Dan C.Mihăilescu

Titlul tezei este Aproape totul despre Virgil Ierunca, autoarea se numește Alexandra Florina Mănescu, a fost publicată în 2021 la editura Cartea Românească, iar coordonator i-a fost Nicolae Manolescu, cel care scrie așa pe coperta a patra a cărții: „Teza este cea dintâi cercetare doctorală consacrată lui Virgil Ierunca. Precizările pe care le face sunt utile și vor constitui baza oricărui studiu ulterior. Nu există în această lucrare niciun accent în plus. Biografia nu are nimic hagiografic. Totul este riguros exact. Alexandra Florina Mănescu restabilește realitatea peste tot, cu documente în sprijin. Teza ei este un monument de acribie. Rareori am coordonat o teză de doctorat atât de temeinică și de exhaustivă. Se pot da și alte interpretări scrierilor lui Ierunca, dar e puțin probabil să mai fie descoperite date noi legate de scriitor”. Dată fiind portanța, ca să nu zic grandoarea semnatarului coordonator, orice glosare devine inutilă, iar la limită ridicolă și oricum plină de riscuri.

Și totuși, prea mi-au fost apropiați sufletește Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în multele ore petrecute împreună la Paris și București pentru a lăsa necomentată așa o generoasă sinteză biografică.

Inițial, m-a surprins neplăcut provocarea de natură competițional-exegetică insinuată încă în primele rânduri dedicate cuplului legendar al Radio Free Europe, ascultat cu fervoare aproape religioasă de toată lumea culturală românească. Subliniindu-și pionieratul în domeniu, autoarea precizează: „Dacă Monicăi Lovinescu i s-au dedicat până acum mai multe cărți produse ale unor cercetări doctorale, lui Virgil Ierunca i-au revenit cel mult pagini din istorii literare, capitole din teze, articole, studii de specialitate”.

Arhiva sonoră a Europei Libere: emisiuni realizate de Virgil Ierunca.

Oricine i-a cunoscut pe cei doi a rămas fascinat de comuniunea lor miraculos androginică, i-aș zice. În orice caz, de in-disocierea lor. Însuși faptul că, admiratori și dușmani deopotrivă, îi numeau paușal fie „Monicii”, fie „Ieruncii” e o dovadă că, așa cum desăvârșirea lor conjugală se întemeia pe cultura comună, pe convingeri, credințe și idealuri identice, pe aceleași instincte, lecturi și atitudini politice, lupta lor comună de o viață, ca un tandem ritmat perfect, ca o complicitate fără fisură, i-a trecut simultan într-un mit a cărui demitizare pare livrată aprioric eșecului. Delicioasa lor tachinare la fiecare replică, permanentul marivodaj intelectual sclipitor și simțul contradicției înscenat continuu cu o reciproc împărtășită înverșunare spectaculară, nu făceau în fapt decât să le reliefeze armonia esențială, unitatea făpturii, claustrul etanș îndesine, ceea ce te îndemna la început să ți-i consideri părinți, apoi frați mai mari, după care, din mentori, îți deveneau aproape niște copii adoptivi, atât le erai de recunoscător că te luminează, te încălzesc și rostuiesc, te fac dependent de energiile lor ludice sau războinice și dornic să-i ocrotești, date fiindu-le puritatea, generozitatea, buna credință, idealismul, altruismul și, deci, vulnerabilitatea. În paranteză fie scris, nu am mai încercat senzația aceasta decât, pe stil vechi, cu Arșavir Acterian și Barbu Brezianu.

Și în memorialistică au fost și sunt prezenți ca un monocuplu, mai ales dacă ținem cont de vârful emoțional care este capitolul dedicat celor doi în superba Declarație de iubire a lui Gabriel Liiceanu, ca și de josnicele, otrăvitele atacuri situate în dizgrațioasă antinomie pamfletară cu aceea și semnate, între alții, de-a lungul vremii, de Ion Caraion, Artur Silvestri, Paul Goma, N. Breban, D. Țepeneag și alți „literatori” sau „caietiști”, academicieni împovărați de odiseea ranchiunei. Apropo de Gabriel Liiceanu, e mare păcat că tocmai el, cel care a făcut cel mai mult în biografia și mai ales pentru bibliografia și demnitatea întru posteritate a cuplului parizian ultraromânesc din 8, rue François Pinton, iese „ofilit” din această cercetare doctorală din pricina faptului că autoarea nu a reușit să-l intervieveze special pentru carte.

