Dan C.Mihăilescu

În 2020, la două decenii de la moartea lui Ioan Alexandru (n.25 dec.1941), primăria Sânpaul de Cluj a solicitat și sprijinit apariția unui volum cuprinzând integrala exegetică a marelui poet al ortodoxiei românești realizată de Ion Pop cale de aproape jumătate de veac.

În prefața volumului Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, apărut atunci la editura Școala ardeleană, Ion Pop începe prin a spune că „gestul comemorativ vine, cred, la timp pentru a reașeza în lumina meritată o operă și o viață în multe privințe exemplare, într-un moment când și alte personalități de prim-plan ale scrisului românesc sunt împinse în colț de umbră, pe fondul scăderii dramatice în ultimii ani a interesului pentru cartea de literatură și mai ales a celei de poezie. A fost un om al credinței creștine, propagate direct și indirect încă din anii dictaturii comuniste sub scutul unui patriotism greu de atacat, iar când s-a putut exprima liber a înfruntat curajos, în înflăcărate luări de cuvânt, dar și în Parlamentul României, prejudecăți și scepticisme, susținând cu exigență critică față de păcatele mari ale societății românești idealul unei etici și al unui umanism creștine, în care vedea factorul determinant pentru o reală, profundă înnoire a țării”.

Deja corespondența cu Mircea Zaciu vădea în Ion Pop un prieten fidel admirator, atoateînțelegător și un susținător fără preget al poetului Vămilor pustiei, însă totalitatea exegetică de aici – și încă fără a fi, evident, exhaustivă, pentru a se evita inerentele repetiții – este copleșitoare prin capacitatea de identificare a criticului cu toate etapele acestei evoluții sincopate, marcate de câteva puncte de ruptură, cădere, ascensiune, hierofanie și reconvertire. Ca și în cazul lui Blaga, dar și al lui Nichita Stănescu, Ion Pop urmărește și aici constant unitatea în diversitate, ipostazierea metaforei obsedante și organicitatea creației, neocolind contextualizarea, comparatismul, dar nici inadvertențele care generează rezerve critice, onest exprimate atunci când mesajul tezist alterează armonia estetică.

Cred că e foarte important să existe aproape un cult al strămoșilor

Excelentă idee, cartea se deschide cu interviul acordat de Ioan Alexandru lui Ion Pop în nr. 5 din 1972 al revistei „Echinox”, la doar un an, deci, de la nefastele teze maoist-ceaușiste din iulie ´71. Două lucruri surprind astăzi, chiar la modul șocant: de o parte firescul pledoariei poetului pentru credincioșie și trăirea biblică, iar de cealaltă existența intens și curat premeditată încă de atunci a imnografiei inițiate doar editorial odată cu Imnele bucuriei. Ioan Alexandru: „Cred că e foarte important să existe aproape un cult al strămoșilor, cum au popoarele orientale, curate. Asta te înrădăcinează și te păstrează dincolo de influențe, ce nu pot fi altfel combătute. Te face să fii tu însuți. În loc de a face caz de atâta patriotism teoretic, ar trebui cultivată datoria față de cei morți și duși. Așa făceau grecii, Homer bunăoară, când îi invocau pe cei pieriți. Ei întrețineau legăturile cu strămoșii, pe care tradiția orală le păstrează, legătura de la os la os, de la generație la generație”. Și mai departe: „Orice poet trebuie să cugete de fapt cum poate fi angajat sacrul în existență. Ca Pindar, care avea un altar în curtea casei sale, cugetare poetică împreună cu viața simplă a oamenilor și lucrurilor. Sacralitatea e eternă. În ea se pătrunde mai ușor sau mai dificil. Astăzi, sacralitatea e ca un fluviu nemișcat peste neamuri”. Pe măsură ce prudența reporterului congener, care presimte nervozitatea cerberilor de la cenzură, se joacă de-a hărțuirea și întreabă preventiv despre ce sacralitate tot este vorba, înțelegem că, dimpotrivă, el tocmai își provoacă, își invită interlocutorul la insurgență religioasă, iar predica acestuia explodează numaidecât, în tipar biblic de pateric, retorică isihast-athonită și ardoare filocalică: „Uită-te, îți zic, la soarele care răsare în fiecare zi, de la începutul lumii. Uită-te că nu naște pisica șerpi și pelicanul ciocârlii. Crezi că s-a întâmplat ceva în lume care să schimbe aceste lucruri? Nu văd tulburarea de care vorbești tu. Totul e ca, depășind haosul, să propun o operă care izvorăște din echilibrarea mea ca om. Ca Școala Ardeleană, care nu era, nici ea, în afara sacrului. Poetul e astfel un pedagog în cele sacre și eterne, un inițiator”. În sfârșit, după ce în dialog apare și vorbirea triadică, adică inclusiv icoana hristică, odată cu identificarea poeziei cu imnul de slavă, și sunt aduși în sprijin Bach, Rembrandt și Dostoievski, apare apoteotic și țăranul cu noblețea lui sacrală, puritatea și arhaicitatea lui evlavioasă, pentru ca încheierea să fie menită a ameți definitiv dibăcia cenzurii. „Oricum, drumul spre acasă trece prin cei vechi, prin sacrul imnic al moșilor noștri ce stau acolo cu un val albastru de pământ tras peste ochi, sub cerul greu de stele arzătoare al sfintei Transilvanii”.

