Dan C.Mihăilescu

În episodul precedent am încercat să echivalăm cei cinci ani de închisoare politică la care a fost condamnat George Matei Cantacuzino cu o moarte ritualică, popas existențial sortit regăsirii de sine, retopirii în vârsta de aur a copilăriei și în universul estetizant al adolescenței, împăcării stoice cu destinul a acelui om ales întru toate - arhitect, pictor filozof al artei, prețuitor al Bizanțului și stilului brâncovenesc.

Cel dintâi merit al sintezei documentare Arhitectul G.M.Cantacuzino în dosarele Securității, ediție de Vlad-Mitric Ciupe apărută la Editura Vremea în 2018, este că prezintă continuitatea fără fisură între Siguranța regal-antonesciană și Securitatea stalinismului dejist. Deja în filigranul referatului întocmit la 22 martie 1943 de lt. Victor Ionescu din agentura I a SSI întrezărim viitoarele capete de acuzare. „Gheorghe Cantacuzino s-a născut la 24 mai 1908 în Viena - Austria, fiul lui Nicolae, fost ministru plenipotențiar la Paris și Marcelle, de profesiune arhitect, ofițer de rezervă în Reg. 22 Art, căsătorit cu Alexandrina Știrbey , fiica lui Gheorghe Știrbey, născută la 17 martie 1909 la Paris, fără profesiune. Este diplomat al școalei de arte frumoase de la Paris și în anul 1939 a fost trimis de guvernul român în calitate de specialist la pavilionul României la expoziția mondială de la New-York. Este anturat numai de elemente cu idei democrate și partizani ai Angliei, el însuși fiind un admirator al statelor occidentale și în special Franța.”

Revenim la sinteza biografică realizată de Vlad Mitric-Ciupe, adevărată mină de aur în sărăcia documentară aferentă subiectului, și îl vedem pe fiul lui Nicolae Bazil Cantacuzino, revenit în țară ca secretar general al Ministerului de externe, și al Marcelei născută Bibescu, luându-și bacalaureatul la liceul Sf. Sava și luptând voluntar până în 1918 inclusiv la Mărășești și Soveja. Între 1920 și 1928 studiază la École des Beaux-Arts din Paris, dar deja între 1923-1928 realizează împreună cu August Schmiedegen sediul băncii Chrissoveloni din București, actuala BRD de lângă mănăstirea Stavropoleos, timp în care restaurează, alături de mătușa lui Martha Bibescu, palatul Mogoșoaia, reface vila principesei Elena a Greciei din Calea Victoriei 163 (viitorul local „Mărul de aur”) și Clubul presei.

În 1926 publică o Introducere la studiul arhitecturii, iar în 1928 o lucrare despre Andrea Palladio. Între 1930-40 construiește vile pe litoral, între care hotelurile Belona și Rex din Eforie Nord, respectiv Mamaia, în colaborare cu arh. Vasile Arion, pentru ca împreună cu prietenul său fidel Octav Doicescu să realizeze pavilionul românesc de la expoziția mondială, din New-York. În același deceniu publică volumele Arcade, firide și lespezi, 1932, Izvoare și popasuri, 1934, Pătrar de veghe, 1938, ceea ce cred că ne îndreptățește să facem uitată construirea blocului Carlton prăbușit la seismul din 1940, pentru a evoca mai degrabă seria revistei „Simetria” (1939-1947). Din 1938 este membru corespondent al Royal Institute of British Architecture, în vreme ce, politicește, în țară se înscrie în 1930 în Partidul Liberal, condus de Gheorghe Brătianu. De parcă acuzația de „georgism” n-ar fi fost de ajuns, i se adaugă și eticheta de „carlism” odată ce, după activitatea de parlamentar liberal de Dolj (1931-1937), devine membru al Frontului Renașterii Naționale.

