Dan C.Mihăilescu

„Bran 1948

Părinții mei se instalaseră la Bran în 1943. Veneau de la București, unde trăiseră și unde ne născuserăm noi, cei trei copii. Vara mergeam fie la casa bunicii materne de la Negrileștii Tecuciului, fie la casa de vară a bunicilor paterni de la Bogza, sat din apropierea Râmnicului Sărat, uneori la mare, la Tuzla, alteori la Sinaia, în casa unor rude ori prieteni ai familiei. Mama acceptase propunerea Prințesei Ileana, erau prietene din copilărie, de a-i da o mână de ajutor la spitalul pe care-l înființase de curând la Bran pentru răniții care veneau de pe front. Tata lucra la o fabrică de avioane de lângă Brașov, căreia nu-i mai țin minte numele”.

Dacă ne putem închipui că fabrica de lângă Brașov era viitoarea I.A.R. Ghimbav, mai greu ne-ar fi fost să ne dăm seama că moșia bunicilor materni dinspre Tecuci îl avea ca personaj axial pe Gheorghe Jurgea-Negrilești, fermecătorul memorialist din Troica amintirilor. În schimb, după așa un început înțelegem imediat că, după 1948, acești brăneni cu origine socială nesănătoasă ar fi fost automat abonați la un traseu „vilegiaturistic” pe ruta Malmaison, Jilava, Pitești, Aiud, Periprava. În locul acestora, li s-a s-a fixat domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel, unde familia Racovitză a locuit între 1949 și 1954. Oricum, celălalt bunic, generalul Mihai Racovitză-Cehan, avea să moară la Sighet în 1954, la 84 de ani, după doi ani de detenție.

Ștefan Racovitză s-a născut în 1936 la București. După episodul Bran, termină studiile liceale și Școala Pedagogică de Învățători la Câmpulung-Muscel, în 1954. Printre „bestiile moșierești” trimise acolo cu domiciliu obigatoriu, autorul îi pomenește pe „Dinu Noica, verii săi Bebe, Vlad și Iacovache Noica (căsătorit cu Puica, o frumoasă și simpatică doamnă blondă, olteancă, prieteni buni ai mamei și ai tatălui meu vitreg), Dinu Sighireanu, un domn Lambrino, Barbu și Nușa Filitti, familia Rizescu, cu copiii lor Ilina (azi Colorian) și Ionuț, Lenuța Olmazu, Ion și Ilinca Florescu, născută Stârcea, cu fiica lor Ioana, Robert Fornarache, tânărul Alexandru Paleologu, care se ascundea acolo sub numele de Ionel Crăifăleanu, Barbu și Ella Pantazi cu fiul lor Mihai...”.

Student la Facultatea de biologie a Universității din București, va fi exmatriculat în anul V, 1958, pentru origine socială nesănătoasă, formulă care pe atunci era considerată drept cancer social. Va lucra în construcții, în unități agricole și va termina facultatea în 1962. Lucrează ca profesor secundar de științe naturale și chimie la un liceu din preajma Bucureștilor, apoi geobotanist la Comitetul Geologic Român. După ce apucă să colaboreze în chip aproape miraculos la publicații științifice bucureștene, în 1968 intră prin concurs la redacția de știință a Televiziunii Române. Va fi dat afară din TVR de lumea lui Eugen Preda și „Ticu” Brateș (care ies ofiliți serios de aici), ca urmare a cererii de plecare din țară. La Geneva, după un an de supliniri în învățământul secundar, devine cercetător la Serviciul de cercetări pedagogice, cu masterat în 1988 la Facultatea de psihologie și științele educației a Universității din Geneva.

În 2010, când apăreau la Editura Curtea Veche, în seria „Actual” coordonată de Doina Jela, Scene din viața unui dușman de clasă, am optat, pentru cele câteva minute de emisiune televizată dedicată cărții lui Ștefan Racovitză, pentru un reducționism tendențios. Am lăsat deoparte binecunoscutele șicane profesionale și hărțuiri administrative ale celui cu dosar pătat, deși total inocent, cu tradiționalele umiliri la serviciile de cadre și episoadele de cenzură urmate de reeducări „la munca de jos”, și am preferat să citez imprecațiile împotriva corectitudinii politice cu care Ștefan Racovitză s-a întâlnit în tot spațiul francofon odată ce a reușit să obțină statutul de refugiat politic, în 1978.