Alexandra Florina Mănescu a fost șef de promoție în 2012 la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu, este dublă masterandă a universității din Craiova, iar teza de față a fost elaborată între 2015 și 2018, cu o preocupare aproape obsesivă pentru documentarea exhaustivă și cu ambiția de a convinge că deține din plin înzestrarea pentru arhivistică și obiectivitatea sintetizator factologică. Primele 30 de pagini de investigație acribioasă, în linia Călinescu-Cioculescu, rectifică data de naștere a subiectului, eronat încatenată în istorii literare și care se dovedește a fi 25 august 1920, în satul Ciumagi, azi Lădești, jud. Vâlcea, ca fiu al lui Dumitru Untaru și al Elenei Neagoe (Maria Țuică, după adopție), doctoranda noastră fiind și cea care a convins autoritățile din Lădești să dea liceului local numele celui care a extaziat ori scandalizat atâta lume cu volume precum Românește, Fenomenul Pitești sau rubrici ca „Antologia rușinii”, „Actualitatea românească” ori „Teze și antiteze la Paris”.

Arhiva sonoră a Europei Libere: emisiuni realizate de Monica Lovinescu.

Dacă regreți absența examinării cărților autorului și necartografierea în tandem cu opțiunile, subiectele și verdictele Monicăi Lovinescu, în schimb scanarea biografiei îți răscumpără îndeajuns frustrarea, în special prin detaliile privind viața sentimentală, extrasele erotic epistolare, lumea gazetărească frecventată de tânărul ce se considera troțkist, dar se lăsa încântat de Condiția umană a lui Malraux, precum Eliade de Huxley și Papini, ca să nu mai spun de cutreierul prin dosarele informative de la CCNSAS, cu trista lor binecunoscută picanterie.

Cine știa că Ierunca a fost coleg de redacție la „Albatros” cu Al. Cerna-Rădulescu n-avea de unde să știe, până acum, de idila tânărului Untaru cu Alexandra Cerna-Rădulescu, sora poetului, după cum va fi șocat să afle de logodna cu Angela Pistol, al cărei refuz de-a părăsi România îl face pe Virgil disponibil pentru Martha Antoniu, prima soție a lui Paul Georgescu, descrisă de veninosul Ion Caraion ca „o fată cam de vârsta lui, evreică, brună, frumoasă, dinamică și utecistă. Era logodită cu Paul Georgescu, mai târziu se și vor căsători. Apoi vor divorța, ea devenind Marta Cormoș”. Cea căreia Virgil, în veritabil personaj romanesc parizian, îi spunea Marthe avea să fie caracterizată mai târziu de Norman Manea ca „o brună fragilă în care inteligența zvâcnea suplă, tăioasă ca un stilet”.

Integrat rapid în lumea liberă, fostul elev al liceelor „Lahovari” din Rm. Vâlcea și „Spiru Haret” din București dobândește numaidecât sagacitatea introspectivă aptă să transforme scrisoarea în pagină de jurnal cu alură de eseu autobiografic în rame de existențialism intelectualist: „Marthe, am devenit apoi un om liber cu mine. Nu știu ce înțelegi tu printr-un om tare, însă eu trăiesc acum exact cum eram înainte de a veni aici. Surprinzător, am o putere reală de a anticipa stări de conștiință, fără să intervin ulterior cu elemente de voință pentru realitatea acestora. Am știut întotdeauna ce mă aștepta aici fără tine, din momentul în care m-am hotărât să plec. Mă gândeam că, în fond, nu sunt atât de ridicul când îmi părea rău de ce se întâmplase cu mine. Astăzi, Marthe, sunt în plină realitate a lucrurilor acelea, tragic presupuse atunci, tragic trăite acum”. „Niciun compromis. Sunt prea departe de compromisuri ca să le mai pot înțelege și îndrepta. Dacă trebuie să treci peste mine, fă-o cu bărbăție. Pentru asta am plecat, poate iremediabil, pentru asta am renunțat la tine”. Extrasele din scrisorile către Marta scot la iveală consonanțe temperamental-spirituale deopotrivă cu Mihail Sebastian și Mircea Eliade.

