinu Pillat, și în discreția cu care evită orice acuzație la adresa conducerii de atunci a Institutului de istorie și teorie literară „G. Călinescu”.

Istoriografia noastră literară sper că va ști să comenteze adecvat modul în care Barbu Cioculescu disociază aici patima tatălui său pentru bio-bibliografia lui I. L. Caragiale, vizavi de empatia fiului pentru Mateiu Caragiale. Pe de altă parte, o lectură atent-binevoitoare nu poate neglija puzderia de amănunte care întregesc Atunci-ul subiectiv cu detalii semnificative pentru o epocă întreagă, precum amintirea bombardamentelor din aprilie 1944, scena în care Vivi Vulcănescu, la plecarea din țară, își ia rămas bun de la un copac mult îndrăgit, pe care îl va regăsi uscat și aproape sfărâmat după aproape patruzeci de ani, lecturile-reper ale copiilor interbelici (de ex. Les Malheurs de Sophie, a Contesei de Ségur, pentru fete, în timp ce băieții erau captivați de Aventurile submarinului Dox și de Winnetou, pentru a se regăsi apoi în Cărțile junglei, ori cu Alice în Țara minunilor, pentru a se focaliza în Micul prinț).

Cum ambele familii și-au avut meșteri recunoscuți într-ale mozaicului istorico-literar, bineînțeles că în dialogurile dintre Monica și Barbu se exfoliază o amplă galerie de personalități, de la Academie și cenaclurile literare până la cafenelele boemei bucureștene. Evocator și comentator fidel, la fel ca Alexandru George și Gabriel Dimisianu, al acelei „generații pierdute”, sau „generație a războiului”, Barbu Cioculescu reface și aici contextul în care s-au afirmat, epuizat, triumfat sau ratat Constant Tonegaru, Pavel Chihaia, Matei Villara, George Dan, Dinu Comorowski. Tot prin biografia profesională a lui Barbu Cioculescu ajung în carte gruparea de la revista „Albatros”, directoratul lui Eugen Barbu de la „Luceafărul”, unde-i întâlnim pe Sânziana Pop și Ion Gheorghe. „Îmi găsisem afinități, spune Barbu, cu lirica lui Tonegaru, a lui Alexandru Lungu, a cerchiștilor, deci a lui Ștefan Augustin Doinaș, a lui Radu Stanca, baladiștii. Mă pasionau versurile celor de la „Albatros”, poezia lui Emil Botta, m-am numărat printre entuziaștii lui Dimitrie Stelaru (...). Ceea ce a caracterizat viața artistică a anilor 45-47 a fost o extraordinară ebulițiune, sfidând spectrul politic tot mai sumbru. România arăta ca o femeie tânără, falnică, plină de poftă de viață, năpădită de un cancer de care nu avea cunoștință încă” . Spectaculosul Dimitrie Stelaru e prins aici într-un stop-cadru aproape halucinant: „în După amiaza unui faun, Trixi Checais, gol, scheletic, musculos totuși, se frământa cu extremă grație, până la rupere, pe o scenă rece”. Alături, „într-un trenci ce părea pus pe piele, și pe care îl strângea cu pumnii la piept, Stelaru recita: ”. În paralel, o tânără actriță declama „sentimentalul poem al lui Verlaine care se încheie cu ”.

Ca un detectiv omniscient, Monica Pillat știe întotdeauna unde, când și cum să deschidă supapele confesive. Pe Arghezi, fiul lui Șerban Cioculescu l-a cunoscut în 1931: „când aveam patru ani. A venit de ziua mea la Găești. Mai am și acum dopurile de la sticlele de șampanie deschise atunci, dopuri pe care el și tata s-au semnat în cinstea mea. Arghezi era un om fermecător când voia el, nu mai puțin imprevizibil, certăreț și capricios”. Și Blaga? „Când venea în București, Lucian Blaga îi făcea tatei o vizită. Tata avea o pisică neagră superbă. Îl revăd pe poet așezat comod în fotoliul îmbrăcat în mătase aluniu-aurie, ținând-o pe genunchi pe mâța neagră a tatei, care disprețuia de obicei musafirii, dar sărise în brațele lui Blaga și torcea pierdută. , șoptise poetul”. Iar galeria cu portrete și întâmplări continuă cu Ion Barbu, Tudor Vianu, Rebreanu, Minulescu, Voiculescu și Adrian Maniu, inclusiv Dinu Pillat, „în 1946, pe un pat de suferință la spitalul Saint Vincent-de-Paul, unde, ca să-și umple ceasurile de gol, traducea dintr-un roman de Flaubert. Ne-am întâlnit pe urmă în cercul de lectură din casa lui Barbu Slătineanu”.

