Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

În Lâna de aur, impresionanta-i sinteză asupra „călătorilor și călătoriilor în literatura română” (ed. Cartea Românească, 2015) Mircea Anghelescu îl plasează pe Matila Ghyka în triunghiul „hoinarilor”, alături de Panait Istrati și Mihai Tican zis Romano. „Matila Ghyka (1881-1965) este unul dintre puținii aventurieri pursânge pe care i-a avut literatura română și, de fapt, istoria noastră culturală din ultimele două sute de ani. E varianta aristocratică a contemporanului său, proletarul Panait Istrati. Viața sa, pe care o povestește cu incomparabilul talent de povestitor al moldovenilor, așa cum se reflectă în amintirile scrise în franțuzește și apărute în 1955, Escales de ma jeunesse, și în 1956, Heureux qui comme Ulysse, rămâne totuși o piesă valoroasă a memorialisticii românești și, într-un fel, a literaturii române, așa cum și romanul său, Pluie d'étoiles (1933) cuprinde alegorii autobiografice și încifrări povestite pe larg în memoriile mai târzii”.

Indiferent însă în ce capitol le introducem, amintirile lui Matila Ghyka sunt o mărturie inegalabilă asupra unei lumi dispărute odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, racordabile fiind, afirmă istoricul literar, la prozele cu substrat autobiografic ale lui Gregor von Rezzori. „Mai mult ca oriunde, acest lucru este valabil în România și, probabil, în alte țări mici asemănătoare din est, care s-au modernizat superficial, într-un ritm asemănător, tocmai în acest interval. Memoriile unui om de lume, observator atent și povestitor genial sunt cele care dau substanță cifrelor și statisticilor și dau pulsul acestei lumi care a văzut cele mai contradictorii atitudini, cele mai elegante eșecuri, dar și cele mai înălțătoare și modeste sacrificii, înainte de a sombra în demagogie, războaie și suferință”.

Adevărul este că, dacă ești ispitit să declari acest destin labirintic drept cele mai spectaculoase retrospecțiuni confesive din memorialistica noastră, lucrul se datorește, de o parte, însăși soartei autorului, demnă de suculența și pitorescul romanului picaresc, iar de cealaltă parte talentului strălucitor al narațiunilor, deopotrivă realist-evocative, fantast romantice și sagace psihologizante. Jurnalul existențial se lasă voluptuos excitat de jungla ultracondimentată a hazardului, pe un traseu biografic ursit coregrafiilor paradoxal-antinomice și îmbibat de notațiile iscate irepresibil de mulțimea meandrelor geografice și profesionale, fie că e vorba de cariera ofițeresc-marinărească a subiectului, de profesorul de filozofia matematicii, ori de variatele locuiri în contexte diplomatice, cu peripeții care ne transportă nu doar pe Dunăre, în flota franceză și cea britanică, dar și în Azore, Antile, California, Madeira, Canare, Martinica, Japonia, China, în Caraibe, la Teheran, Sulina, Londra, Berlin, Madrid, Senegal și Dumbrăveni.

Ambele volume, Escales de ma jeuesse și Heureux qui comme Ulysse, au fost traduse în engleză în 1961 la Londra cu titlul The World Mine Oyster și cu prefața lui Patrick Leigh Fermor, ediție publicată în 2003 și în românește, în traducerea excelentă a Georgetei Filitti, și reeditată în 2014 la Polirom, în Biblioteca Memoria, cu titlul Curcubeie. Așa un destin, atâtea aptitudini, atâta varietate, disponibilitate, adaptabilitate și mobilitate, apoi înrudirile autorului cu Cantacuzinii (împreună cu G. M. Cantacuzino va întemeia revista „Simetria”) mă ispitesc să-l văd atras, ori disputat, în egală măsură, de masoneriile germană, franceză și britanică.