După acestea toate, ți se pare ciudată absența vreunei obediențe masonice, dar Securitatea recuperează iute lipsa. La 2 februarie 1946, după ce i se repetă acuzația de anglofilie și anturaj democrat, obiectivului i se semnalează prezența la 26 ianuarie 1946 „la o ședință masonică la domiciliul lui H. Beat de Fischer (consilierul legației helvete la București, n. n.) unde s-a hotărât ca toți masonii din gradul 25 se vor ocupa de situația politică din România”. Am fi cerut nepermis de mult ca agentul să ne specifice și natura lojii, dar e cert că o astfel de înzestrare umană ar fi putut să figureze la fel de venerabil în Marele Orient și în Ritul scoțian antic și acceptat.

Dacă citim și rapoartele care semnalează prezența arhitectului la reședința lui Andrea Casullo, nunțiul apostolic, sau relațiile amicale cu Kendal, consulul britanic la București, notat când ca vecin de bloc pe Dionisie Lupu, când ca spion contactat prin hoteluri de lux , debușăm în plină deriziune absurdă citind, cu seriozitate nemeritată, ineptele încruntări securiste despre cuiburile legionar-fasciste din catedra Facultății de arhitectură. Or acolo prezența „agentului anglo-american GMC” nu părea să stânjenească presupusa obediență hitlerist-simistă a unor Octav Doicescu, Horia Georgescu sau C. Iotzu... Mai mult pericol stârnea, ce-i drept, instruirea studenților în stilul burghezo-moșieresc, întru construirea de vile cu mai multe dormitoare, dressing-uri, cramă și chiar piscină, în detrimentul halelor industriale, saivanelor colhoznice și stadioanelor pentru educația sportivă a uteciștilor.

Trecute cu forța prin hățișurile memoriei, de-a lungul deșertului sufletesc și printre gratiile celulei, aducerile aminte acordă senioriei native cavalerismul princiar al mediului formativ și maiestatea rezultată alchimic din suferințele, umilința și înjosirile carcerale ale maturității. De aici impresia lăsată de acuarelele moldovenești ale arhitectului-pictor cum că toate imaginile au fost filtrate printre zăbrele, în așa măsură toate corpurile zidite, clădiri, biserici, ziduri și turnuri mănăstirești sunt contemplate printre crengi de copaci, flori răzlețe sau iederi cățărătoare. Ceea ce Élie Faure ar fi numit vegetalizarea mineralului, mie îmi sugerează pulsiunea subconștientă a ziditorului, exorcizată de senzoriumul inefabil al ființei sale și închingat de contorsiunea carcerală care metamorfozează, în coregrafii caligrafice și înrămări diafane, retrospecțiile megaloscopice și reveriile claustrofile.

În speranța că am alcătuit un florilegiu elocvent, citarea extensivă este un procedeu mai onest decât egocentrismul glosator. Așadar:

„M-am născut idolatru. Ființele care au vegheat asupra primilor mei pași erau frumoase. Frumos a fost orașul în care am început să privesc și casa în care mă jucam. Frumosul mi s-a impus ca un lucru firesc. N-aveam nevoie să-l caut. Puritana severitate a mamei mele, care apăsa adesea asupra anarhicelor mele inconsecvențe, nu m-a împins niciodată la revoltă. Ea mă guverna prin frumusețea ei, care stabilea în același timp primele noțiuni ale unei ierarhii transcendente. Iar surâsul ironic al tatălui meu, epicurian, mă făcea să accept mai ușor severitatea”.