Faptul că viitorul imnograf coexista dintru început cu frenezia dionisiacă și vitalitatea egofilă a debutului nu ar trebui să ne șocheze mai mult decât ni s-a întâmplat în 2001, când apărea la Baia Mare corespondența dintre Ioan Alexandru și părintele Iustinian Chira (viitorul arhimandrit, starețul mănăstirii Rohia, ulterior episcopul Iustinian Maramureșanul), și unde, la puțină vreme după ce îi trimisese cu dedicație Infernul discutabil, Alexandru își vestea duhovnicul că plănuiește 307 imnuri de slăvire a istoriei și geografiei sacre românești. Ceea ce arată limpede coexistența armonioasă a magmei expresionismului țărănesc (potrivit formulei lui Eugen Simion) cu oratoria pindarică, limbajul ritualic al unor Efrem Sirul și Roman Melodul, ca și cu isusiacul care a împletit eminescianitatea sacralizantă cu simbologia biblică, lirismul psaltic și marile repere ale arhitecturii ortodoxe așezându-și trăirea mistică drept grilă pentru viziunea hristologică a lumii și citirea nou-testamentară a istoriei naționale.

Dacă istoricul literar găsește în fascinația goethean-blagiană pentru obârșii, fenomene originare și începuturile imemoriale o cale ideală către aspirațiile hierofanice ale poetului imnic, în schimb criticul află la E. R. Curtius o adevărată iarbă a fiarelor în sintagma „alegorezei biblice” care îi îngăduie să stabilească arcaturi, cupole, șarpante și metereze între și pentru arhitecturile sale bizantine.