Nu cred că e neapărată nevoie să te descurci printre arcanele numărului – ori secțiunii – de aur, sau printre ritualurile dedicate Marelui Arhitect, ca să accepți un asemenea labirint biografic. Te face să te naști la Iași ca prinț și strănepot de os domnesc și să ajungi apoi la Academia Navală din Brest, pe vasul Borda. Să rătăcești pe mările lumii, inclusiv ca ofițer de legătură pe vasul rusesc Rostislav, ca să intri în diplomație în 1909 – angajat în legațiile României din Roma, Berlin, Madrid, Viena, Stockholm și de două ori la Londra, în 1936-1938 și 1939-40, după ce Paul Morand te-a prezentat lui Antoine Bibesco și lui Proust, pentru ca tu să devii prieten și fidel admirator al lui Léon-Paul Fargue doar după ce vei fi studiat serios electricitatea la Paris, ca viitor „visiting professor de estetică la University of Southern California și Mary Washington College Virginia”. Toate astea reprezintă în sine o garanție fabuloasă pentru o retrospectivă fastuoasă.

Evenimentele de care se ocupă aici datează de două, patru sau opt secole

Din alte surse, aflăm că Matila Ghyka s-a căsătorit în 1918 cu Eileen O'Connor (1897-1963), fiica fostului ambasador britanic la Istanbul și Sankt-Petersburg, pe linie maternă genealogia ei urcând către blazoanele regale irlandeze. Din chiar această perspectivă se cuvine citit și finalul memoriilor: „Cariera mea de profesor în Statele Unite a luat sfârșit și m-am înrădăcinat din nou în vechiul meu continent. Viitorul meu personal e la fel de tulbure ca și cel al Europei, Nimfa Europă a Marthei Bibescu. Asemeni lui Pitagora și Platon și, mai recent, lui Eddington, socot că totuși undeva există Armonie. Scriu acestea într-o casă uriașă din secolul al XVII-lea, situată într-un parc la câțiva kilometri de Dublin. Toată familia e aici. Atmosfera de insulă a Smaraldului e cea mai odihnitoare ce se poate închipui. Ca și pentru locuitorii Californiei, restul lumii nu există, ori foarte puțin. Evenimentele de care se ocupă aici datează de două, patru sau opt secole. În general, e vorba de nelegiuirile de altădată ale infecților de englezi. De fapt, nu mai au nimic cu ei, pentru că irlandezii au priceput că asuprirea engleză, violența engleză, cruzimea engleză i-au dat Irlandei panașul tragic, i-au făurit unitatea, în fond i-au redat sufletul”.

După o paralelă între istoria Irlandei și cea a Moldovei, operație ce revine periodic la Matila, indiferent de coordonatele geografice, vine și paragraful final:

Deocamdată, veșnicul călător care am fost, de plăcere și prin meserie, se odihnește după drumurile sale, ascultând povești cu zâne și fantome, istorii de altădată. Între casa noastră și Dublin e un mic sat numit Chapelizod. Întrebând după etimologia acestui cuvânt, mi s-a răspuns că, în acest loc, în Capela Iseult-ei, a fost înmormântată frumoasa prințesă, fiica lui Angus, regele Irlandei, soția regelui Mark din Cornwall, amanta lui Tristan de Leonnois.

Virginia-Irlanda, 1940-1952

Ai zice că saltul ficțional este gata să izbucnească iarăși, de data asta direct în medievalitate.