„Două grădini erau atunci de o mare însemnătate pentru mine. În ele simțeam cu o intensă îngrijorare cum frunzele se veștejeau și cum se răcea natura în apropierea iernii și cum primăvara făcea ca totul să reînceapă. Cea mai apropiată dintre aceste grădini era chiar în fața ferestrelor apartamentului nostru, de unde puteam privi peste marele zid de împrejmuire creasta copacilor. Era parcul botanic (...) Cealaltă grădină se ridica în terasa spre un palat care astupa zarea cu silueta sa cenușie. Pe fiecare terasă erau bazine întinse de apă. De la o terasă la alta, scări și rampe de piatră întrerupeau taluzurile de iarbă. Statui foarte albe se desenau pe fundaluri de verdeață. Peste zidul de incintă acoperit de iederă se zăreau cupole de biserici. După ultima terasă privirea cuprindea orașul din care țâșnea turnul catedralei, iar în toate bazinele se putea urmări goana norilor (acesta pare a fi peisajul originar pentru mulțimea picturilor lui GMC, fie că vorbim de Turnul Goliei, biserica de la Sf. Sava, de mănăstirile Sf. Ioan cel Nou, Agapia, Voroneț, Dragomirna, Putna, Secu sau Neamț, fie de Sf. Dumitru din Hârlău ori Sf. Nicolae Domnesc, n.n.). Când mă aplecam asupra bazinelor Belvederului, încercând să adâncesc realitatea, adică să număr broaștele din fund, pe oglinda apelor îmi apărea cerul.(...) Nu ți s-a întâmplat adesea, dragă Simon, să întrebuințezi, vorbind de o pictură, termeni muzicali, discutând o simfonie să încerci imagini vizuale, comentând un sonet să evoci o statuie ? Din complexitatea memoriei se nasc bogățiile noastre. Purtăm în noi posibilitățile noastre precum munții din Carrara poartă în ei viitoarele statui. Din întâlnirea a două mari dezordini, cea externă, a naturii, și cea internă, a noastră, ne naștem mereu.(...) Noi creștem în întuneric și lene. Lumina nu face decât să descopere florile și fructele care au crescut sub licăririle telurice”.

„Suferisem ca om liber de a fi fost un călător grăbit. Acum m-am liniștit. Nu mai era nicio grabă. Unde mă oprisem o clipă, poposeam acum zile întregi. Pe unde trecusem în pripă, acum trăiam. Călătoream fără grija sosirii. Fiind copil, și chiar mai târziu, șezând la fereastra vagonului, priveam cum se desfășurau priveliști pe care, din timp în timp, schițam destine. Alpii sau lacurile Italiei, văile Moldovei sau Carpații, Lombardia sau Pădurea Neagră, orașe mărețe sau locuințe răzlețe, pierdute în natură, îmi propuneau teme de vieți imaginare. Mă îmbătam de irealitate. Dar acum, în fața ferestrei, nu treceau peisaje, doar ceruri ușoare de primăvară, ceruri adânci de vară sau de toamnă și pe urmă ceruri de zăpadă. Începeau ninsorile. Tu nu știi cum ninge pe o închisoare. Varul zidurilor celulei albește atunci și mai mult. Și fețele și mâinile albesc, privirile și vocile se sting. Și nepăsarea începe atunci să-ți dea târcoale. Nepăsarea față de tot și în primul rând față de tine. Fulgii cădeau încet. Mai încet cădeam noi și zidurile care ne cuprindeau. Nepăsarea ne disloca încet, metodic, ca un ceasornic. Umbra de atenție care mai era în noi ne făcea să privim la propria noastră desființare. De ce oare aveam un nume? Cuvintele se goleau de înțelesul lor ca niște clepsidre și noi de propria noastră ființă. Cădeam mereu.” (s. n.)

„Ne naștem cu spații memoriale ierarhizate, în care realitatea va trimite îngeri și demoni. Va fi deci o luptă în noi, în care vom încerca să învingem și pe urmă va fi lupta cu exteriorul potrivnic și favorabil totodată. Vom lua din realitate ceea ce hazardul vieții ne propune spre desăvârșirea posibilităților elanului nostru vital.”

Sunt sigur că și fără alba însingurare dintre pereții celulei, G. M. Cantacuzino ar fi subscris acestui gând aurit al lui Marcus Aurelius: „Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are putere de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna.”(trad. Cristian Bejan)

„Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna”. (Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, traducere de Cristian Bejan, Humanitas 2020, p.105)

„În momente de depresiune ori de oboseală, amintirile pot avea un rol covârșitor substituindu-se până la mistificare, când frigurile bolii te zguduie. La rândul lor, amintirile sunt denaturate aruncând asupra prezentului un văl de irealitate, când puterea creatoare captează toată voința luând suprema comandă a facultăților noastre, cu privirea spiritului ațintită spre zările devenirii. În momente de liniște și de echilibru, când spiritul critic își recâștigă drepturile, trecutul rămâne ca o pânză de fund care dă relief acțiunii sau gândirii prezente, devenind un element hotărâtor al controlului posibilităților noastre. Trecutul, acest vast imperiu stăpânit de amintiri, ne redă în fiecare clipă o imagine schematică a noastră, imagine variabilă care, totuși, permite o sinteză compusă din suma experiențelor făcute și a percepțiilor înregistrate”. (G. M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, 1934, p.192 ș.u.)

