Dan C.Mihăilescu

„Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna”. (Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, traducere de Cristian Bejan, Humanitas 2020, p.105)

„În momente de depresiune ori de oboseală, amintirile pot avea un rol covârșitor substituindu-se până la mistificare, când frigurile bolii te zguduie. La rândul lor, amintirile sunt denaturate aruncând asupra prezentului un văl de irealitate, când puterea creatoare captează toată voința luând suprema comandă a facultăților noastre, cu privirea spiritului ațintită spre zările devenirii. În momente de liniște și de echilibru, când spiritul critic își recâștigă drepturile, trecutul rămâne ca o pânză de fund care dă relief acțiunii sau gândirii prezente, devenind un element hotărâtor al controlului posibilităților noastre. Trecutul, acest vast imperiu stăpânit de amintiri, ne redă în fiecare clipă o imagine schematică a noastră, imagine variabilă care, totuși, permite o sinteză compusă din suma experiențelor făcute și a percepțiilor înregistrate”. (G. M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, 1934, p.192 ș.u.)

George Matei Cantacuzino, 1899-1960, este unul dintre numele alese ale culturii noastre față de care istoria literaturii și istoria artei au încă datorii enorme. Arhitect, pictor, filozof al artei, el este un nobil cavaler al hieratismului bizantin și stilului brâncovenesc, confin spiritual cu Iorga, Pârvan, Blaga și T. Vianu, dar și cu Alice Voinescu, Simion-Mehedinți, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Ion și Cornelia Pillat, ca și, în arhitectură, cu toată pleiada neoromânescului de la Ion Mincu la Petre Antonescu - tot atâtea nume menite, din nefericire, indiferenței sau ignoranței prezentului nostru mediatic.

În 1993 apărea la editura Dacia, în îngrijirea și cu prefața lui Nicolae Florescu, Scrisori către Simon, un volum cuprinzând scrisorile lui G.M. Cantacuzino către Simon Baier, avocat bucureștean și poet format la școala macedonskiană, personaj captivant și în corespondența dintre Tudor Vianu și Ion Barbu. Cele 14 epistole expediate între 1955 și 1959 fac parte dintre perlele coroanei eseisticii noastre autobiografice și se înscriu în siajul magnific al stoicismului, de la scrisorile lui Seneca pentru Lucilius la Gândurile către sine însuși ale lui Marcus Aurelius. Volumul din 1993 a fost reeditat în 2010 la editura Simetria de către Ordinul Arhitecților din România, însoțit de o mulțime de reproduceri – desene, schițe, acuarele, uleiuri - ce fac bine pereche cu cele 90 de acuarele ale pictorului G. M. Cantacuzino inspirate de peisajele, străzile, mănăstirile și bisericile moldave din impunătorul album intitulat Moldavie, tout ce que j’aime, tipărit în 2006 la editura Printco din Iași de arh. Dan S. Stoica, prefațat de Marie-Lise Cantacuzino Ruheman și Șerban Cantacuzino.

În 2018 apărea la editura Vremea culegerea documentară realizată de Vlad Mitric-Ciupe Arhitectul G. M. Cantacuzino în dosarele Securității, cu prefața prof. dr. arhitect Sorin Vasilescu. Dat fiind că, prin natura și forța lucrurilor, tocmai acesta din urmă conține cea mai bogată însumare faptic-biografică a seniorialului subiect, de aici îmi voi începe și eu glosele.

„La punerea mea în libertate din Unitatea Pitești am luat cunoștințâ de faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic în legătură cu locurile de detenție pe unde am trecut și nici despre persoanele încarcerate. Am fost condamnat pentru activitate contrarev. executând o pedeapsă de 5 ani, executată la Aiud, Peninsula, Cernavodă și Pitești.