În ciuda zgârcitei autoscopii, autoimpusă presupun, și care văduvește întregul de măduva formării de sine și de articulațiile intimității printre reliefuri și medii sociale, aventurismul adaptabilului Matila Ghyka prilejuiește o mulțime de reflecții morale, geopolitice și artistice. Tot perindându-ne dinspre conacul moldav într-un castel parizian ce aparținuse Doamnei de Staël, cu vacanțe la Dieppe și surprinzătoare incursiuni bavareze, pentru a campa apoi la Jersey (unde azi luptă pescarii francezi cu omologii lor brexitezi), abia de avem răgazul unei răsuflări ca să ne reacomodăm cu plaiurile dobrogene și crucișătorul Elisabeta și Histria, după Antile, pentru a fi teleportați iute în parcuri englezești, pe pajiști helvete, la Tescani sau în berăriile müncheneze, amarând la Toulon, Sulina ori Shangai, la Expoziția Universală din 1900, în vecinătatea lui P. P. Carp, a Ecaterinei Balș, dar și a lui Gustave le Bon, pentru a ne împrieteni cu Valéry și a contempla pasărea muscă în Martinica, după care vom fi instruiți să deosebim bourbon-ul de whisky, rye și scotch, ca să nu mai spun că la pag. 436 găsim o întruchipare feminină demnă de cea mai înfloritoare imaginație poescă, așa cum la târgul din Zimnicea parcă simțim adieri din Anton Pann și Caragiale, iar la Cernăuți admirația călătorului capătă intensități aproape eminesciene.

Setea de libertate, armonie și nemărginire, plus adaptabilitatea și ecumenicitatea compun miezul dulce înțepător al poveștilor, ceea ce face ca salturile de la etimologia șocantă a Botoșanilor la entropie și la dematerializarea materiei să ți se pară o ingenuă levitare, iar un capitol matein sadea, precum „Întruchiparea lui Buddha”, cu un Lecerf leit Pantazi, să intre suav în firea stilistică a opului. Nici trecătoarea pasă vitalist nietzscheană a memorialistului nu ne va încrunta, odată ce ea va fi dublată de o delicioasă incursiune hollywoodiană, unde Matila mi l-a evocat pe John Iancu Rațiu, aterizat în aceleași studiouri, la aceeași masă cu Eduard G. Robinson.

Ca mai mulți alți reprezentanți ai categoriei sale sociale, și Matila Ghyka trăiește de la început între două lumi, cea românească, a copilăriei, și cea europeană, în cel mai bun înțeles al cuvântului”, conchide Mircea Anghelescu prezentarea cu care am început aceste glose. Această fizionomie bifrontică mi-l evocă pe europeanul petrilean Ion D. Sîrbu, confin paradoxal de adâncime, în singurătatea lui neagră, de sfârșit de lume, cu exuberanța aventuroasă a acestui personaj fabulos care a fost Matila Ghyka, labirinticul ne-astâmpărat decât de secțiunea de aur.

De această dată, etalarea CV-ului încă la începutul recenziei chiar este inconturnabilă. Cristina Chevereșan predă cursuri de literatură, cultură și civilizație americană la Universitatea de Vest din Timișoara, unde este conferențiar doctor abilitat. Director al masteratului de Studii Americane la aceeași universitate, alumn și ambasador Fulbright, a participat la cursuri de specializare la Cornell University SUA, la University College Dublin și Salzburg Global Seminar. A fost visiting professor la Universitatea Ca´ Foscari din Veneția în 2019, adică tocmai aceste „nouă săptămâni în lagună” care constituie materia suculentului jurnal Mansardă la Veneția, tipărit cu fotografiile autoarei în 2021 la Humanitas.

