Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

Soră lume, Humanitas 2020, este în bibliografia Anei Blandiana o carte pereche cu Fals tratat de manipulare, 2013, de abordat în paralel cu, de-o parte, Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu, iar de cealaltă cu O călătorie spre marea interioară de Romulus Rusan.

Cu cărțile traduse în câteva zeci de limbi și țări, nominalizată la Nobel-ul pentru literatură, membră a Academiei Europene de poezie și a Academiei Mondiale de poezie, fostă președinte al PEN Club în România și Europa, președinte al Academiei Civice și încă multe altele, era de firesc ca Ana Blandiana să ajungă un campion al călătoriilor profesionale. Conferințe, congrese, simpozioane, festivaluri și colocvii internaționale, lecturi publice, lansări și promovări de carte, dezbateri publice, interviuri radio-tv în țară și pe toate continentele, fie cu temei literar, fie politic, diplomatic sau civic.

Poeta este demult un intelectual public de mare succes, portanță și audiență, conștiință civică și nume de rezonanță continentală, ca scriitor, fondator și conducător al Alianței Civice. Asta ceea îi încarcă fatalmente fiecare apariție editorială cu un alai de obligații mediatice și servituți PR de admirat și invidiat din afară, dar hărțuitoare și inconfortabile văzute dinăuntru. Inevitabil, toate aceste călătorii plăcute și obositoare, excitante, dezagreabile, revelatoare, îmbogățitoare sau, dimpotrivă, umilitoare și extenuante, devin, direct sau pieziș, capitole memorialistice, pagini de eseistică autobiografică, istorii confesiv-exemplare, de vreme ce fiecare ieșire în lume, cât ar părea de banală, întâmplătoare sau pur turistică, va coincide în astfel de cazuri cu un text literar, o compunere de lume și o mărturie de sine. Mai bine zis, cu o poveste elocventă pentru biografia artistică și socială a autoarei și fermecător povățuitoare pentru cititorul de bună credință.

Din păcate, nu i-am citit cartea de călătorii în străinătate, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, dar cea de acum cred că dovedește din plin arta vederii, grația narativă și sensibilitatea reflexivă, plus umorul fin, ironia jucăușă prin care bucuria de a fi, jubilația colindării și naturalețea traversării de experiențe insolite, cu gust pentru surpriză și buna dispoziție necesară simbiozei contrariilor, produc, indiferent de context, adevărate feerii existențiale. Prin fiecare ele, detaliile subiective și istoriile ample bazate pe un redutabil material faptic oferă oaze pentru destindere și delicii de lectură.

Sigur, suntem tot ce privim, dar și vedem totul conform cu ceea ce suntem, astfel încât privirea poetului tinde, cel puțin teoretic, să idealizeze, să metaforizeze decupajul, să judece îngăduitor sau pasional, ori să favorizeze parabola și alegoria, după caz. Dar în Soră lume oamenii, întâmplările, contextele și opiniile se păstrează într-un echilibru atașant. Dacă în memorialele de călătorie ale lui Romulus Rusan ponderea o dețineau reporterul, cinefilul și cronicarul cinematografic, grație cărora pagina devenea un scenariu de road movie, punctat aventuros cu pățanii și cazne de tot felul – lipsa banilor, goana după rezervarea unui loc de cazare, coșmarul parcărilor, foamea, benzina, lipsa pieselor de schimb ș.a.m.d. – soția are de luptat nu doar cu obținerea vizelor de ieșire din țară, cu umilința celor 5 sau 10 dolari permiși pentru schimb la plecare, fiecă e pentru o zi sau pentru o lună, ci și cu alcătuirea discursului, cu compania nu întotdeauna plăcută a unor confrați, ca să nu mai vorbim de lupta cu timiditatea, de rigorile diplomației culturale și de conștiința supravegherii ubicue și fără fisură. Nicio urmă, în evocările Anei Blandiana, de victimizare, eroizare, vanitate, vedetism și ipocrizie. Toate cadrele și istoriile se supun privirii ingenue, fragilității visătoare, comprehensiunii netrucate și sincerității bine echilibrate prin sagacitate.