George Matei Cantacuzino, 1899-1960, este unul dintre numele alese ale culturii noastre față de care istoria literaturii și istoria artei au încă datorii enorme. Arhitect, pictor, filozof al artei, el este un nobil cavaler al hieratismului bizantin și stilului brâncovenesc, confin spiritual cu Iorga, Pârvan, Blaga și T. Vianu, dar și cu Alice Voinescu, Simion-Mehedinți, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Ion și Cornelia Pillat, ca și, în arhitectură, cu toată pleiada neoromânescului de la Ion Mincu la Petre Antonescu - tot atâtea nume menite, din nefericire, indiferenței sau ignoranței prezentului nostru mediatic.

În 1993 apărea la editura Dacia, în îngrijirea și cu prefața lui Nicolae Florescu, Scrisori către Simon, un volum cuprinzând scrisorile lui G.M. Cantacuzino către Simon Baier, avocat bucureștean și poet format la școala macedonskiană, personaj captivant și în corespondența dintre Tudor Vianu și Ion Barbu. Cele 14 epistole expediate între 1955 și 1959 fac parte dintre perlele coroanei eseisticii noastre autobiografice și se înscriu în siajul magnific al stoicismului, de la scrisorile lui Seneca pentru Lucilius la Gândurile către sine însuși ale lui Marcus Aurelius. Volumul din 1993 a fost reeditat în 2010 la editura Simetria de către Ordinul Arhitecților din România, însoțit de o mulțime de reproduceri – desene, schițe, acuarele, uleiuri - ce fac bine pereche cu cele 90 de acuarele ale pictorului G. M. Cantacuzino inspirate de peisajele, străzile, mănăstirile și bisericile moldave din impunătorul album intitulat Moldavie, tout ce que j’aime, tipărit în 2006 la editura Printco din Iași de arh. Dan S. Stoica, prefațat de Marie-Lise Cantacuzino Ruheman și Șerban Cantacuzino.

În 2018 apărea la editura Vremea culegerea documentară realizată de Vlad Mitric-Ciupe Arhitectul G. M. Cantacuzino în dosarele Securității, cu prefața prof. dr. arhitect Sorin Vasilescu. Dat fiind că, prin natura și forța lucrurilor, tocmai acesta din urmă conține cea mai bogată însumare faptic-biografică a seniorialului subiect, de aici îmi voi începe și eu glosele.

„La punerea mea în libertate din Unitatea Pitești am luat cunoștințâ de faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic în legătură cu locurile de detenție pe unde am trecut și nici despre persoanele încarcerate. Am fost condamnat pentru activitate contrarev. executând o pedeapsă de 5 ani, executată la Aiud, Peninsula, Cernavodă și Pitești.

21.6.1954”

Slavă Domnului că deținutul nu și-a ținut riguros angajamentul și a început să-și transcrie pe hârtie amintirile și gândurile care i-au susținut ființa de-a lungul celor cinci ani de reeducare în spatele gratiilor, acele zăbrele care i-au făcut pe Noica, Steinhardt și Paleologu să califice închisoarea ca experiență îmbogățitoare, iar pe Pandrea să declare Aiudul ca academia de sub pământ. La nici un an după acea declarație, adică pe 15-16 mai 1955, era datată cea dintâi scrisoare către Simon Baier, semn că recluziunea forțată își împlinise menirea. Ai zice că, odată închisă ușa celulei ca bufnetul pământului pe capacul sicriului, moartea ritualică trimite deja sămânța viitoarei învieri, iar aceasta coboară direct către prima naștere, astfel încât prizonierul o ia galeș de cot pe Mnemosyne pentru a-și regăsi peisajul marsupial, sau, cu formula lui Vasile Băncilă, „placentarismul geografic”: „Simțurile noastre înregistrează întotdeauna mai mult decât inteligența poate cuprinde, îmbogățindu-ne fără vrerea noastră, cu o mulțime de elemente care, deodată, prin hazardurile retrospecțiunii, se ivesc pe neașteptate mai proaspete și mai vii decât prezenta realitate”.