Stabilit la Geneva, el găsește mediul pedagogic încă isterizat de rebeliunea sorbonardă din mai 1968, ecou, aceasta, al barbariilor profanatoare, anarhismului și egalitarismului eliticid din timpul Revoluției și Terorii vendeene. Omul proaspăt scăpat din chingile stalinismului și ceaușismului bucureștean nu poate fi decât oripilat de sechelele lozincii „C’est interdit d’interdire”, pe care le găsește la tot pasul în sistemul mediatic helvet:

„Cinstea, fidelitatea, familia și toate celelalte valori morale au ajuns aici doar «tâmpenii de uz general». I se reproșează celui în cauză că n-a fost prudent, nu că a încălcat niște valori morale. Mai nou, în cazul unor slujbe cum ar fi confirmarea religioasă a tinerilor protestanți la 15 ani, corala parohiei, inspirată de bisericile americane, cântă gospel-uri ritmate cu bătăi din palme și contorsiuni corporale. Primatul Bisericii Anglicane se face preș în fața fundamentalismului islamic, militând gălăgios pentru dreptul musulmanilor de a se judeca între ei potrivit legii coranice. Preoții homosexuali în sutane roz și delirele pedofile ale unor preoți catolici amatori de carne tânără, mușamalizate prompt de ierarhie, completează un tablou sumbru. Am prieteni vechi și buni, elvețieni sadea și atei, și catolici, și protestanți. Mai ales tinerii, când aud de cinste, familie, credință patrie, patriotism, cei mai mulți o iau la goană sau îmi râd în nas. (...) În toți anii în care am lucrat la Geneva am frecventat mulți sociologi. Pentru toți, aliați fără excepție la stânga, ori la stânga stângii, esențială era schimbarea (le changement), formula ușor amenajată a revizionistului Eduard Bernstein (secretarul lui Engels, n.n.), pentru care importantă nu era direcția spre care se îndrepta mișcarea muncitorească, ci mișcarea, devenită astfel scop în sine”.

Ca unul care am tradus în românește trei cărți de Jean-François Revel, admirația constant mărturisită de Ștefan Racovitză față de autorul Cunoașterii inutile nu putea decât să mă câștige și să mă determine să citez copios. Mi-l închipui citind cu aceeași jubilație cărțile lui Jean Sévilla, dar îmi imaginez totodată și plăcerea cu care l-ar cita astăzi oameni ca Bogdan Călinescu sau Sorin Lavric. Mă apucă groaza când mă gândesc cu ce ochi tulburați de furie neputincioasă va fi luat act de inconștiența anarhizantă a mișcării „vestelor galbene” de mai an și îi dau încă o dată dreptate lui Gelu Ionescu: „Corectitudinea politică nu-i stă în fire nici când scrie despre Occidentul de azi, nici când scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste treizeci de ani, și nici când scrie despre emigrația ce-l înconjoară”.

Recitite după zece ani, Scenele... lui Ștefan Racovitză impun prin omenescul relatării și impresionează prin firescul resemnării. Potrivit perspectivei personale de lectură, poți fi atras de rezistența la hărțuirile din stalinismul bucureștean, de umilințele inadecvării la fariseismul neutralismului occidental, ori de decepția produsă de noul său exil, de această dată în România post ’89, când autorul găsește o țară captivă ingineriei sociale proiectate de triada Iliescu-Brucan-C. V. Tudor, aproape aidoma anilor când „Scânteia” cerea împușcarea lui Iuliu Maniu.

Alt unghi de lectură poate să prefere istoria socială din casele de pe Dionisie Lupu colț cu Jules Michelet, Ion Câmpineanu, G-ral Budișteanu și în special a celei de pe strada Argentina, unde febrilitatea libertină a ceaiurilor dansante resuscita, în anii cincizeci, boema boierească de odinioară, compensând urâțeniile komunalkăi. Capitolul „Bairamuri și bridge” consună cu succes secvențelor asemănătoare din amintirile unor Alexandru Paleologu, Mihai Cantuniari, Ana-Maria Smighelschi, Puși Dinulescu sau Cristian Pepino. Toate acestea deschid o ispititoare comparație între palierele rezistenței antitotalitare: rezistența carcerală, cea haiducească din munți, rezistența din exil, dar și cea a trăirii boemei ca voluptuoasă conservare a normalității. Comparație riscantă, recunosc, dar nu mai puțin ispititoare pentru cine este încă dispus să gândească firescul fără grila agendei ideologice.

Regret că nu am citit volumul de debut publicat de Ștefan Racovitză la Editura Libra în 2005 (Cu mâinile de cap. Cronica cârcotașului), culegere de articole publicate în „Căminul românesc”, publicația trimestrială a Comunității românilor din Elveția, al cărei editor a fost Ștefan Racovitză timp de 16 ani, până în 2008. Numai împreună ele pot defini adevărata însemnătate a autorului pentru tot ce înseamnă o experință a exilului.