Cât despre cotloanele arhivistice de la ANR sau CNSAS, aici îl vom descoperi, sub numele conspirativ „Dinu”, pe mult bănuitul în breaslă, dar până acum încă nedezvăluitul craiovean, Ion Deaconescu, cel care „propune răpirea lui Virgil Ierunca, oferă propuneri, soluții și toate datele asigurării succesului unei astfel de operațiuni”. După cum capitolul „Virgil Ierunca în amintirile prietenilor” oferă detalii revelatoare pentru istoria postului de radio „Europa Liberă” la concurență, aș zice, cu mulțimea celor relatate de Ion Rațiu în multele volume ale Jurnalului său. Așa e cazul (v. p. 260 ș.urm.) cu declarația lui Paul Dumitriu din 26 ianuarie 1980 despre relația Jacob Popper ̶ Edgar Rafael care complotau împotriva lui Noël Bernard în ceea ce s-a numit „cazul Trifa”. Mărturiile privind ajutorul acordat de Miron Radu Paraschivescu și Virgil Ierunca la cotidianul „Ecoul”, în 1943-44, unor jurnaliști evrei precum Eugen Schileru, Silvian Iosifescu și Ovid Crohmălniceanu, scrisoarea lui Otto-Eduard Marcovici din Tel-Aviv, sept. 1979, declarațiile semnate de N. Steinhardt și George Tomaziu împotriva acuzațiilor aceluiași „vechi, învederat și aprig stalinist Jacob Popper” (cum bine îl rezuma viitorul monah Nicolae de la Rohia, în 1979, pe fostul prefațator jdanovist al lui Coșbuc), alături de declarațiile lui Paul Goma și Eugen Ionescu, unde apar rabinul Moses Rosen și ministrul Pleșiță, din toate, conchide autoarea, „înțelegem limpede că întreaga campanie inițiată și derulată de Jacob Popper nu a fost decât o încercare de destabilizare psihică, fizică și sufletească a lui Virgil Ierunca, coordonată de Securitatea din România”.

Capitolul IV, Jurnal în oglindă. Virgil Ierunca despre Monica Lovinescu, Monica Lovinescu despre Virgil Ierunca te face să uiți inventarul făcut articolelor scrise la, sau după, moartea celor doi, când se deplângea discriminarea valorii soțului de către admiratorii supralicitanți ai soției, și, mie cel puțin, îmi stârnește așteptarea unei monografii bicefale a legendarului monocuplu realizată, să zicem, de Ioana Pârvulescu împreună cu Cristina și Cătălin Cioabă.

În Lâna de aur, impresionanta-i sinteză asupra „călătorilor și călătoriilor în literatura română” (ed. Cartea Românească, 2015) Mircea Anghelescu îl plasează pe Matila Ghyka în triunghiul „hoinarilor”, alături de Panait Istrati și Mihai Tican zis Romano. „Matila Ghyka (1881-1965) este unul dintre puținii aventurieri pursânge pe care i-a avut literatura română și, de fapt, istoria noastră culturală din ultimele două sute de ani. E varianta aristocratică a contemporanului său, proletarul Panait Istrati. Viața sa, pe care o povestește cu incomparabilul talent de povestitor al moldovenilor, așa cum se reflectă în amintirile scrise în franțuzește și apărute în 1955, Escales de ma jeunesse, și în 1956, Heureux qui comme Ulysse, rămâne totuși o piesă valoroasă a memorialisticii românești și, într-un fel, a literaturii române, așa cum și romanul său, Pluie d'étoiles (1933) cuprinde alegorii autobiografice și încifrări povestite pe larg în memoriile mai târzii”.

Indiferent însă în ce capitol le introducem, amintirile lui Matila Ghyka sunt o mărturie inegalabilă asupra unei lumi dispărute odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, racordabile fiind, afirmă istoricul literar, la prozele cu substrat autobiografic ale lui Gregor von Rezzori. „Mai mult ca oriunde, acest lucru este valabil în România și, probabil, în alte țări mici asemănătoare din est, care s-au modernizat superficial, într-un ritm asemănător, tocmai în acest interval. Memoriile unui om de lume, observator atent și povestitor genial sunt cele care dau substanță cifrelor și statisticilor și dau pulsul acestei lumi care a văzut cele mai contradictorii atitudini, cele mai elegante eșecuri, dar și cele mai înălțătoare și modeste sacrificii, înainte de a sombra în demagogie, războaie și suferință”.