Când ochii sufletului sunt demult deprinși să detecteze magia visului, farmecul ascuns în toate, iar scriitorul s-a familiarizat în chip natural cu vedeniile îngerești, fabulosul și fantasticul, el evită firesc disforia, sofisticarea, suspiciunea, ironia corozivă, sarcasmul gratuit sau șarja răzbunătoare. Mă îngrozesc închipuindu-mi multe din paginile de aici relatate în jurnalele, memoriile sau notele de drum ale unor Mircea Zaciu, Alexandru George, Marin Mincu, Adrian Marino sau Gh. Grigurcu. Așa, privirea îngăduitoare a Anei Blandiana armonizează cromatica, șlefuiește asperitățile și preferă să acorde circumstanțe mereu atenuante, cu o eleganță destinsă care mi-i amintește pe Virgil Nemoianu, Ion Pop și Florin Manolescu.

Pentru mine, piesa de rezistență a cărții rămâne „A bas la culture”.

La 25 de ani, autoarea fusese invitată la un recital de poezie ce avea să deschidă la Paris, ”pentru prima oară, care avea să fie și ultima în acel an, 1968”, stagiunea Teatrului Națiunilor condus de Jean-Louis Barrault, actorul care îl întrupase și pe Bérenger din Rinocerii ionescieni. Invitația venise în 1967 de la o instituție căreia literatura noastră îi datorează enorm, La Fondation pour une Entraide Intellectuelle, i.e. Pierre Emmanuel. Ne aflăm, pentru ascultarea celor cincisprezece poezii, în sala teatrului Odéon, însă într-un Paris isterizat de insurgența iresponsabil-anarhică a studențimii sorbonarde ce amesteca pulsiunile asasine și paranoia eliticidă a terorii vendéene de la 1789-1793 cu marxism-leninismul, troțkismul și maoismul sartrian care însoțeau structuralismul, noul roman și prevesteau vestele galbene și moda distopiilor de azi. Vechiul oraș-lumină descoperit de Ana Blandiana în 1966, când, participând cu Marin Sorescu și Ștefan Bănulescu la un festival, întâlnise și exilul românesc de acolo, era acum desfigurat de cafenele devastate, vitrine sacajate și pavele devenite arme balistice, iar publicul din teatrul Odéon nu se încumeta să iasă în gazele lacrimogene aferente momentului. După ce o parte dintre corifeii răzmeriței cu țel curat iluminist, cum ne amintim – c´est interdit d´interdire – au năvălit în sală gata de vandalizare, un tânăr a prins microfonul și a strigat lozinca mobilizatoare: „A bas la culture!”.

De data asta chiar părea sfârșitul lumii, notează autoarea. Cu un entuziasm și o bucurie care-mi dădeau fiori reci pe șira spinării, scandau din fundul rărunchilor, suiți cu picioarele pe scaune, dând din mâini în ritmul silabelor, ca și când ar fi fost posedați de o forță care-i scăpase de sub control. Chiar pe scaunul din dosul scaunului meu era suită o adolescentă gingașă, cu un aer luminos prerafaelit, ale cărei vene de pe gât se umflaseră de efortul scandării și din gura frumoasă a căreia ieșea un fel de scâncet răgușit nearticulat, dar ritmic, prea obosit ca să se mai lase turnat în cuvinte, dar nevrând să renunțe”.

Turmei de „rinoceri” avea să i se adreseze Jean-Louis Barrault: „Ceea ce țin minte este felul în care nu a încercat să le reproșeze ceea ce făceau, nici să polemizeze cu ei. Le-a vorbit doar despre cum ar arăta o lume fără cultură, cum ar fi viitorul dacă sloganul pe care îl scandează s-ar împlini, ar deveni realitate. Nu avea un aer polemic, ci mai curând persuasiv, încercând să-i împace parcă, ceea ce, dincolo de tristețe, era utopic și aproape deplasat și nu părea să trezească empatia, ci disprețul celor cărora li se adresa. Climaxul acțiunii, însă, l-a constituit replica dată de Madeleine Renaud, soția lui Barrault, ascunsă undeva pe scenă, după valul de urlete cu care tinerimea îndrăcită a ripostat pledoariei de bun simț a marelui actor. (...) Părea o eroină din Corneille și în mod evident trezise curiozitatea sălii, care voia să audă ce ar mai putea îndrăzni să spună. Iar ea, după ce a întins mâna să ia microfonul pe care nu au îndrăznit să nu i-l dea, a spus: >”.