În sfârșit, nu pot lăsa nemenționate mărturisirile autorului despre contextul bucureștean din septembrie 1997, când Alexandru Paleologu îi propune să se înscrie în Jockey Club, „urmând ca el și Manole Filitti să-mi fie nași”. În același capitol, „Slăbiciuni, decepții și indignări”, citim cu încruntare scrisoarea lui Dan Amedeu Lăzărescu din 30 octombrie 2000 despre existența unui partid al alianței României cu Rusia, condus de Felicia Meleșcanu, și despre un PNL „comunizat de Valeriu Stoica și Quintus”, pe fundalul unui „adevărat război subteran în țara noastră între serviciile secrete rusești și CIA”. În ce-l privește pe Ștefan Racovitză, el va nota cu tristețe emisiunea de televiziune în care Cristian Tudor Popescu a fost „călăul fără glorie al lui Dan Amedeu Lăzărescu”. „Rolul de hienă sfâșiind în arenă un cadavru nu l-a înălțat pe CTP. Îmi imaginez zâmbetele unor Iliescu sau Pleșiță în fața televizorului...”

Umilit și exclus social și profesional din țară, inadecvat și considerat intrus ca azilant politic în Occident și re-înstrăinat acasă după 1990, Ștefan Racovitză rămâne din nou singur cu umbra și remușcările personale. Își regretă mai ales trecutul de jurnalist la Radio-Televiziunea Română:

„Au fost anii mei profesionali cei mai plini, pe alocuri exaltanți chiar, în care din păcate n-am reușit de la început să-mi pun problema prețului pe care eram obligat să-l plătesc. La început mi s-a părut suportabil. Luam intruziunile brutale ale cenzurii la modul minor. Cum nu am stofă de erou, nici de martir, reamintesc că anchetat sau închis nu știu ce aș fi făcut sub presiune, bătaie, ca să nu mai vorbesc de tortură. Știu însă că azi, așa cum mă cunosc acum, aș refuza un compromis de felul celui de atunci”.

Sinceritatea remușcării determină calitatea resemnării, astfel încât, în cele din urmă lecția nu este doar despre zilele de altădată, ci și pentru astăzi și mâine.

Când mărinimoasa prietenie a Martei Petreu mi-a dăruit întreg „Estuar”-ul din nr. 2/2020 al revistei „Apostrof”, m-am bucurat mai puțin pentru mine și mai mult pentru Cristina Struțeanu, al cărei debut (octogenar, socotisem eu greșit pe atunci) cu titlul Clepsidra. Cei plecați, cei veniți, Editura Eikon 2019, tocmai mă încântase prin ritmul narațiunii autobiografice și stilistica nonșalantă. În finalul recenziei, văzând referințele la câteva personalități legendare ale ortodoxiei românești, îmi exprimam speranța într-o nouă apariție editorială a autoarei, pe care o vedeam posibilă, mărturisesc acum, la Sophia sau Doxologia. Tot atunci regretam absența CV-ului autoarei din deschiderea Clepsidrei... La puțin timp după textul din „Apostrof”, am primit încă două cărți din partea autoarei, însoțite de o scrisoare caligrafiată în fermecătoarea manieră din alte vremuri, dovadă de calofilie, sau mai degrabă de filocalie, cum bine ne îndeamnă să vedem lucrurile Costion Nicolescu.

Din CV-ul tipărit în Chiotitul (Eikon 2019), aflăm că autoarea, despre care nu știam până acum decât că este nepoata lui Ioan Slavici și mama „Băiuțeilor” Filip și Matei Florian, s-a născut în iunie 1944, a urmat cursurile Facultății de Filologie între 1962-1967 și a fost apoi profesor navetist, jurnalist de cotidian, secretar literar de teatru, bibliotecar municipal, realizator de emisiuni TV de etnologie, funcționar la un șantier, director de cămin cultural. A început să scrie după șaptezeci de ani și a debutat cu volumul Cai verzi la Editura Adenium. Din perspectiva volumului Chiotitul, semnificativă mi se pare colaborarea Cristinei Struțeanu la „Formula-As”, unde presupun că Sânziana Pop, semnatara încântătoarelor portrete-reportaj din „Luceafărul” de acum cincizeci de ani (uneori, împreună cu Gabriela Melinescu) va fi citit cu încântare notele de drum ale Cristinei Struțeanu din Apuseni în Mehedinți și până în Munții Dobrogei. Toate locurile de basm și povestașii împovărați de înțelepciune pitorească, precum Ioana și Valeria Râmbetea, Vasile Grigore Latiș din Lăpuș, Moș Toma Vișa din Boșorod, Vasilca Isaita din Vlașca, satul Letca, Moș Panait din Geogel-Apuseni, Ținutul Pădurenilor din Munții Poiana Ruscăi, Platoul Târșa din Munții Orăștiei, Șureanul, Drumul Uriașilor, până la Leorzeaua, urzelile lui Bată-l crucea și Ucigă-l toaca, culpele magice care duc la tăierea porcului de Ignat, proba mutismului de trei zile pentru vindecarea de boleșniță, întorsul apei și Fata Pădurii, sânzienele, popelnicele, ielele, Caii lui Sân-Toader, descântecele și făcutul de petrecanie sau darul deosebirii lucrurilor, toate acestea ne strămută în povestea lumii de demult istorisită de Tudor Pamfile și Simion Florea Marian.