21.6.1954”

Slavă Domnului că deținutul nu și-a ținut riguros angajamentul și a început să-și transcrie pe hârtie amintirile și gândurile care i-au susținut ființa de-a lungul celor cinci ani de reeducare în spatele gratiilor, acele zăbrele care i-au făcut pe Noica, Steinhardt și Paleologu să califice închisoarea ca experiență îmbogățitoare, iar pe Pandrea să declare Aiudul ca academia de sub pământ. La nici un an după acea declarație, adică pe 15-16 mai 1955, era datată cea dintâi scrisoare către Simon Baier, semn că recluziunea forțată își împlinise menirea. Ai zice că, odată închisă ușa celulei ca bufnetul pământului pe capacul sicriului, moartea ritualică trimite deja sămânța viitoarei învieri, iar aceasta coboară direct către prima naștere, astfel încât prizonierul o ia galeș de cot pe Mnemosyne pentru a-și regăsi peisajul marsupial, sau, cu formula lui Vasile Băncilă, „placentarismul geografic”: „Simțurile noastre înregistrează întotdeauna mai mult decât inteligența poate cuprinde, îmbogățindu-ne fără vrerea noastră, cu o mulțime de elemente care, deodată, prin hazardurile retrospecțiunii, se ivesc pe neașteptate mai proaspete și mai vii decât prezenta realitate”.

Ce poți căuta în noul context catacombar de nu „acea linie de continuitate a unei personalități, de care vorbește Leonardo da Vinci în tratatul său despre pictură, și care nu se poate defini, dar care se simte instantaneu, înainte ca rațiunea să aibă cuvântul. Spre ce tinde oare? Spre o ordine lăuntrică sau metafizică, spre o armonie melodică în însăși desfășurarea devenirii? Ce vrea acest spirit, oscilând mereu între dorința de a conclude și teama de a se limita, între tendința de a se reculege într-o ordine și setea lui de a participa la bogăția dezordinilor? Ce vreau? Și această întrebare mi-am pus-o de abia atunci când prezentul meu era gol sau, mai bine zis, ca o cădere continuă, în care singură, din timp în timp, doar suferința fizică mă face atent la realitatea acestui prezent. Atunci de-abia lumea memoriei mi-a apărut în toată imensitatea mișcărilor sale. Îți aduci aminte de acea dimineață a tinereții noastre, când viața ni se înfățișa ca o priveliște încântătoare. Terminaserăm liceul. Pe atunci memoria noastră de adolescenți era irizată de toate nuanțele unei copilării fericite, când totul era încă posibil, eram liberi cum nu mai aveam să fim niciodată. Voiam să trăim frumos și pentru frumusețe. Dar ceea ce s-a întâmplat înainte de dimineața aceea, când înțelegeam că atât copilăria cât și adolescența se terminaseră, ceea ce se trezise încă plăpând în noi pentru a stabili schițarea premiselor spiritualității noastre, izvoarele răcoroase și licărinde descoperite de primele percepții încă netulburate de cunoaștere, toată această zonă paradisiacă a memoriei, am încercat în prezentul aton al vieții mele de temniță să-l urmăresc cât mai adânc. După ce ajunsesem a mă vindeca de orice duioșie față de tot trecutul meu și de orice complezență față de mine, mi-am dat repede seama că nu cunoscusem suferința și că fusesem mereu conștient de fericirea mea. Suferința nu mă străpunsese și teoriile metafizice nu mă amețiseră. Simțeam enorm și cugetasem puțin. Cred că la tine a fost întotdeauna un mai bun echilibru între rațiune și simțire. Am observat atunci că această luciditate asupra sentimentului de fericire se găsea la prima mea trezire în lumea percepțiilor. Odată ușa celulei închisă, această luciditate s-a impus acestui prezent și această fericire a devenit tema esențială a speculațiilor mele”.