Adevărul este că, dacă ești ispitit să declari acest destin labirintic drept cele mai spectaculoase retrospecțiuni confesive din memorialistica noastră, lucrul se datorește, de o parte, însăși soartei autorului, demnă de suculența și pitorescul romanului picaresc, iar de cealaltă parte talentului strălucitor al narațiunilor, deopotrivă realist-evocative, fantast romantice și sagace psihologizante. Jurnalul existențial se lasă voluptuos excitat de jungla ultracondimentată a hazardului, pe un traseu biografic ursit coregrafiilor paradoxal-antinomice și îmbibat de notațiile iscate irepresibil de mulțimea meandrelor geografice și profesionale, fie că e vorba de cariera ofițeresc-marinărească a subiectului, de profesorul de filozofia matematicii, ori de variatele locuiri în contexte diplomatice, cu peripeții care ne transportă nu doar pe Dunăre, în flota franceză și cea britanică, dar și în Azore, Antile, California, Madeira, Canare, Martinica, Japonia, China, în Caraibe, la Teheran, Sulina, Londra, Berlin, Madrid, Senegal și Dumbrăveni.

Ambele volume, Escales de ma jeuesse și Heureux qui comme Ulysse, au fost traduse în engleză în 1961 la Londra cu titlul The World Mine Oyster și cu prefața lui Patrick Leigh Fermor, ediție publicată în 2003 și în românește, în traducerea excelentă a Georgetei Filitti, și reeditată în 2014 la Polirom, în Biblioteca Memoria, cu titlul Curcubeie. Așa un destin, atâtea aptitudini, atâta varietate, disponibilitate, adaptabilitate și mobilitate, apoi înrudirile autorului cu Cantacuzinii (împreună cu G. M. Cantacuzino va întemeia revista „Simetria”) mă ispitesc să-l văd atras, ori disputat, în egală măsură, de masoneriile germană, franceză și britanică.

Nu cred că e neapărată nevoie să te descurci printre arcanele numărului – ori secțiunii – de aur, sau printre ritualurile dedicate Marelui Arhitect, ca să accepți un asemenea labirint biografic. Te face să te naști la Iași ca prinț și strănepot de os domnesc și să ajungi apoi la Academia Navală din Brest, pe vasul Borda. Să rătăcești pe mările lumii, inclusiv ca ofițer de legătură pe vasul rusesc Rostislav, ca să intri în diplomație în 1909 – angajat în legațiile României din Roma, Berlin, Madrid, Viena, Stockholm și de două ori la Londra, în 1936-1938 și 1939-40, după ce Paul Morand te-a prezentat lui Antoine Bibesco și lui Proust, pentru ca tu să devii prieten și fidel admirator al lui Léon-Paul Fargue doar după ce vei fi studiat serios electricitatea la Paris, ca viitor „visiting professor de estetică la University of Southern California și Mary Washington College Virginia”. Toate astea reprezintă în sine o garanție fabuloasă pentru o retrospectivă fastuoasă.

Din alte surse, aflăm că Matila Ghyka s-a căsătorit în 1918 cu Eileen O'Connor (1897-1963), fiica fostului ambasador britanic la Istanbul și Sankt-Petersburg, pe linie maternă genealogia ei urcând către blazoanele regale irlandeze. Din chiar această perspectivă se cuvine citit și finalul memoriilor: „Cariera mea de profesor în Statele Unite a luat sfârșit și m-am înrădăcinat din nou în vechiul meu continent. Viitorul meu personal e la fel de tulbure ca și cel al Europei, Nimfa Europă a Marthei Bibescu. Asemeni lui Pitagora și Platon și, mai recent, lui Eddington, socot că totuși undeva există Armonie. Scriu acestea într-o casă uriașă din secolul al XVII-lea, situată într-un parc la câțiva kilometri de Dublin. Toată familia e aici. Atmosfera de insulă a Smaraldului e cea mai odihnitoare ce se poate închipui. Ca și pentru locuitorii Californiei, restul lumii nu există, ori foarte puțin. Evenimentele de care se ocupă aici datează de două, patru sau opt secole. În general, e vorba de nelegiuirile de altădată ale infecților de englezi. De fapt, nu mai au nimic cu ei, pentru că irlandezii au priceput că asuprirea engleză, violența engleză, cruzimea engleză i-au dat Irlandei panașul tragic, i-au făurit unitatea, în fond i-au redat sufletul”.