Tot citind, mi-am închipuit-o pe Cristina Struțeanu în echipele monografismului sociologic patronat de profesorul Dimitrie Gusti, bună prietenă cu Ștefania Cristescu și Lena Constante, însoțindu-i pe Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, pe Ernest Bernea și Anton Golopenția, ca să aflu acum informația esențială despre legătura sa afectivă și mai ales profesională cu Lucia („Lucica”) Apolzan, soția lui Horia Stranca, cuplu despre care găsim pagini tulburătoare în Chiotitul.

Cristina Struțeanu textuează așa cum își tricotează destinul Ariana Rosser-Macarie, așa cum horește cu noduri din Țara Lăpușului Grigore Leșe, așa cum fotografiază Emanuel Tânjală aceleași tărâmuri de basm ale Apusenilor. Toate chipurile și învățăturile bătrânilor întâlniți prin sate te fac să înțelegi o dată mai mult motivația profundului respect, vecin cu fascinația, cu care îi auzi pe monahii de la Athos pronunțând cuvântul „gheronda”. „Așa e-n Letca Nouă, sat îmbătrânit, țintuit în loc, împânzit de babe. Strașnice, dar le cam ia vântul. Când s-a încheiat colectivizarea, în Roșiorii de Vede și-n Letca au izbucnit flăcări. Femeile au pus foc, se știe. Mă uit la chipul Vasilcăi, hâtru dar și colțos, te taie cu privirea. Dar și cu pofta de viață. Clejani, cel cu lăutari vestiți, e aproape, de aici o fi fost și jocul care le scăpăra în picioare cândva”.

Uneori, o singură replică rezumă perfect un destin și o pildă pentru actualitate, ceea ce îmi evocă încă o dată reportajele de odinioară ale Sânzianei Pop, ca de pildă drumul la Centrul de copii cu dizabilități din Vulturești, cu acea memorabilă fetiță, care se prezenta astfel : „Eu sunt Lili Mailatescu poieta. Eu toată ziua plâng și scriu la poezii”.

Titlul cărții, Chiotitul, e oarecum echivalent cu maniera străveche de a transmite informații prin focurile de pe dealuri, sfori de fum, echivalate aici de exploziile sonore ale tinerelor fete care chioteau peste dealuri numai veștile bune, pur și simplu de dragul împărtășirii bucuriilor comunitare. În antinomie cu frivolitatea chicotirii urbane, chiotitul țărănesc de veselie devine adevărată filozofie de viață, ceea ce mă face să o evoc din nou pe Ștefania Cristescu-Golopenția, cea pentru care descântecele, bocetele și riturile domestice echivalau etnologia și sociologia cu filozofia existenței. „Nu știu ce este mai întâi Cistina Struțeanu: un povestitor, un antropolog, un reporter. Din toate găsim câte ceva în carte, într-o inefabilă combinație rar de găsit”, recunoaște Christian Crăciun în entuziasta-i prefață și continuă: „Găsim astfel superstiții, ritualuri, credințe, obiceiuri uitate deja la vremea când le consemna reportera (vezi priveghiul vesel). Dar mai este ceva, în strânsă coexistență: lumea obiectelor, lighioanelor și a caselor. Ele alcătuiesc un tot. Senzorialitatea aurorală, percepția enormă a naturii, a calendarului ei secret, accesibil doar oamenilor aceia, țin tot de această etică a păstrării”.