Cum ar veni, didacticism universitar beton, ceea ce va să zică disciplină documentară, meticulozitate, adaptabilitate, disponbilitate, spirit de echipă, capacitate de coordonare, conducere și ghidare profesională, trăsături cărora li se adaugă o curiozitate plină de vitalitate și savoare, o mobilitate dotată cu o velocitate frizând ubicuitatea – cel puțin în stilistica relatărilor de călătorie - o cochetărie natural etalată, întru nimic narcisiacă, fix la antipodul freneziei din geografia exotic, egofil și maniacal senzorială gen Raluca Feher. Și dacă tot e să mă las ispitit de avântul asocierilor, să spun că săptămânile venețiene de aici amintesc de meticulozitatea obsedată de obiectivitate și exactitate documentară din carnetele europene ale lui Adrian Marino, decupajul cultural rafinat din corespondența și jurnalele franco-germane semnate de Ion Pop și Mircea Zaciu, ca și de plăcuta alternanță a observației etno și psihosociale cu academismul eseistic din notele de nomadism profesional ale lui Virgil Nemoianu sau Vintilă Horia, ori de bunul dozaj de însemnare subiectivă, domestică și culturală din jurnalul helvet al Ioanei Both. Dar ca să fiu cinstit până la capăt, chiar dacă știu că mă expun la răutăcioase răstălmăciri ironice, voi spune că memorialistica de călătorie a Cristinei Chevereșan se înscrie frumos în siajul însemnărilor Reginei Maria, sau ale doamnelor sale de onoare, precum Irina Procopiu, având adică același nesațiu de cuprindere, aceeași prospețime și curiozitate scormonitoare care alternează firesc asaltul muzeelor și al piețelor, al brocantelor, palatelor, magazinelor artizanale și evenimentelor mondene cu îmbogățirea colecțiilor de jaduri și bijuterii, incursiuni în piața de pește și colindări printre aurari, marochineri, sticlari, librari și anticari, inclusiv serate simandicoase, vernisaje, spectacole de operă, dineuri diplomatice ș.a.m.d. Pe scurt, frecventarea firească a celor mai fermecător naturale înzestrări ale feminității de pretutindeni și dintotdeauna. În plus, ține de o caracteristică românească, aceea de adorare a peisajului italian, cum vedem de la Asachi, Duiliu Zamfirescu și Maiorescu până la Alexandru Marcu, G.M. Cantacuzino sau Adrian Popescu și pe care, în 1932, Pompiliu Constantinescu o înrăma în formula „epicureismul ambulant practicat ca un regim de împrospătare intelectuală” (v. Scrieri 6, Minerva 1972, p. 26).

​Fascinată aproape hipnotic de farmecele și prestigiul magic al Serenissimei, Cristina Chevereșan ne conduce printre palatele sale și pe canalele lagunei, fără să ocolească muzeele de științe naturale sau de arheologie, nici serile imperiale de operă de la Gran Teatro La Fenice, mai ales când este însoțită de mama ei, la fel de dornică de noutăți culturale și de curioasă față de istoricul, mentalitățile și meseriile locului. Cutreierul prin insule, la sticlăriile din Murano, la Lido, la Padova sau Verona, rătăcirile prin muzee și galerii de artă, fervoarea flanărilor prin Ateneo Veneto, insula Giudeca sau pe Ponte del Socorso, Ponte Chiodo și la Santa Maria Gioiosa deiFrari se întrețes reconfortant cu întâlnirile cu tineri cursanți sau cu foști mentori americani, cu reportaje strict turistice, relatările de la conferințe și expoziții, cu serile colocviale,când pedante, când binefăcător de pedestre, și incursiunile apetisante în taverne sau expoziții, mari biblioteci, ori înpapetării vintage, prin catedrale năucitoare sau bazilici ignorate de marile ghiduri, prin magazine de bijuterii, croitoriiși alte prăvălii de meșteșuguri artizanale, totul împănat cu notele de camping și relaționare, în primul rând profesorală.Dar în general intră firesc în relație cu turiști străini; își călăuzește neobosit mama, colegii și studenții pe la toate propriile-i descoperiri de turism cultural, iar dacă, prin forța lucrurilor, faimosul carnaval lipsește, absența îi este compensată rafinat de notațiile de la Bienala de artă și festivalurile de film, teatru, coregrafie etc. În plus, înzestratăcu o variată moștenire senzorial-turistică, face trimitere la Manhattan în fața unui peisaj urban, după cum, în alte părți, asociază lumina sau miresmele venețiene cu locuri din Provence sau Algarve.