Interesantă e și apariția lui Eugen Ionescu, care i-a fost profesor lui Barbu Cioculescu la Liceul „Gh. Lazăr”. „Ne-a predat timp de un semestru lirica medievală franceză, Baladele lui Villon. Era un ins vioi ca un clovn, chelos, sărea ca un titirez printre bănci, era foarte vesel. Când se apropia de mine (stăteam în prima bancă), îl priveam pe sub sprâncene, care erau foarte negre și foarte arcuite, iar el se retrăgea. În pauză îl întreba pe tata, pe atunci coleg cu el de catedră, dacă Barbu e legionar. De ce? îl întreba mirat tata. Pentru că mă privește fioros”.

Pe când avea 7-8 ani, Barbu îl ascultă pe Voiculescu citindu-și Capul de zimbru, după care poetul apare la familia Cioculescu îmbrăcat în Moș Crăciun, „și i-am cântat un colind”. Scotocitorii de istorii literare vor afla și de aici că Eugen Barbu „ar fi fost fiul gazetarului Nicolae Crevedia, pseudonim la Stanciof, cu care ar fi avut și o izbitoare asemănare fizică”. Mai avem un Ion Biberi care, „octogenar orb, nu mai suporta să trăiască”, un Pompiliu Marcea îndemnându-i pe tinerii scriitori să devină membri PCR, o evocare laudativă a mobilierului Empire de la Institutul „Călinescu”, dar și ­– cine ar fi crezut – un Șerban Cioculescu „foarte credincios, din câte știu”, susține Monica Pillat, la care fiul nuanțează: „Și-a regăsit drumul spre Dumnezeu în anii cei grei, când s-a și împrietenit cu Mitropolitul Tit Simedrea, un om extraordinar de luminos și de credincios”.

Pentru final, v-am rezervat două sentențe în ton cu atmosfera de nostalgică reculegere a cărții. O vorbă preferată a lui Șerban Cioculescu: „zilele trec încet, dar anii trec repede”. Și un citat din Căutarea intermitentă a lui Eugène Ionesco: „Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri astă seară, sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau chiar, cine știe, cât mai târziu”.

Dan C. Mihăilescu

Apărută surprinzător, exploziv și benefic din toate punctele de vedere în peisajul cultural, precum, la vremea lor, Humanitas, Polirom, Nemira și apoi Paideia sau Baroque Books & Arts, Editura Spandugino pare a-și fi propus ca scop axial selectarea și etalarea valorilor excelând în mediul academo-universitar, opere ale unor personalități a căror carieră este cunoscută intercontinental și care îmbină armonios cărturăria și reveria autobiografică. Erudiție și sensibilitate, savanterie și jubilație existențială, excelență pedagogică, farmec personal și exemplaritate catedratică, pe scurt mijlocitori pitorești precum Virgil Nemoianu, Sanda Golopenția, Solomon Marcus, Alexandru Ciorănescu. Eseuri autobiografice printre lucrări de referință, literatură comparată, estetică și filozofia culturii în siajul lui Lucian Blaga și Tudor Vianu, radiografii ale construcției personale, spirit științific și lirism sapiențial, totul indică o strategie editorială cu blazon și definește pertinent o nișă originală în ceea ce poate fi considerat numitorul comun aproape obsesiv al literaturii memorialistice românești: desăvârșirea de sine.

M-am bucurat îndoit în seara lansării seriei de Opere Alexandru Ciorănescu la Editura Spandugino, întâi de prezența lui Andrei Pleșu, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu și a doamnei Lavinia Spandonide. A doua oară, pentru alegerea lui Mircea Anghelescu ca editor, distinsul istoric literar fiind încă demult un sincer admirator al acestei adevărate dinastii științific-literare, cum poate fi considerată familia Ciorănescu. Mircea Anghelescu a fost editorul primului volum din aceste Amintiri fără memorie cu care se deschide seria de Opere, în 1995, la Fundația Culturală Română. Primul volum (1911-1934) mergea din copilărie până la anii rodnici de la Liceul „Spiru Haret”. El este reeditat acum împreună cu al doilea volet (1934-1992), cu o serie de inedite intrate ulterior în posesia îngrijitorului ediției.

Afirmația liminară a autorului, păcătuind prin smerenia excesivă, se cuvine luată în relativ:

„Aceste amintiri nu sunt decât asta, aduceri aminte; nu sunt nici memorii, nici un jurnal, nici cronica unei vieți. Au fost scrise târziu, fără documentare, fără note anterioare, fără a mă servi de memoria celorlalți. Judecând drept, un episod oarecare, așa cum îl povestesc eu, nu e nici ceva fost, nici ce au crezut alți martori despre el, ci numai ceea ce cred acum despre ceea ce credeam atunci. Aceste pagini nu sunt un text literar, nici istorie. Nu sunt literatură, pentru că aceasta e un produs al imaginației. Nu sunt istorie, pentru că dovezile și documentarea le fabric eu singur. Istoria ar fi, în acest caz, un produs al memoriei mele – și n-am nicio încredere în memoria mea”.