Cum spunea Tușa Marița din Șureanu, „Chiotitul era dă veste, d-a bună. Cam cumu-i aulitul dă lupi dân haită, să știe fiecare unde-i altul de-al lui. Iar în noapte, chiotitu-i mai subțire, mai luung, mai spăimos, mai cu șuier. S-anunțăm ăli duhuri că nu ne-om teme. Să să teamă ele. Să fugă și fiarele, c-aici suntem ș-avem câini buni și botă, măciucă și curaj și inimă tare. D-asta chioteam. Și pă dată simțam cum mă-nfirip. Pă loc. Urca prin picioare o forță d-a tare ș-o simțam, zău așe. Urca din pământ, din stâncă, în mine. Ce-aș mai chioti ș-cum”.

Dacă pe o copertă a Chiotitului citeam rânduri de prețuire semnate de Sânziana Pop, Ioana Pârvulescu și Radu Ciobanu, în timp ce eu îmi închipuiam cartea citită cu entuziasm de Lena Constante și Ștefania Cristrescu, în schimb istoriile fantasmate în volumul Ananda Veranda (Eikon 2018) mi le închipui făcând deliciul deopotrivă Sandei Golopenția și Monicăi Pillat. Aici, dezinvoltura egoficțională și pasiunea etnografică lasă prim planul imaginației romantic-baroce cu inserții suprarealiste, întemeiate pe magia infantilă alchimico-jungiană cuplate cu Lewis Caroll, Tom Degețel și Micul Prinț, prezentările entuziaste de copertă fiind semnate acum de Adriana Bittel, Radu Ciobanu și Mirela Goldic. Abia acum înțelegi de-a binelea rolul de secretar literar al Crisitinei Struțeanu la Teatru „Țăndărică” (încă o legătură cu Lena Constante și monografismul gustian) și surâzi cu duioșie complice la cuvintele lui Matei Florian:

”Cristina Struțeanu e mama. Mama se trezea de dimineață și pleca la serviciu, la Teatrul «Țăndărică». Acolo urca pe scenă și îi întreba pe copii dacă știu ce poveste urma să înceapă. Și niciun copil nu știa, niciunul, în afară de noi, copiii ei. Mama știa deja toate poveștile din lume. Și ni le-a spus și nouă. În viața asta, nu cunosc bucurie mai mare”.

Presupun că în Ananda Veranda sunt cuprinse și povestirile cu „cai verzi” din volumul de debut septuagenar. Oricum, îmi place să cred că Magritte, Mondrian, Paul Klee și Picasso s-ar fi oferit cu plăcere să ilustreze asemenea fantasmagorii cu „lună zbanghie”, copaci cu rădăcini în cer, cu Turla și Turnul pe post de Eva și Adam, sau Ana și Manole, unde clopoțelul poate să devină alter ego-ul băiețelului și unde, în general, orice poate deveni oricând oricine și oricum. Aici, pietrele vorbesc, copacii se fac bulevarde, mortarul este mortul care garantează viața, iar totul se personifică și se însuflețește potrivit candorii inocente a sufletului copilăresc. Aici, lingurițele de argint zboară pe geam, farfuriile bombăne scorțoase, cuțitașele imberbe sar din sertar, aricii și iepurii scot din minți motanii și câinele, Ilie cizmarul face figură de Geppetto, un pantofior dansează într-o cutie muzicală de altădată, samovarul ține predici despre pacea dintre științe și Dumnezeu, iar mulțimea ceasurilor din casa unui ceasornicar capătă miez metafizic în coajă onirică. Cât despre ritmul narativ, iată un singur exemplu:

„Oalele și ulcelele, cratițele și crăticioarele se puseră pe trăncănit. Când în surdină, când cu ifos, își dădeau replici, ba simpatice, ba tăioase, după cum curgea vorbirea. Astfel că florile au început s-o ducă ceva mai bine. Își ciuleau urechiușele, care vor fi fost acelea. Era un fel de teatru special, precum cel radiofonic”.

În Ananda Veranda, aceeași autoare care îi evoca altădată cu smerenie pe Sofian Boghiu, Arsenie Boca și Iustin Pârvu face ca paltoanele să fugă de la garderobă pentru a umple sala de spectacol, în vreme ce crucile din cimitir anulează distanțele dintre bunici și nepoți. În același timp, basmele se întrețes cu fantezia onirică și îi pot încânta în egală măsură pe părinții paseiști și pe puștii internetici. În orice caz, firescul vrăjit de închipuire îi face să consune pe Creangă și Ispirescu, pe Exupéry și Alain Fournier, care se petrec voios în hora narativă a autoarei.

Pas de mai presupune ceva din viitorul bibliografic al Cristinei Struțeanu. În ce mă privește, aș citi cu bucurie o carte-dialog între mamă și fiii săi scriitori despre cum atârnă viața văzută de poveștile Păpușarului nevăzut.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.