Nicăieri nu se urmărește exclusiv ceva anume, adică geografia, istoria locală, cărturăria sau comparațiile arhitecturale, mentalitare ori de mediu, ci cu precădere figura, făptura și emblemele orașului, fie că suntem ghidați internetic, fie de capriciile delicioase ale călăuzei. Tonalitățile de-a dreptul imnice și impulsurile encomiastice iscate de câte-o ispită de moment sunt numaidecât cenzurate didactic, artistic sau confesiv, astfel încât să se conserve armonia fiecărei secvențe. De pildă, o flanare vădit simpatetică prin cartierul Castello nu omite notația crudă a reportajului imparțial, tipic de altfel neorealismului italian: „Din loc în loc ferestre baricadate, obloane roase cu balamale ruginite și roase de timp te fac să suspectezi că în spatele anumitor fațade nu se mai ascund decât terenuri virane, năpădite de flori sau bălării. Din fericire nu mă urmărește ambrozia timișoreană, tratată mai degrabă ca plantă ornamentală decât stârpită”. Tot așa, când ajunge în librăria Alta Aqua, adevărat rai al bibliofililor, legănarea adormitoare a gondolelor n-o împiedică să contemple raiul pisicesc din vecinătate, cu o glosare ghiduș echivalentă: „nu știam că raiul oamenilor iubitori de carte se extinde și la pisici – alintate, adăpostite, hrănite și, evident, tolănite, torcând la soare, printre ilustrate, tomuri, afișe, suluri de hârtie decorativă. Am pășit într-un paradis acvatico-livresco-felin. Să mai ceri ceva ?” Astfel de glose sunt șăgalnic răsfirate de-a lungul traseelor, și nu pentru alintul autoarei, ci din fidelitate față de adevărul pitoresc al peisajelor și, mai ales, pentru plăcerea cititorului.

​O legitimă deformație profesională o face să-și documenteze în prealabil exhaustiv colindările. „Ca de obicei, citesc tot ce apare înainte de-a face ceva”. În fapt, o elementară măsură de prevedere pentru oricare tentativă de turism cultural, pe care ar fi bine să ne-o însușim cu toții. În schimb, atunci când ar fi fost nevoie de o mică abatere de la factologie și raționalitate ultraselectivă, în favoarea destinderii contemplative, fie ea și iluzorie, ca de pildă în fața balconului Julietei din Verona, văzul apucă dintr-o dată bisturiul demitizant și taie vraja, cu un verdict („kitsch”) care nu poate decât să-l necăjească pe un adept al amăgirilor binefăcătoare, ca mine.

​La sfârșitul lecturii, te năpădește regretul că Serenissimadispare, iar prin ceața de toamnă, parcă deja timișoreană,citești epilogul „romanului” sub spectrul întoarcerii în țară:„14.10.2019. Mi-am terminat raportul de activitate, cât de amănunțit și scrupulos îmi stă în fire. În lumea în care lucrurile se fac de azi pe alaltăieri și de multe ori muncești în van dacă te apuci din timp, întrucât totul se poate schimba în ultimul moment, stilul organizat s-a dovedit adesea un dezavantaj. Îmi repugnă improvizațiile, heirupismele, procrastinarea, presupun că nu sunt prototipul individului de succes contemporan. Anacronică și iritată de trepidații, iubitoare de planificare și lucru așezat, trebuie că mă aflu la o altfel de viață, după unele trăite în alte vremi”.

​La cât se călătorește în breasla noastră literar-artistică, așa o ispravă diaristic-geoculturală ar trebui să contamineze benefic de acum înainte. Stă la mijloc de drum între confesiunile de călătorie ale unor Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu și eseul de comparatism istorico-urban, cum erecentul New York-București al Marianei Neț. În ce mă privește, după ce m-am dezvinovățit infantil că nu am umblat decât un week-end în Veneția, m-am biciuit sincer și tare că am lăsat fără nicio pagină de consemnare copleșitoarele zece zile de Florența, unde am trăit o a doua viață între Giotto, Santa Croce și miresmele gelsominei de la San Miniato. Așa că mut așteptările și răspunderea pe umerii lui Radu Paraschivescu, al cărui jurnal de la Roma vă propun să-l așteptăm nerăbdători cu toții.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG