La aproape trei decenii de la moartea lui Osip Mandelstam (1891-1938), văduva acestuia, Nadejda Iakovlevna Mandelstam, lăsa să-i scape în penultimul alineat al testamentului său (Мое завещание), dacă nu cumva însăşi logica interioară a demersului său ducea într-acolo, o frază cu adevărat teribilă pentru cineva care, fiind lipsit de orice proprietate şi chiar izgonit nu numai din casă, ci şi din oraş (va reveni la Moscova abia în 1958, după ani de exil), reuşise să salveze de la uitare numeroase versuri ale soţului său dispărut fără urmă, învăţându-le pe de rost: „Лишь бы ничего не досталось государству и его казенной литературе” („Doar să nu-i revină nimic statului şi literaturii sale aservite”).
Suntem în 1966, anul trecerii în nefiinţă a Annei Ahmatova (în data de 5 martie, ziua morţii lui Stalin – ce tristă ironie a sorţii!), o apropiată dintotdeauna; în schimbul „dezgheţului” lui Nichita Hruşciov se instaurează aşa-zisa „toamnă brejnevistă” – de-acum înainte, disidenţii de toată mâna nu mai sunt trimişi în GULAG, ca pe timpul „Tătucului”, ci internaţi în spitale de psihiatrie.
Din an în Paşti câte o revistă din provincie (intraductibil, acest termen specific unui Imperiu întins pe cea de a şase parte de uscat a globului: „из глубинки”!) reuşeşte să strecoare în paginile sale un poem-două ale poetului de două ori reabilitat – în 1956, pentru dosarul intentat în 1938; şi în 1987, pentru dosarul intentat în 1934 –, cu riscul de a supăra autorităţile („afacerea Pasternak” e încă vie în memoria tuturor, chit că deja „şaizeciştii” ruşi – şi nu numai, între paranteze fie spus! – încep să primenească atmosfera culturală „от Москвы до самых до окраин”).
Raportată la tragedia poetului, reacţia văduvei sale – şi anume de a dezmoşteni statul ce i-a băgat soţul nici nu în mormânt, într-o groapă comună! („арест, лагерь и безымянная могила, вернее, яма, куда его бросили с биркой на ноге”), donând întreaga sa arhivă Universităţii din Princeton, în 1979 – nu doar că se justifică („ когда наша монументальная эпоха выписывала ордер на мой арест, отнимала у меня последний кусок хлеба, гнала с работы, издевалась, сделал из меня бродягу, выселила из Москвы (…), я уцелела и сохранила остатки архива наперекор и вопреки советской литературе, государству и обществу…”), ci mi se pare de-a dreptul exemplară: regimul care îşi nimiceşte sistematic cetăţenii, iar printre aceştia şi marii săi artişti, trebuie sancţionat moral, şi încă – fără drept de apel!
Remarcabilă, această punere în faţă, pe lista potrivnicilor lui Osip Mandelstam, chiar înaintea statului, atât de neiubit (!), a „literaturii sovietice” („вопреки советской литературе”); cum să uite sărmana văduvă că, dintre colegii de breaslă, doar Boris Pasternak – şi el, suspect în ochii regimului – i-a luat public apărare autorului Tristia. (Ierte-mi-se paralelismul, dar în clipa când i-am văzut pe nişte inşi – nu le dau numele: ar fi prea mare cinste pentru ei! – apropiindu-se de corpul neînsufleţit al lui Aureliu Busuioc, mă şi gândii că, dintr-o clipă în alta, răposatul se va întoarce în sicriu!) Şi de câtă naivitate putea să dea dovadă poetul atunci când, întrebat despre viitorii legatari ai moştenirii sale literare, răspundea: „Люди сохранят… Кто сохранит – тому и достанется”, mai cu seamă după ce a fost practic trecut pe linie moartă (ultimul volum antum, Стихотворения, îi apare în 1928, într-un tiraj de doar 2000 exemplare), odată pentru totdeauna.
Cunosc câteva văduve ale unor scriitori, mai mult sau mai puţin importanţi de la noi, care nu şi-au precupeţit eforturile pentru a face să dăinuie numele & opera iluştrilor lor soţi – ediţii peste ediţii din versurile/traducerile acestora, plăci comemorative, festivaluri naţionale etc., etc. Am toată consideraţia pentru dânsele, unele trecute la rândul lor în lumea celor drepţi, altele încă foarte active, ba chiar manifestând uneori un exces de zel (cu toată stima, nu cred că o soţie e în măsură să judece dacă locul unui bard, abia decedat, este pe Aleea Clasicilor, alături de bărbatul ei!).
Nu-i mai puţin adevărat că şi statul – sau mai exact regimurile care s-au succedat în ultimele două-trei decenii – i-a luat în braţe pe aceşti rapsozi ai săi, mai cu seamă pe doi dintre ei, aşa că o reacţie oarecum similară celei a Nadejdei Mandelstam ar fi fost pur şi simplu de neconceput în cazul „jumătăţilor” lor. Faptul că acelaşi stat a împins, şi continuă s-o facă din ce în ce mai abitir – mă gândesc la milionul de lei acordat de Guvern pentru achiziţii de carte, conform unor liste întocmite din timp, şi ulterior… retras! –, scriitorul în marginea societăţii nu-i afectează decât pe cei (încă) vii, vai! atât de uşor de cumpărat pe o nimic toată.
Cum să nu exclami atunci, odată cu văduva poetului: „Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”, la unison cu un alt mare dezmoştenit, nimeni altul decât Paul Celan: „Poezia poate fi (…) o sticlă cu mesaj, lansată cu convingerea – desigur nu întotdeauna plină de speranţă – că ar putea fi azvârlită, cândva, undeva, la ţărm, la un ţărm al inimii, poate…”?!
Doar de n-ar culege-o statul, s-o dea la reciclare!