Observați cât de târziu și după câte piruete eufemistice a venit vorba de ușa celulei. Oare greșesc eu flagrant când îmi permit să disting, printre volutele retorice de efasare a ororii, instinctul de autoapărare al celui care se angajase să nu divulge nimic din atrocitățile îndurate în pușcărie, plus imboldul secret de a-și face totuși autocritica pentru statutul de clasă, în urma lanțului de umilințe la care l-au supus, la interogatorii, la proces, în închisoare ori la vorbitor apelativele „Prince”, ori „Georges”, însoțite de hohotele grobiene ale asistenței? În plus, autoumilirea pare a se însoți cu elanul mărturisitor în fața unui duhovnic nevăzut, dar mereu dorit și presupus. Bucuria suferinței ca lămurire prin foc a tinereții cutreierate de duhul dezordinii și elogiul recluziunii revelatoare își află în prietenul alter ego și un substitut confesional, înzestrat cu demnitatea, răbdarea și înțelepciunea rezonantă, necesare unei spovedanii pe viață.

Vom urmări traseele acesteia în episodul următor.

Nu cred că trebuie să ne gândim prea mult ori să negociem excesiv pentru a accepta că, în ce privește abundența receptării contradictorii, Brâncuși nu are pereche decât în Eminescu. Așa cum autorul Glossei li s-a fixat unora ca întruparea eului romantic fantast, idealist, paseist, mizofil, melancolic, fatalist, geniu depresiv cu conștiința nefericirii veșnic damnate, în vreme ce alții au păstrat imaginea publicistului ca pamfletar necruțător, ideolog, om de lume și cabinet sau activist conspirativ, la fel în cazul gorjanului parizian parcă s-a făcut aproape totul pentru a se contura imaginea unui personaj oximoronic, retractil, introvertit și histrionic expansiv. Un ursuz jovial, solitar ultraconvivial, visător pragmatic, risipitor și avar, cultivator de tradiții și avangardist insurgent, schimnic sibarit, mizantrop și altruist, țăran pudic ori satir mereu pânditor de nimfe cu nuri și bani, ins primitiv dar sofisticat, cultivator de tradiții ancestrale dar și excentric avangardist familiarizat cu boema dandy, om al exceselor dar și întrupare a virtuților.

Mi-am început anul 2020 cu dialogurile lui Romulus Rusan din Brâncuși viu. O discuție la MasaTăcerii, din 1976, reeditată la Spandugino, și sunt pe cale să-l închei cu interviurile și mărturiile a peste douăzeci de sculptori, pictori, galeriști, muzeologi, profesori doctori, esteți, francezi sau americani, vecini în Impasse Ronsin ori stabiliți în S.U.A, Israel ș.a., adunate de Doina Lemny în volumul L-au întâlnit pe Brâncuși, apărut la editura Vremea în 2020. Sidney Geist, Jean Cassou, Bernard Dorival, Etienne Hajdu, François Matisse-Monnier, François Stahly, Céline Lelio, Edith de La Tour, Oscar Chelimsky, Reginald Pollack, Dora Vallier, Samuel Putnam, Jacob Epstein, Hanna Ben-Dov, François-Xavier Lalanne, Irène și Pascu Atanasiu.

În postura de reporter, Doina Lemny reușește să consune subtil și complice cu aproape toți interlocutorii. Știe să întrebe incitant, să asculte binevoitor, fără aluzii ascunse, flatări inutile, fixații obositoare. Euritmie de bun simț și bun gust, din care rezultă un Brâncuși coerent și seducător, deopotrivă prin unicitatea spiritului și artei sale și prin proteismul persoanei împărtășite celorlalți și reconstituite de ei. Retractil și histrionic, singuratic și gazdă jovială, când ursuz, când expansiv, dar mereu disponibil, naiv, onest, abil și pragmatic, sau dimpotrivă, țăran, cioban, elementar, ori șaman, metafizic și ezoteric. E și gurmand și alcoolic, și sihastră întrupare a măsurii înțelepte. Sălbatic, rafinat, mistic, ancestral și suprarealist, autorul „Rugăciunii” îl detesta pe Picasso, dar, ca Dali, își interpreta mereu cu brio personajul asumat, oricât de compozit și contradictoriu ar fi fost acesta.

O să spuneți că, de la Socrate și Goethe la Baudelaire și Tolstoi, toate biografiile artistice sunt însumări de antinomii mai mult sau mai puțin armonizate. Doar că la Eminescu și Brâncuși, multiplicitatea, proteismul asumat și natural interpretat mi se pare mai degrabă dovadă de autenticitate decât fățărnicie sau cabotinism. El pare că-și intra cu egală francheță în orice rol, precum Caragiale, alintându-se zburdalnic între antipozi, după cum efervescent îl prezintă mărturiile celor cuprinși aici.

Sidney Geist, cuceritor și parcă frate bun, îl admiră cu tandră empatie. „Nu, nu era îmbrăcat în alb când am fost eu la el. Cred că purta acele haine de când era mai tânăr. Știți costumul alb de care își amintesc cei care l-au cunoscut ca un halat de lucru, iar oamenii au crezut că este un costum popular românesc. N-am văzut nicio fotografie cu Brâncuși în costum popular românesc. Era încălțat cu saboți, or saboții nu sunt încălțări românești. (...) Gândea că sculptura trebuie să fie pudică. Sculptura pe care o creează îți ajută sufletul, te face mai bun. Vorbea despre aceste sentimente. Avea fără îndoială simțul bucuriei în dragoste, gustul pentru ludic. (...) Avea o minte bună. Era un artizan foarte fin, el a fost cel mai mare sculptor tehnic din câți am avut. Mă gândesc la , realizată în bronz, ea este pentru mine o realizare cât podul din Brooklyn. E atât de perfectă, de înălțătoare, o adevărată desăvârșire tehnică. La fel ca , nici un alt sculptor din lume nu poate să facă o altă . Nimeni din toată lumea n-a atins o asemenea perfecțiune tehnică. Asta i-a luat ani de zile de lucru. A făcut douăzeci și șapte de ”. De acord cu Geist, Brâncuși este internațional de școală europeană, dar nu și cu afirmația că el nu este sculptor român, oricât de oribilă i se va fi părut cartea Brâncuși and Romanian Folk Traditions de Edith Balaș. Cât despre saboții olandezi, în Călărașii bunicului meu ei se numeau galenți, papuci de lemn cu tălpile foarte groase pentru a evita contactul cu noroiul și apa.

Pitoresc și semnificativ este și pictorul american Oscar Chelimsky (1923-2010), care a lucrat în Franța între 1947 și 1970. „În 1949, puțini parizieni bănuiau viața bucolică ce se desfășura în inima metropolei. Într-o verdeață abundentă, pe care Brâncuși o îngrijea în mare parte singur, pisici, câini, pui de găină, iepuri și chiar o gâscă maiestuoasă alergau de colo-colo, ca într-o fermă oarecare”. Povestea instalării burlanului de opt metri pentru atelierul lui Oscar, unde Brâncuși convoacă la o clacă toată junimea meșteșugărească din vecini, este o adevărată pagină din Creangă. Tot aici aflăm cea mai expresivă definire a atelierului brâncușian: o catedrală construită pentru un tâmplar. „Independența și autosuficiența acestui om erau extraordinare. Într-o vară, când se afla deja la vârsta a doua, simțind nevoia să fie singur și să lucreze, Brâncuși a cerut permisiunea să se folosească de casa unui prieten ridicată departe de lume, în mijlocul unei păduri adânci, și s-a dus acolo cu câinele lui. În timpul șederii sale, a alunecat de pe un balcon înalt și și-a rupt piciorul. S-a târât singur pe un rând de scări până la pat, și-a pus osul la loc cum s-a priceput și a rezistat așa patru zile, până la sosirea prietenului său. Tot restul vieții a suferit de reumatism, din cauză că osul nu s-a lipit cum trebuie”. Chelimsky l-a văzut pe sculptor lăcrimând la cântecele vechi românești pe care le cânta acompaniindu-se la vioară și ne descrie colecția muzicală a artistului, cu jazz din New Orleans, muzică hindusă, dansuri africane și Șaliapin, ceea ce spune totul.

Incitant revoltătoare este scena descrisă de sculptorul francez Stanislas Lelio, din cimitirul Montparnasse, de la înmormântarea sculptorului, unde, povestește Lelio, „am fost cu Alicia Penalba, o sculptoriță argentiniană. Când se împărțea coliva, (...)trei bărbați în trenciuri și cu pălării au strigat de mai multe ori . Am înțeles că erau de la Ambasada română. Nu s-a spus asta niciodată. Pentru mine, la înmormântare, nu se face așa ceva. Aceasta presupune ceva enorm în adâncul inimii pentru a transgresa respectul față de mort. Asta presupune lucruri oribile. Strigătele persoanelor acelea erau înfricoșătoare. Tot ce s-a petrecut acolo explică perioada aceea”. Numai un specialist în sforăriile DIE ca Stejărel Olaru ar putea lămuri cândva, făcând săpăturile necesare în materie.

Hanna Ben-Dov, care i-a fost vecină sculptorului în Impasse Ronsin pe când era soția lui Reginald Pollock, se înscrie în contrapartidă cu cei, mulți, care au văzut în Brâncuși un sibarit deghizat în gazdă filantropică: „Nu organiza dineuri. Trăia ca un sălbatic, într-un regat în care el era regele. Primea cu multă afecțiune. Era deschis și adesea binedispus. Nu bea deloc. Pot să jur asta. Avea probleme cu circulația sanguină. A murit de bătrânețe. Și-a pregătit sfârșitul cu înțelepciune. Era un mare înțelept, în înțelesul vechi al cuvântului”.

Jean Cassou, directorul fondator al Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, îl situează pe Brâncuși ”alături de arta lui Laurens, a lui Lipschitz și Zadkine”. Pentru el, „Foca” este aproape o vrăjitorie, „născută dintr-o mare piatră albastră, își etalează cu toată forța ampla și lunga sa sinuozitate, toate surorile sale, copii ai Paradisului terestru, sunt reduse în același mod la străduința lor de a vrea să trăiască. În această lume, suntem în chiar inima creației, în secretul cuptor alchimic, aproape de oul inițial, de germene, de primul suflu. Materialele prea granuloase, prea aspre, prea umflate și pline de vine, prea concrete, prea naturale, nu sunt adaptate unor asemenea subtile încarnări, surprinse în germene, în momentul trezirii lor spirituale. Pentru acestea, este nevoie de una dintre cele mai prețioase marmure sau aurul unui metal șlefuit și rece. Sculptura lui Brâncuși este un desen, o purificare, este linie, cerc și oval, perfecțiune la care spiritul nu are nimic de spus și care, dimpotrivă, îl satisface. Precum zborul alb închis al evantaiului mallarmean, ea reunește și exaltă într-o înaltă și lungă linie desfășurată întregul suflet al păsării”.

Compozitoarea Edith de la Tour, care l-a cunoscut pe sculptor în 1957 prin intermediul prietenei sale galerista Suuzanne de Conninck, îl vedea mai apropiat de natură decât de Creatorul ei. „Avea o credință a lui, nu era practicant, era sever și tăcut, însă ieșea iute din muțenie, râdea mult și (...) primea oamenii foarte bine, cu brațele deschise. (...) Brâncuși a fost pentru mine cel mai mare model de caracter, de muncă. Părea că nu face nimic. Primea lume, dar lucra în intimitate, în colțul său”.

În viitor, jurnalismul nostru cultural va găsi numeroase filoane generoase în mărturiile adunate aici, de la soarta atelierului și rolul executorilor testamentari Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati, până la enigma fiului nerecunoscut de Brâncuși, John Moore, despre care se vorbește la pagina 161.

Acum, dacă despre proteismul omului am aflat deja destul, rămâne să-i prețuim unicitatea, măcar peste încă vreun secol.