Ana Blandiana are deplin temei să califice intervenția artistei drept un act de „eroism intelectual”, iar capitolul francez poate fi suculent comparat cu secvențele occidentale, asiatice, cu voletul american si episoadele sovietice sau vieneze.

Apropo de acestea din urmă, după scena Barrault-Renaud, în topul meu personal survine episodul solidarității de gineceu din exilul româno-austriac, în 1990, când Ana Blandiana trebuia să reprezinte PEN Club-ul la Viena (evident că în haine de gală) și... i se pierde bagajul. O amabilă angajată a Tarom-ului are buna idee a unei chete filantropice printre admiratoarele locale ale scriitoarei. Așa, poeta se poate înfățișa decent în public, tocmai pe fondul nefericitei întâmplări arhimediatizate a lebădarilor noștri.

Antologice rămân sărbătorirea revelionului 1990 la Casa Monteoru cu ziariști și literați francezi, împreună cu aterizarea la Paris, un deceniu mai târziu, a delegației compuse între alții din Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu, unde poeta face un gest adorabil - citit acum, dar inadmisibil, în principiu, atunci: refuză pe motiv de timp prezența în platourile televiziunii franceze (înclin să cred că la TF2) pentru rubrica „4 vérites”, deținută de Roland Sicard la Télématin. Era vorba de ora nouă dimineața. „Îmi pare rău, i-am răspuns, dar asta ar însemna să mă trezesc la 5 jumătate ca să pot ajunge de la hotel la ORTF și nu mă simt în stare”.

Adevărul e că Soră lume poate fi citită cu la fel de multă plăcere și folos pentru intimitatea scriitoarei cu destinul și propria-i făptură, ca și pentru mulțimea scenelor și personajelor însumate. Spectacolul personal e semnificativ și atrăgător fie în spațiul mediteranean, fie pe Acropole sau în lumea americană, între Bayreuth, Ohrid și Roma, la Madrid, Florența, Iowa sau către marele zid chinezesc, fie când pagina este împărțită cu Yves Montand și André Glucksmann, cu Ștefan Bănulescu, Matei Călinescu și Ben Corlaciu la Moscova, ori când ne întâlnim cu Marian Papahagi ca ghid la Roma, cu Adrian Dohotaru consilier financiar în materie de mărci germane în Serbia și Italia, sau cu un Augustin Buzura trăgând o valiză de 56 kg (ceea ce sper că va fi fost o figură de stil). Ludicul efervescent, entuziasmul călător, exuberanța și totodată buna cumpănire în cuprinderea scenei, paralel cu jocul plăcut al umorului tandru înțelegător cu demnitatea responsabilă, ghidușiile cochete și seriozitatea mărturisitoare conferă valoare, substanță, culoare și condimentare adecvată atât contextelor accentuat egofile, cât și portretelor adunate în galeria subiectivă.

Aici cred că se cuvin citate, de-o parte, notațiile năstrușnice, de-o feminitate copilăresc seducătoare, din Messina, după jumătatea de an petrecută în SUA, „unde avusesem un sentiment ciudat și oarecum neliniștitor – mi se părea că-mi lipsește ceva. Nu știam ce și, evident, nu era ceva material”. Senzația se explică rapid și dispare numaidecât: „se uitau din nou bărbații la mine, golanii sicilieni întorceau capul când treceam pe lângă ei, zâmbeau, trăgeau cu ochiul, făceau glume. Se refăcuse în jurul meu un fel de câmp energetic în care trăiam de când ieșisem din adolescență și care în America fusese stins. Timp de șase luni nu mă privise nimeni mai lung, posibila acuzație de hărțuire sexuală stinsese demult pe stradă privirile. Iar acum, la Messina, prima escală italiană, mă întorsesem acasă”.

E nevoie nu doar de curaj pentru astfel de mărturisiri, ci și de onestitate, franchețe, prospețime și justă cumpănire între smerenie și trufie, dar întâi de toate, structural, de trăirea sinceră a propriei ființe. Pentru că, de cealaltă parte, aceeași feminitate care descoperă fellinian la Olympia, pe o vipie devastatoare, un furtun rătăcit în iarba uscată, prin care, în șort și maieu, își face duș cu o fervoare ce molipsește brusc alte zeci de turiste care se înșiruie cuminți la rând, spre hazul complice al lui Romulus Rusan (v.p.190), aceeași feminitate care admiră la Casablanca „femeile frumoase cu feregele transparente cu fluturași de aur care, în loc să acopere, atrăgeau privirile”. Aceeași feminitate năstrușnică, zic, nu ezită să-i dea necesara replică usturătoare lui Gÿorgy Konrád la o consfătuire vieneză a PEN-ului referitor la așa-zisa demaghiarizare forțată din ceaușism („aș vrea să-mi informez colegii care poate nu știu că în România există editura Kriterion, condusă de un respectat om de litere ungur, Domokos Gezá, care publică aproape exclusiv literatură maghiară. În orice caz, ca urmare a intervenției domnului Konrád, am hotărât să renunț la biletul de avion plătit și să mă întorc acasă cu trenul, pentru a vedea cu ochii mei munții de cărți maghiare de la frontiera României, sau absența lor”) pentru a relata, odată revenită în țară, și deprimanta reacție a lui Zsolt Gálfalvy, președintele centrului maghiar al PEN din România, cel care „a pus capul în pământ și a tăcut. (...) O clipă chiar am rămas blocată. Gálfalvy Zsolt era chiar un produs al acestui învățământ în limba maghiară din România”.

Dacă povestea Sorei Maria de la Providenza, spusă de pictorul Eugen Drăguțescu „în timp ce mâncam, în apartamentul lui din apropiere de Piazza del Popolo, niște enormi ardei umpluți de poetul Ion Sofia Manolescu”, face casă bună cu Proiectele de trecut, scriitorul Pop Simion iese șifonat. Îl întâlnește la întoarcerea din China și Vietnam, când povestește exact una din paginile cele mai pitorești ale memorialisticii lui Marin Preda, cea cu maimuțica vie adusă într-o frapieră la un restaurant din Pekin împreună cu ciocănelul pentru spart capul și cuțitul de scalpat, creierul de maimuță fiind considerat onoare trufandalică acolo. O apariție stupefiantă are și Mircea Dinescu, întrebat de Roland Dumas cine erau adolescenții împușcați în decembrie ´89 la Intercontinental. „Hitlerjugend”, răspunde poetul Exilului pe-o boabă de piper, spre descumpănirea demnitarului francez și consternarea poetei noastre.

Tot așa, stau bine în cumpănă detaliile pitorești de la festivalurile de poezie sau lecturile publice - în tramvai la Trieste, pe vapor la Bruxelles, pe insula Porto Santo lângă Madeira, ori la Delphi, fără public, la Lipica, în Slovenia, Bogota, în Columbia – cu detaliile întâlnirii cu regele Mihai și regina Ana, la Comana.

Pentru obștea scriitoricească va fi un deliciu capitolul „Socialismul buf”, p. 219 ș.u., cu excursia colectivă organizată de Uniunea Scriitorilor în Iugoslavia, plus Traian Iancu-l din dotare. Scena ambiguă în care inconturnabilul supraveghetor finanțist al obștii le arată în zare excursioniștilor unde se profilează Italia, aceștia rămânând siderați, neștiind dacă li se indică libertatea sau li se arată o vedenie pe post de bonus vizual compensator, nu e întrecută decât de urmarea ei, respectiv de textul raportului telefonic al aceluiași „tata Iancu” despre absența din autobuz tocmai a lui Ion Negoițescu.

Toate aceste calități ale poetului prozator și reporter sunt potențate de generosul aleatorism geografic exercitat într-o transă cvasi-somnambulică. Are dreptate autoarea când își subliniază în prefață compasiunea ca formă de cunoaștere. „Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și cei fără noroc. Și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii și înțelepții au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere”.

Chiar dacă uneori compasiunea e dublată de umbra ei condescendentă, compătimirea, de obicei la Ana Blandiana primează înțelegerea convivială și solidaritatea intelectuală, când se bucură să întâlnească prin cele străinătățuri un confrate de la Chișinău, pe Vitalie Ciobanu, ori se simte ca-ntr-un roman victorian în Finlanda, în familia unui traducător iubitor de România, sau ascultă cu îngerească răbdare prin aeroporturi poveștile necăjite ale expaților noștri.

Toată această amețitoare rotire de carusel face ca, și pe drum, și în final, încântările, pățaniile și amărăciunile să devină învățăminte. Și e de sperat că Soră lume va continua în triptic. Încheiată în pandemia lui 2020, cartea își conservă și perspectiva viitorului. „După ce ne-a dat iluzia că ne-a scos în afara timpului, examinându-ne ca într-un vid între viață și moarte, pandemia se retrage dezamăgită azvârlindu-ne înapoi în istorie”.

În episodul precedent am încercat să echivalăm cei cinci ani de închisoare politică la care a fost condamnat George Matei Cantacuzino cu o moarte ritualică, popas existențial sortit regăsirii de sine, retopirii în vârsta de aur a copilăriei și în universul estetizant al adolescenței, împăcării stoice cu destinul a acelui om ales întru toate - arhitect, pictor filozof al artei, prețuitor al Bizanțului și stilului brâncovenesc.

George Matei Cantacuzino
George Matei Cantacuzino

Cel dintâi merit al sintezei documentare Arhitectul G.M.Cantacuzino în dosarele Securității, ediție de Vlad-Mitric Ciupe apărută la Editura Vremea în 2018, este că prezintă continuitatea fără fisură între Siguranța regal-antonesciană și Securitatea stalinismului dejist. Deja în filigranul referatului întocmit la 22 martie 1943 de lt. Victor Ionescu din agentura I a SSI întrezărim viitoarele capete de acuzare. „Gheorghe Cantacuzino s-a născut la 24 mai 1908 în Viena - Austria, fiul lui Nicolae, fost ministru plenipotențiar la Paris și Marcelle, de profesiune arhitect, ofițer de rezervă în Reg. 22 Art, căsătorit cu Alexandrina Știrbey , fiica lui Gheorghe Știrbey, născută la 17 martie 1909 la Paris, fără profesiune. Este diplomat al școalei de arte frumoase de la Paris și în anul 1939 a fost trimis de guvernul român în calitate de specialist la pavilionul României la expoziția mondială de la New-York. Este anturat numai de elemente cu idei democrate și partizani ai Angliei, el însuși fiind un admirator al statelor occidentale și în special Franța.”

Revenim la sinteza biografică realizată de Vlad Mitric-Ciupe, adevărată mină de aur în sărăcia documentară aferentă subiectului, și îl vedem pe fiul lui Nicolae Bazil Cantacuzino, revenit în țară ca secretar general al Ministerului de externe, și al Marcelei născută Bibescu, luându-și bacalaureatul la liceul Sf. Sava și luptând voluntar până în 1918 inclusiv la Mărășești și Soveja. Între 1920 și 1928 studiază la École des Beaux-Arts din Paris, dar deja între 1923-1928 realizează împreună cu August Schmiedegen sediul băncii Chrissoveloni din București, actuala BRD de lângă mănăstirea Stavropoleos, timp în care restaurează, alături de mătușa lui Martha Bibescu, palatul Mogoșoaia, reface vila principesei Elena a Greciei din Calea Victoriei 163 (viitorul local „Mărul de aur”) și Clubul presei.

În 1926 publică o Introducere la studiul arhitecturii, iar în 1928 o lucrare despre Andrea Palladio. Între 1930-40 construiește vile pe litoral, între care hotelurile Belona și Rex din Eforie Nord, respectiv Mamaia, în colaborare cu arh. Vasile Arion, pentru ca împreună cu prietenul său fidel Octav Doicescu să realizeze pavilionul românesc de la expoziția mondială, din New-York. În același deceniu publică volumele Arcade, firide și lespezi, 1932, Izvoare și popasuri, 1934, Pătrar de veghe, 1938, ceea ce cred că ne îndreptățește să facem uitată construirea blocului Carlton prăbușit la seismul din 1940, pentru a evoca mai degrabă seria revistei „Simetria” (1939-1947). Din 1938 este membru corespondent al Royal Institute of British Architecture, în vreme ce, politicește, în țară se înscrie în 1930 în Partidul Liberal, condus de Gheorghe Brătianu. De parcă acuzația de „georgism” n-ar fi fost de ajuns, i se adaugă și eticheta de „carlism” odată ce, după activitatea de parlamentar liberal de Dolj (1931-1937), devine membru al Frontului Renașterii Naționale.