În fapt, Amintiri fără memorie înseamnă retrospecții fără premeditare, fără o agendă ascunsă. Autorul nu justifică, nu inculpă, nu disculpă, ci își rememorează și cartografiază meandrele existenței cu un aer de cititor care descoperă jurnalul de bord al unui aventurier descoperitor de teritorii exotice. Știu că mă folosesc de un banal truc gazetăresc, dar nu pot să nu compar mnemografia lui Alexandru Ciorănescu cu opera sa de bibliofil, bibliograf și bibliolog. Fiecare secvență este încadrată, contextualizată, caracterizată meticulos.

În Enciclopedia exilului literar românesc, Florin Manolescu punctează învecinarea lui Alexandru Ciorănescu (1911-1999) cu F. Baldensperger, Philippe Van Tieghen și Paul Hazard. Pentru Mircea Anghelescu, savantul român rămâne în primul rând autorul primului dicționar etimologic complet al limbii române și autorul antologiei La Roumanie vue par les étrangers, 1944, în vreme ce lucrarea de referință cunoscută în toate universitățile lumii rămâne Barocul sau descoperirea dramei, tradusă deja și în românește. Rămâne să redescoperim titluri incitante precum L’Avenir du passé și Spiritul european în cultura românească, 1942. Cercetător la CNRS, romanistul Ciorănescu a oferit Franței trei volume cu bibliografia literaturii franceze în secolele al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, apărute între 1959 și 1969, ca și cea dintâi traducere în franceză a Divinei Comedii. În plus, ajuns profesor în Insulele Canare, la Universitatea din Tenerife, Alexandru Ciorănescu avea să realizeze prima biografie completă și prima ediție de opere Cristofor Columb, în 1960.

„Alexandru Ciorănescu este de departe umanistul, profesorul, cercetătorul cu cel mai strălucitor curriculum dintre toți, dintre mulții profesori români care au trăit și activat în exil : doctor în litere la Sorbona, cu o teză de stat despre Ariosto etc., traducător al lui Dante în franceză și al lui Cervantes în italiană etc., specialist recunoscut în istoria și cultura Canarelor până la a i se atribui încă în timpul vieții numele unei străzi din Laguna, Alexandru Ciorănescu n-a obținut niciodată titllul de profesor plin la Universitatea din Tenerife. Abia revenit în țară, el a putut fi ales membtu de onoare al Academiei Române, doctor honoris causa și profesor al Universității din București (…). El a fost însă, indiscutabil, de departe, profesorul generației mele, nu numai de comparatism, cercetare tematică și ceea ce astăzi nmim studii culturale, ci și de ținută intelectuală, de ținută pur și simplu”, conchide Mircea Anghelescu.

Conștient că ursitoarele i-au fost binevoitoare și i-au pus destinul sub semnul împlinirilor, memorialistul are, la rându-i, o atenție egal distribuită fiecărui detaliu, fiecăror secvențe sau repere din viață, fie că e vorba de pescuitul cu mâna al zglăvocilor în copilăria de pe malul Ialomiței, fie că ne aflăm în preajma lui Iorga la școala de la Fontenay-aux-Roses sau la Casa Română din Roma, în cancelarii universitare sau diplomatice, fie că-l vizităm pe Borges în Argentina, sau ne pasionăm de matematici împreună cu fratele Nicu, bun prieten cu Ion Barbu.

Tatăl, Ion Ciorănescu, născut în satul Râul Alb din județul Dâmbovița, s-a stabilit la Moroeni ca institutor pe la 1900 și avea să fie trimis de Spiru Haret bursier la Charlottenburg „să studieze metodologia învățământului pentru surdomuți”. Constantin, fratele cel mic al tatălui, „intelectual introvertit și mizantrop”, s-a format mai târziu în cercul lui Panait Moșoiu. Tatăl și-a ridicat casa la Moroeni în stil bavarez. „Curtea era terenul nostru de joc, grădina era a lui tata, care avea o pasiune pentru grădinărit. Cum dispunea de un spațiu limitat, l-a multiplicat altoind pomii roditori: piersicul făceași pere, mărul producea gutui, caisul era și cireș. De aici, totul se înșiră ca mărgăritarele pe ața din poveste: livada, magia nucului din fundul curții, Rozica, primii fiori pentru fetița din vecini, școala Mavrogheni din București, colecția revistei „Albina”, primele bucurii de lectură – Coșbuc, Conan Doyle, Nick Carter, Iancu Jianu, Gruia lui Novac, titlurile apărute în „Biblioteca pentru toți”, calendarele „Căminul” și „Minerva”, apoi cărțile aduse din Germania de tată, adică operele lui Goethe, Schiller, Heine, citite în paralel cu Alecsandri, Eminescu, Vlahuță, Iorga, Agârbiceanu, Radu Rosetti, Șt. O Iosif și Ion Vissarion. Elevul citea și mergând pe stradă, pândind o privire binevoitoare dinspre Virginica, fiica directorului școlii, „o brună frumoasă și mai ales cochetă. Mă mulțumeam să-mi mângâi ochii cu grația ei de animal tânăr. N-am avut curajul să vorbesc cu ea”.

Prietenia fratelui Nicolae cu Ion Barbu, bazată pe devoțiunea pentru matematici, nu putea stăvili impulsurile uvedenrodice ale poetului care-și delecta prietenii cu inavuabilul context din „Răsturnica”. Imaginarul flamboaiant al poetului îi conduce pe prieteni către „vagul răsunet al unei scoici simbolice ori în trăsuri de somn și de mătase”. Poate că pasiunea mai târzie pentru baroc să-și aibă obârșia chiar în scoicile imaginate de pansexualismul barbian. Pe Ion Barbu „îl supravegheam cu o nerăbdare de mireasă, făgăduindu-mi descoperiri și exaltări lirice, neliniștit și înfrigurat la gândul marii împărtășiri pentru care mă consideram în același timp predestinat și nepregătit; la gândul, de asemenea, al mărgăritarelor sonore – lirliugean – pe care aveam să le culeg însetoșat de pe buzele lui. Avea buzele ca toată lumea și în mână un baston nehotărât între bâta ciobănească și bețișorul de promenadă”.

Cu aceeași impecabilă atenție cu care, parcă înarmat cu o pensetă de entomolog, memorialistul își inventariază redutabila galerie de profesori de la Liceul „Spiru Haret” sau cei mai buni prieteni din facultate, nu sunt omise nici mătușile, care de la Institutul „Moteanu”, care de la „Elena Doamna”, una chiar colegă de cancelarie cu G. Călinescu. Altminteri, e de ajuns să reținem că studentul Ciorănescu avea acces liber la raft în sala mare de lectură a Bibliotecii Academiei la toate zecile de volume din Patrologia lui Migne ca să înțelegem de ce a ajuns să impresioneze toată lumea academică occidentală.

Deși poate fi, la rigoare, ironic sau autopersiflant, în general perspectiva memorialistului asupra oamenilor și întâmplărilor este una senin înțelegătoare. Nu e simplu să îl înțelegi pe Cioran „în momentul în care Parisul se golea de locuitori pentru că era iminentă ocupația capitalei de către germani” și să-i înțelegi motivația: „Mi-a răspuns că vrea să rămână la Paris ca să asiste la arderea Atenei”. După cum nu e simplu să califici Histoire et utopie: „o carte impresionantă și luminoasă, ca toate ale lui”.

În ciuda voinței antiliterare a autorului, Amintiri fără memorie are destule secvențe seducătoare narativ și psihologic, de la întâlnirea viitoarei soții Lyda, pe când avea 17 ani, până la fragmentul dedicat Elenei Văcărescu. Domnișoara Văcărescu „o bârfea mai mult ca oricine pe Martha Bibescu, pe care nu putea să o sufere pentru că era mai cosmopolită și mai amestecată decât ea cu lumea cea mai distinsă a politicii internaționale. Atât de mult o detesta pe Martha Bibescu și pe toți Bibeștii în general, că s-a aliat cu altă femeie pe care nu putea s-o sufere, contesa de Noailles. (...) Am auzit-o pe d-ra Văcărescu povestind uneori că primul Bibescu, care a fost înfiat de ultimul Brâncovean, fusese mai înainte bucătar la curtea Văcăreștilor. Bănuiesc că nu era adevărat, pentru că prea o spunea cu poftă”. Un Brâncuși recitând în trăsură la Paris „apologuri taoiste”, o Martha Bibescu pândind avid privirile tuturor bărbaților din sală, un Eugen Ionescu „cu care se bea serios” și o vizită la Matisse completează picant peisajul.

Fiecare instructive în felul lor sunt și întâlnirile tânărului Ciorănescu cu profesori ca Iorga, M. Dragomirescu, N. Cartojan, Ov. Densușianu, Demostene Russo, Charles Drouhet și Ramiro Ortiz, ca și prietenia cu Dan Simonescu și Emil Turdeanu.

Vorbind cândva cu Andrei Pleșu despre această strălucitoare categorie umană și cărturărească, despre oameni ca George Matei Cantacuzino, Neagu Djuvara, Matyla Ghyka, Pârvan, Andrei Scrima și Tudor Vianu, domnia sa a găsit, ca de obicei, formula perfectă: „Dragă, pur și simplu erau din alt aluat”. În sensul acesta trebuie recitită și formula lui Mircea Anghelescu, „Alexandru Ciorănescu, profesorul nostru de ținută”.