Acum câteva zile, la Paris, avea loc prima şedinţă a guvernului de stânga Jean-Marc Ayrault, într-o ambianţă pronunţat anti-estivală: toţi miniştrii reuniţi după vacanţa de vară au avut grijă să afişeze o piele cât mai puţin bronzată, ceea ce nu a scăpat camerelor de luat vederi (cum nu le-a scăpat nici cuplul prezidenţial în costume de baie: „François et Valérie à la mer. Normeaux jusqu’au bout du maillot”, titrează VSD). Mesajul acestor (înalte) „feţe albe” (= „gulere albe”) este cât se poate de limpede: chiar şi la odihnă, se munceşte în sudoarea frunţii (literalmente – Franţa fiind lovită de un val de caniculă)! În plus, o „faţă ministerială” afişând un deficit de bronzare vine în continuarea politicii de ajustare la nevoile zilei ale naţiunii (amintesc, între paranteze, că printre primele măsuri luate de noul prim-ministru a fost reducerea salariilor tuturor membrilor guvernului, începând cu propriul salariu). Bref, în cea de-a 5-a Republică, după o sută de zile ale preşedinţiei Holland, gluma lui Silvio Berlusconi despre „băiatul acela bronzat” ar pica rău de tot!
Fără alte comentarii, vă îndemn să aflaţi mai mult despre bronzare şi impactul ei social, de la cel mai mare specialist al culorilor, şi tot el – părintele heraldicii puse pe baze ştiinţifice, istoricul francez Michel Pastoureau, autor al studiului Negru. Istoria unei culori, Ed. Cartier, 2012, în traducerea subsemnatului, din care citez:
„Din mai multe motive, evoluţia practicilor de bronzare constituie un document instructiv pentru un istoric al culorilor. Aceasta ascultă de nişte ritmuri ciclice şi de momente de balansare ce nu diferă mult de cele ce afectează modele vestimentare: cicluri lungi întretăiate de cicluri mai scurte, precum şi sisteme de valori schimbându-se de la un mediu la altul. În Europa modernă, istoria bronzării se poate decupa în trei perioade. Sub Vechiul Regim şi încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, persoanele aparţinând aristocraţiei sau «lumii bune» trebuiau să aibă pielea cât mai deschisă şi mai uniformă cu putinţă pentru a nu fi confundate cu ţăranii. Aceştia din urmă, lucrând la aer liber şi la soare, au într-adevăr un ten arămiu, un pic rubicond, uneori presărat cu pete închise: este îngrozitor! În operele literare, ţăranul este adeseori un personaj cam roşcat, iar un vechi ţăran îmbogăţit nu-şi poate ascunde originile din cauza culorii indelebile a pielii sale. A te naşte într-o familie de origine nobilă înseamnă să ai «sânge albastru», adică să ai pielea atât de palidă şi translucidă, încât ea lasă să se întrevadă vinele.
Dar totul se schimbă în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea: esenţialul constă nu în a te deosebi de ţăran, ci de muncitor, care lucrează în măruntaiele pământului sau sub pământ şi a cărui piele nu vede niciodată razele soarelui. Tenul său este palid, cenuşiu, neliniştitor. Aceeaşi «lume bună» caută, aşadar, soarele şi aerul liber, începe să frecventeze ţărmurile mării (mai târziu, munţii): devine de bon ton să-ţi afişezi un ten ars de soare, o piele netedă şi bronzată. Aceste practici şi valori noi se vor accentua de-a lungul deceniilor şi vizează puţin câte puţin clasele medii înstărite: mai ales şi cu asupra de măsură, trebuie să nu treci drept muncitor! Lucrul acesta durează mai multe decenii.
Totuşi, după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când vacanţele pe ţărmul mării şi practica sporturilor de iarnă se democratizează puţin câte puţin, apoi se extind, în anii 1960-1970, asupra unei părţi a claselor modeste, «lumea bună» întoarce treptat spatele bronzajului, de-acum înainte la îndemâna tuturor, sau aproape a tuturor. Marele şic este iarăşi să nu fii bronzat, mai ales dacă te întorci de la mare sau de la munte. Doar parveniţii şi starletele – două categorii sociale ridicole – şi oamenii de rând continuă s-o facă. Probabil, nu pentru foarte mult timp, deoarece astăzi creşterea numărului de cazuri de cancer al pielii şi al bolilor datorate expunerii de bunăvoie la soare fac ca bronzajul să reculeze. Acesta a devenit periculos, dacă se obţine în condiţii naturale şi grotesc, dacă se datorează unor mijloace artificiale (în plus, mai recent, într-o Europă devenită multietnică şi fiind confruntată cu problema rasismului, motive mai puţin recunoscute au contribuit, probabil, la reculul modei de bronzare în unele cercuri sociale sau profesionale).”
Acestea fiind spuse, îmi fac bagajele (intelectuale!) şi mă pregătesc să plec la mare, în Crimeea, profitând şi eu ca orice cetăţean de rând de reducerile sezoniere ale lunii septembrie. Nu mă întrebaţi cu cine votez…