După acestea toate, ți se pare ciudată absența vreunei obediențe masonice, dar Securitatea recuperează iute lipsa. La 2 februarie 1946, după ce i se repetă acuzația de anglofilie și anturaj democrat, obiectivului i se semnalează prezența la 26 ianuarie 1946 „la o ședință masonică la domiciliul lui H. Beat de Fischer (consilierul legației helvete la București, n. n.) unde s-a hotărât ca toți masonii din gradul 25 se vor ocupa de situația politică din România”. Am fi cerut nepermis de mult ca agentul să ne specifice și natura lojii, dar e cert că o astfel de înzestrare umană ar fi putut să figureze la fel de venerabil în Marele Orient și în Ritul scoțian antic și acceptat.

Dacă citim și rapoartele care semnalează prezența arhitectului la reședința lui Andrea Casullo, nunțiul apostolic, sau relațiile amicale cu Kendal, consulul britanic la București, notat când ca vecin de bloc pe Dionisie Lupu, când ca spion contactat prin hoteluri de lux , debușăm în plină deriziune absurdă citind, cu seriozitate nemeritată, ineptele încruntări securiste despre cuiburile legionar-fasciste din catedra Facultății de arhitectură. Or acolo prezența „agentului anglo-american GMC” nu părea să stânjenească presupusa obediență hitlerist-simistă a unor Octav Doicescu, Horia Georgescu sau C. Iotzu... Mai mult pericol stârnea, ce-i drept, instruirea studenților în stilul burghezo-moșieresc, întru construirea de vile cu mai multe dormitoare, dressing-uri, cramă și chiar piscină, în detrimentul halelor industriale, saivanelor colhoznice și stadioanelor pentru educația sportivă a uteciștilor.

Trecute cu forța prin hățișurile memoriei, de-a lungul deșertului sufletesc și printre gratiile celulei, aducerile aminte acordă senioriei native cavalerismul princiar al mediului formativ și maiestatea rezultată alchimic din suferințele, umilința și înjosirile carcerale ale maturității. De aici impresia lăsată de acuarelele moldovenești ale arhitectului-pictor cum că toate imaginile au fost filtrate printre zăbrele, în așa măsură toate corpurile zidite, clădiri, biserici, ziduri și turnuri mănăstirești sunt contemplate printre crengi de copaci, flori răzlețe sau iederi cățărătoare. Ceea ce Élie Faure ar fi numit vegetalizarea mineralului, mie îmi sugerează pulsiunea subconștientă a ziditorului, exorcizată de senzoriumul inefabil al ființei sale și închingat de contorsiunea carcerală care metamorfozează, în coregrafii caligrafice și înrămări diafane, retrospecțiile megaloscopice și reveriile claustrofile.

În speranța că am alcătuit un florilegiu elocvent, citarea extensivă este un procedeu mai onest decât egocentrismul glosator. Așadar:

Frumosul mi s-a impus ca un lucru firesc

M-am născut idolatru. Ființele care au vegheat asupra primilor mei pași erau frumoase. Frumos a fost orașul în care am început să privesc și casa în care mă jucam. Frumosul mi s-a impus ca un lucru firesc. N-aveam nevoie să-l caut. Puritana severitate a mamei mele, care apăsa adesea asupra anarhicelor mele inconsecvențe, nu m-a împins niciodată la revoltă. Ea mă guverna prin frumusețea ei, care stabilea în același timp primele noțiuni ale unei ierarhii transcendente. Iar surâsul ironic al tatălui meu, epicurian, mă făcea să accept mai ușor severitatea”.