După o paralelă între istoria Irlandei și cea a Moldovei, operație ce revine periodic la Matila, indiferent de coordonatele geografice, vine și paragraful final:

„Deocamdată, veșnicul călător care am fost, de plăcere și prin meserie, se odihnește după drumurile sale, ascultând povești cu zâne și fantome, istorii de altădată. Între casa noastră și Dublin e un mic sat numit Chapelizod. Întrebând după etimologia acestui cuvânt, mi s-a răspuns că, în acest loc, în Capela Iseult-ei, a fost înmormântată frumoasa prințesă, fiica lui Angus, regele Irlandei, soția regelui Mark din Cornwall, amanta lui Tristan de Leonnois.

Virginia-Irlanda, 1940-1952”

Ai zice că saltul ficțional este gata să izbucnească iarăși, de data asta direct în medievalitate.

În ciuda zgârcitei autoscopii, autoimpusă presupun, și care văduvește întregul de măduva formării de sine și de articulațiile intimității printre reliefuri și medii sociale, aventurismul adaptabilului Matila Ghyka prilejuiește o mulțime de reflecții morale, geopolitice și artistice. Tot perindându-ne dinspre conacul moldav într-un castel parizian ce aparținuse Doamnei de Staël, cu vacanțe la Dieppe și surprinzătoare incursiuni bavareze, pentru a campa apoi la Jersey (unde azi luptă pescarii francezi cu omologii lor brexitezi), abia de avem răgazul unei răsuflări ca să ne reacomodăm cu plaiurile dobrogene și crucișătorul Elisabeta și Histria, după Antile, pentru a fi teleportați iute în parcuri englezești, pe pajiști helvete, la Tescani sau în berăriile müncheneze, amarând la Toulon, Sulina ori Shangai, la Expoziția Universală din 1900, în vecinătatea lui P. P. Carp, a Ecaterinei Balș, dar și a lui Gustave le Bon, pentru a ne împrieteni cu Valéry și a contempla pasărea muscă în Martinica, după care vom fi instruiți să deosebim bourbon-ul de whisky, rye și scotch, ca să nu mai spun că la pag. 436 găsim o întruchipare feminină demnă de cea mai înfloritoare imaginație poescă, așa cum la târgul din Zimnicea parcă simțim adieri din Anton Pann și Caragiale, iar la Cernăuți admirația călătorului capătă intensități aproape eminesciene.

Setea de libertate, armonie și nemărginire, plus adaptabilitatea și ecumenicitatea compun miezul dulce înțepător al poveștilor, ceea ce face ca salturile de la etimologia șocantă a Botoșanilor la entropie și la dematerializarea materiei să ți se pară o ingenuă levitare, iar un capitol matein sadea, precum „Întruchiparea lui Buddha”, cu un Lecerf leit Pantazi, să intre suav în firea stilistică a opului. Nici trecătoarea pasă vitalist nietzscheană a memorialistului nu ne va încrunta, odată ce ea va fi dublată de o delicioasă incursiune hollywoodiană, unde Matila mi l-a evocat pe John Iancu Rațiu, aterizat în aceleași studiouri, la aceeași masă cu Eduard G. Robinson.

„Ca mai mulți alți reprezentanți ai categoriei sale sociale, și Matila Ghyka trăiește de la început între două lumi, cea românească, a copilăriei, și cea europeană, în cel mai bun înțeles al cuvântului”, conchide Mircea Anghelescu prezentarea cu care am început aceste glose. Această fizionomie bifrontică mi-l evocă pe europeanul petrilean Ion D. Sîrbu, confin paradoxal de adâncime, în singurătatea lui neagră, de sfârșit de lume, cu exuberanța aventuroasă a acestui personaj fabulos care a fost Matila Ghyka, labirinticul ne-astâmpărat decât de secțiunea de aur.