Ce poți căuta în noul context catacombar de nu „acea linie de continuitate a unei personalități, de care vorbește Leonardo da Vinci în tratatul său despre pictură, și care nu se poate defini, dar care se simte instantaneu, înainte ca rațiunea să aibă cuvântul. Spre ce tinde oare? Spre o ordine lăuntrică sau metafizică, spre o armonie melodică în însăși desfășurarea devenirii? Ce vrea acest spirit, oscilând mereu între dorința de a conclude și teama de a se limita, între tendința de a se reculege într-o ordine și setea lui de a participa la bogăția dezordinilor? Ce vreau? Și această întrebare mi-am pus-o de abia atunci când prezentul meu era gol sau, mai bine zis, ca o cădere continuă, în care singură, din timp în timp, doar suferința fizică mă face atent la realitatea acestui prezent. Atunci de-abia lumea memoriei mi-a apărut în toată imensitatea mișcărilor sale. Îți aduci aminte de acea dimineață a tinereții noastre, când viața ni se înfățișa ca o priveliște încântătoare. Terminaserăm liceul. Pe atunci memoria noastră de adolescenți era irizată de toate nuanțele unei copilării fericite, când totul era încă posibil, eram liberi cum nu mai aveam să fim niciodată. Voiam să trăim frumos și pentru frumusețe. Dar ceea ce s-a întâmplat înainte de dimineața aceea, când înțelegeam că atât copilăria cât și adolescența se terminaseră, ceea ce se trezise încă plăpând în noi pentru a stabili schițarea premiselor spiritualității noastre, izvoarele răcoroase și licărinde descoperite de primele percepții încă netulburate de cunoaștere, toată această zonă paradisiacă a memoriei, am încercat în prezentul aton al vieții mele de temniță să-l urmăresc cât mai adânc. După ce ajunsesem a mă vindeca de orice duioșie față de tot trecutul meu și de orice complezență față de mine, mi-am dat repede seama că nu cunoscusem suferința și că fusesem mereu conștient de fericirea mea. Suferința nu mă străpunsese și teoriile metafizice nu mă amețiseră. Simțeam enorm și cugetasem puțin. Cred că la tine a fost întotdeauna un mai bun echilibru între rațiune și simțire. Am observat atunci că această luciditate asupra sentimentului de fericire se găsea la prima mea trezire în lumea percepțiilor. Odată ușa celulei închisă, această luciditate s-a impus acestui prezent și această fericire a devenit tema esențială a speculațiilor mele”.

Observați cât de târziu și după câte piruete eufemistice a venit vorba de ușa celulei. Oare greșesc eu flagrant când îmi permit să disting, printre volutele retorice de efasare a ororii, instinctul de autoapărare al celui care se angajase să nu divulge nimic din atrocitățile îndurate în pușcărie, plus imboldul secret de a-și face totuși autocritica pentru statutul de clasă, în urma lanțului de umilințe la care l-au supus, la interogatorii, la proces, în închisoare ori la vorbitor apelativele „Prince”, ori „Georges”, însoțite de hohotele grobiene ale asistenței? În plus, autoumilirea pare a se însoți cu elanul mărturisitor în fața unui duhovnic nevăzut, dar mereu dorit și presupus. Bucuria suferinței ca lămurire prin foc a tinereții cutreierate de duhul dezordinii și elogiul recluziunii revelatoare își află în prietenul alter ego și un substitut confesional, înzestrat cu demnitatea, răbdarea și înțelepciunea rezonantă, necesare unei spovedanii pe viață.

Vom urmări traseele acesteia în episodul următor.