Ritualizarea acestei poezii are ceva sumbru și dureros

Utilă și reconfortantă este alternanța judicios dozată dintre recapitularea clișeelor criticii sincrone cu desfășurarea operei și perspectiva diacronică a istoricului literar operând în registru tematist. Așa se face că, odată cu trecerea prin etapa Labiș-Esenin, găsim formularea vitalismului frenetic din primele volume, convergent cu mioritismul teoretic, dar și cu „acel adevărat purgatoriu al concretului pe care poezia lui Ioan Alexandru îl propune. Numai că, spre deosebire de poetul luptei cu inerția, el va întârzia în confruntarea cu infernul interior și exterior, regăsind doar în ultimă instanță, și printr-o imensă voință de asceză, de smulgere din infern, ritmica pură a cântecului”. Fără să omită întoarcerea către originar ca năzuință formativă, comună lui Blaga și Alexandru, criticul îi adaugă imediat „confluența dintre poezia dură argheziană și aceea, mai ceremonioasă, a unui Goga sau Blaga”. Fără să contrazică ”etapa de mari convulsii vizionare” meticulos exemplificată de N. Manolescu pe vremea Infernului discutabil, și care avea să devină peste ani nucleul capitolului rezervat poetului în istoria critică, Ion Pop nuanțează judicios, grație unei perspective ce unește însăși fibra poetică a criticului cu stilistica exegetică a lui Ion Negoițescu: „Ritualizarea acestei poezii are ceva sumbru și dureros, căci reactualizează mereu dramatismul unor vieți căzute parcă sub blestemul ce-l obliga pe Sisif să-și urce povara până în piscul aparent salvator, pentru a-și vedea într-o clipă efortul distrus. Cosmosul primar al lui Ioan Alexandru ne va introduce în schimb în cercurile infernale pe care un Adam alungat din Eden va fi nevoit să le străbată – itinerar nu lipsit de grandoare, atâta timp cât el semnifică totuși o împlinire a ființei ce sfidează cu încăpățânare haosul”. Sau: ”Vămile pustiei au ceva din grandoarea vizionară a stingerii lumilor din Memento mori, prin întreagă această poezie pătrunde un aer elevat eminescian, lumea pare a stagna într-o eternă amiază mistuitoare, fluviile se retrag sub nisipurile aride, gestul uman încremenește hieratic în spațiul nesfârșit. Nu lipsește însă nici lamentația psalmistului arghezian în versuri altminteri aproape naive în simplitatea lor”.

Mai departe, însă, suita „masivelor tomuri de imne însumând, între 1973 și 1988, în jur de două mii de pagini” e precedată de un bemol din C. Regman, tipic pentru receptarea ulterioară, irecuperabil viciată prin detectarea preponderenței mesajului spiritual – citește religios – față de învolburarea lirică. Acum apare și la Ion Pop o formulă precum ”balastul tezei”, explicabilă prin spectrul ghilotinant al cenzurii, însă nedreaptă prin inadecvarea la arhitectura sacralizantă și trăirea mistică a panteonului național filtrat prin grila hristologiei. Se observă corect retorica de predică la amvon, deliberat acordată discursului liric, dar amendarea pe criteriu estetic nu întârzie: „De aici nota de supărător didacticism ce împiedică reala reverberație lirică a versului și senzația de monotonie datorată și apelului reiterat la un număr restrâns de reprezentări îngăduite de codul ales. Tezismul corodează frecvent discursul liric”.

Și totuși, spre meritul său, în profitul poetului și spre ușurarea noastră, Ion Pop știe să se situeze la antipodul neînțelegerii cu care ar fi tratat etapa imnică a poetului natura răuvoitoare a unor Alexandru Piru, Șerban Cioculescu sau Ion Caraion. Trimiterile la Roman Melodul și Efrem Sirul, ca și la noaptea întunecată a lui San Juán de la Cruz, sau la imnurile târzii ale lui Hölderlin definesc ”structura anaforică a acatistului”, iar talentul exegetului de extractor al pepitelor din noianul de nisip sortit filtrării reușește adeseori să semnaleze ”chiar acest proces de decantare în regim simbolic a faptului uman concret, a corporalului și biografiei în efigie și ceremonial, observație valabilă în special în cuprinsul cutremurătoarei serii dedicate lui Constantin Brâncoveanu, cu strofe sublime precum acestea: ”.

De-a dreptul tulburător, textul final de aici, Ultimul mare poet al Transilvaniei, apărut în revista bistrițeană „Grai”, în 2000, constituie corolarul ideal pentru excepționalul ritual de identificare între un poet de covârșitoare unicitate și criticul său pereche. Cu această exegeză, alături de reeditarea integrală a operei în cele două volume prefațate de Eugen Simion, în seria de opere fundamentale de la Editura Academiei, și recenta reeditare a Imnelor Putnei de către stăreția acestei sfinte mănăstiri, cred că putem spune că Ioan Alexandru redebutează strălucitor pentru posteritate cu întregul arsenal al enthousiasmos-ului său atât de străin, din nefericire, relativismului anarhizant de acum.

Potrivit destinului nostru ondulatoriu, cel puțin așa cum sublim îl poematizează Ecleziastul, există vremuri pentru bucurie și vremuri de întristare, un timp al rodirii și altul al ofilirii. Pentru omul de litere, însă, legea alternanței dintre încercănare și cu jubilație se ipostaziază inclusiv editorial, biobibliografic.

Pentru mine, cel mai actual și impresionant exemplu în acest context îl constituie relația volumului de poeme Lista de așteptare, publicat de Ion Pop în 2019, cu momentul editorial apoteotic înregistrat de același autor în 2020. În vreme ce poezia era oglinda unui impas existențial, o răspântie în valea suspinelor, cu spaime tainice, solitudine amară, presimțiri funebre și resemnare încercănată, noul suiș întru lumină și împlinire ni l-a redat pe ilustrul echinoxist în plinătatea simbiozei dintre criticul și istoricul literar, dintre expertul în avangardism și cronicarul asiduu, maramureșeanul fidel tradițiilor locului și universitarul dăruit tematismului franco-elvețian, profesor sorbonard, exemplară energie colocvial-epistolară și subtil devot al diplomației culturale, gata să-și încheie o impunătoare istorie a literaturii române contemporane.

La sfârșitul lui 2020, Ion Pop a publicat un lot epistolar masiv ce cuprindea aproape patru decenii de prietenie cu Mircea Zaciu, impresionant în esență prin fidelitatea fostului emul devenit magistru-în-dialog cu fostul mentor, reinventat ca proaspăt ucenic plin de curiozitate și elanuri plăsmuitor spirituale. Fost coautor al Dicționarului Scriitorilor Români pentru a deveni el însuși coordonatorul redutabilului Dicționar analitic de opere literare românești, universitarul care a defrișat, clasificat, sintetizat, analizat și editat istoria avangardei noastre a scris nu doar una dintre cele mai convingătoare exegeze ale generației șaizeci, dar și o carte despre Blaga, și cea mai cuprinzătoare exegeză a operei lui Ioan Alexandru, cu egală empatie pentru toate meandrele păgâno-iisusiace ale acesteia. Apoi, în Cărți la alegere. Poeți și poezie, publicată la Tracus Arte tot în 2020, a alcătuit un florilegiu din cronicile tipărite între anii 2000 și 2019. Acest din urmă volum, ne anunță autorul în prefață, va fi urmat de volete dedicate prozei, criticii și eseisticii.

Despre Poeți și poezie voi încerca să dau seamă acum, fiindcă mi se pare cea mai bine echilibrată, mai judicios chibzuită și mai penetrantă, din unghiul verdictelor, pentru a fi prezentată drept carte de vizită celor care vor face cunoștință abia acum cu fermecătoarea „pedagogie a lecturii” și a criticii de identificare, cum spunea încă din 1994 Ion Negoițescu despre Ion Pop (vezi Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat 1950-2000 de Irina Petraș, 2001, p.530).

Grație cvadruplei sale formații – poet, exeget, istoric literar, profesor universitar – Ion Pop își poate calibra perfect discursul. Păstrează mereu perspectiva temporală, înscrie întotdeauna cartea comentată în ansamblul operei, caută unitatea în diversitate, abordează creația în evoluția ei organică, făcând adeseori o adevărată detectivistică în aflarea volumului de debut al autorului comentat. Totul dublat de contextualizarea textului într-o constelație de stil sau generație, dar și în tradiția lirică națională, cu trimiteri precise la modelele universale sau la biografia autorului. De aceea mi se pare consult să recomand ca, înainte de citirea cronicilor inseriate aici, să fie studiate sintezele intitulate Echinox, o revistă multiculturală și Prefață la o antologie poetică Echinox, urmate de interviul acordat lui Gellu Dorian reprodus ca postfață. Aici se văd cel mai bine amplitudinea abordărilor, respectul pentru interdisciplinaritate, cultul integraționist care pune în osmoză stiluri, vârste, școli estetice, categorii etnice, atitudini și biografeme sugestive artistic. Deschiderea compasului opțional e impresionantă, iar prefixul neo- pare cel mai eficient adecvat aici, criticul pianotând cu aceeași virtuozitate pe neotradiționalism, neomodernism, neoavangardism, neoexpresionism, aplicat deopotrivă asupra lirismului franciscan, lunedismului beatnic, baladismului cerchist sibian (empatizând în egală măsură cu vitalismul egofil al șaizeciștilor și cu estetismului livresc șaptezecist), metaforismului, prozaismuluiui liric, alegoriilor manieriste și artei combinatorii, ecorșeurilor, poeziei de amvon, senzorialității debordante și purității metafizice, totul cu o seducătoare temperatură de topire a polarităților. Fidel la modul absolut, dar și onest fără fisură, își etalează cu nobilă mândrie și ludică nonșalanță partizanatele irepresibile – transilvanismul, echinoxismul, avangardismul, jocul asocierilor iute revelatoare cu disocierile dibace ân mod strategic, asigurând comentarii vrednice să figureze cu aceeași elocvență și adecvare în sinteze istorico-literare naționale, în antologii europene, la reuniuni academice, conferințe de breaslă, colocvii de specialitate, ca și în oricare publicație care mai cultivă jurnalismul cultural. Exemplul cel mai semnificativ pentru a exemplifica toate cele scrise până acum este examinarea în paralel a poeticilor decadelor ’60, ’70 și ’80 . În mod special, sunt de remarcat sinteza dedicată optzecismului, lucrată cu admirabil dozaj în cartografierea geografiei literare, disocierile operate între tipurile de insurgență individuală și spiritul de corp generaționisto-cenaclier, sau analiza specificului etnic în conflict cu ideologia totalitară a contextului politic

Bun cunoscător al istoriei literare, al metodologiilor postmoderne de investigare textuală, dar și al micii istorii literare, cu orgoliile ei războinice, alergia la capitală și provincialismul revendicativ, Ion Pop nu minimalizează lunedismul și realismul cotidian coroziv, dar nu uită să le asocieze cu activismul subtil-protestatar al tinerilor poeți maghiari, germani sau sârbi din siajul echinoxist, după cum comentează la fel de aplicat, de devotat și consonant cărțile lui Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Emil Hurezeanu, Marta Petreu. Să notăm că, dacă altădată îi comenta cu aceeași eleganță pe Ana Blandiana, Ion Alexandru , Adrian Păunescu, Adrian Popescu, Grete Tartler sau Ileana Mălăncioiu, astăzi o face pentru Dan Coman, Arcadie Suceveanu, Claudiu Komartin, Nicolae Tzone și Lucian Vasiliu. Familiarizarea cu manifestele teribilismului avangardist îl transformă în filtru onorabil pentru aprecierea comprehensiv pedagogică a mizerabilismului nevrotic, atât de abundent în nouăzecism și douămiism, inclusiv pentru un contact detensionat cu anume versuri, prizate mai degrabă ca scandaluri, din fracturismul lui Marius Ianuș.

Adevărat, uneori disponibilitatea, integrismul programatic și chiar nonșalanța cu care sunt rezolvate - adică dizolvate - situările oximoronice într-un sumar ce-i cuprinde și pe Paul Celan, Emil Brumaru, Ioan Moldovan, Radu Vancu și Ioan Pintea, ca și pe Nora Iuga, Horia Gârbea, Gabriel Chifu, Ion Cocora, Andrei Zanca și Teodor Dună, riscă să debusoleze ori să contrarieze o percepție predispusă la radicalism, relativism sau, la limită, reducționism. Ansamblul însă convinge. Atrage și impune, mai cu seamă cu nume precum Ștefan Manasia, Dumitru Crudu, Alex Văsieș, Leo Butnaru, ca să nu mai spun de maghiarii, basarabenii și germanii arareori comentați în critica noastră de întâmpinare, dar frecventați tenace și cu empatică asiduitate de Ion Pop (unii dintre ei comentați la fiecare nouă apariție editorială și, oricum, niciodată uitați din sinteze, niciodată puși doar decorativ și propagandistic în sumare viciate de agenda politică, interese mercantile).

Trag nădejde că Ion Pop își va reedita într-un singur volum Orele franceze, poate împletite cu pagini din corespondența cu Mircea Zaciu – un fel de pereche a Teritoriilor și încă un eșantion generos din vasta-i operă. În ce mă privește, mă pregătesc să-i glosez cartea despre Ioan Alexandru.