Două grădini erau atunci de o mare însemnătate pentru mine. În ele simțeam cu o intensă îngrijorare cum frunzele se veștejeau și cum se răcea natura în apropierea iernii și cum primăvara făcea ca totul să reînceapă. Cea mai apropiată dintre aceste grădini era chiar în fața ferestrelor apartamentului nostru, de unde puteam privi peste marele zid de împrejmuire creasta copacilor. Era parcul botanic (...) Cealaltă grădină se ridica în terasa spre un palat care astupa zarea cu silueta sa cenușie. Pe fiecare terasă erau bazine întinse de apă. De la o terasă la alta, scări și rampe de piatră întrerupeau taluzurile de iarbă. Statui foarte albe se desenau pe fundaluri de verdeață. Peste zidul de incintă acoperit de iederă se zăreau cupole de biserici. După ultima terasă privirea cuprindea orașul din care țâșnea turnul catedralei, iar în toate bazinele se putea urmări goana norilor (acesta pare a fi peisajul originar pentru mulțimea picturilor lui GMC, fie că vorbim de Turnul Goliei, biserica de la Sf. Sava, de mănăstirile Sf. Ioan cel Nou, Agapia, Voroneț, Dragomirna, Putna, Secu sau Neamț, fie de Sf. Dumitru din Hârlău ori Sf. Nicolae Domnesc, n.n.). Când mă aplecam asupra bazinelor Belvederului, încercând să adâncesc realitatea, adică să număr broaștele din fund, pe oglinda apelor îmi apărea cerul.(...) Nu ți s-a întâmplat adesea, dragă Simon, să întrebuințezi, vorbind de o pictură, termeni muzicali, discutând o simfonie să încerci imagini vizuale, comentând un sonet să evoci o statuie ? Din complexitatea memoriei se nasc bogățiile noastre. Purtăm în noi posibilitățile noastre precum munții din Carrara poartă în ei viitoarele statui. Din întâlnirea a două mari dezordini, cea externă, a naturii, și cea internă, a noastră, ne naștem mereu.(...) Noi creștem în întuneric și lene. Lumina nu face decât să descopere florile și fructele care au crescut sub licăririle telurice”.

Suferisem ca om liber de a fi fost un călător grăbit. Acum m-am liniștit. Nu mai era nicio grabă. Unde mă oprisem o clipă, poposeam acum zile întregi. Pe unde trecusem în pripă, acum trăiam. Călătoream fără grija sosirii. Fiind copil, și chiar mai târziu, șezând la fereastra vagonului, priveam cum se desfășurau priveliști pe care, din timp în timp, schițam destine. Alpii sau lacurile Italiei, văile Moldovei sau Carpații, Lombardia sau Pădurea Neagră, orașe mărețe sau locuințe răzlețe, pierdute în natură, îmi propuneau teme de vieți imaginare. Mă îmbătam de irealitate. Dar acum, în fața ferestrei, nu treceau peisaje, doar ceruri ușoare de primăvară, ceruri adânci de vară sau de toamnă și pe urmă ceruri de zăpadă. Începeau ninsorile. Tu nu știi cum ninge pe o închisoare. Varul zidurilor celulei albește atunci și mai mult. Și fețele și mâinile albesc, privirile și vocile se sting. Și nepăsarea începe atunci să-ți dea târcoale. Nepăsarea față de tot și în primul rând față de tine. Fulgii cădeau încet. Mai încet cădeam noi și zidurile care ne cuprindeau. Nepăsarea ne disloca încet, metodic, ca un ceasornic. Umbra de atenție care mai era în noi ne făcea să privim la propria noastră desființare. De ce oare aveam un nume? Cuvintele se goleau de înțelesul lor ca niște clepsidre și noi de propria noastră ființă. Cădeam mereu.” (s. n.)

Ne naștem cu spații memoriale ierarhizate, în care realitatea va trimite îngeri și demoni. Va fi deci o luptă în noi, în care vom încerca să învingem și pe urmă va fi lupta cu exteriorul potrivnic și favorabil totodată. Vom lua din realitate ceea ce hazardul vieții ne propune spre desăvârșirea posibilităților elanului nostru vital.”

Sunt sigur că și fără alba însingurare dintre pereții celulei, G. M. Cantacuzino ar fi subscris acestui gând aurit al lui Marcus Aurelius: „Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are putere de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna.”(trad. Cristian Bejan)

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG