Emilian Galaicu-Păun

Nu ştiu alţii cum sunt – abia dacă am învăţat să mă cunosc pe mine însumi! –, dar în locul oricărei Puteri eu unul nu aş risca să mă pun rău cu propriul popor, mai cu seamă în decembrie, care este – nu-i aşa? – un fel de „ceasul al doisprezecelea” al anului. A păţit-o, acum 24 de ani, Nicolae Ceauşescu; şi, ca un făcut, şi actualul preşedinte al Ucrainei, Victor Ianukovici – prima oară în 2004, când pe 26 decembrie pierdea alegerile prezidenţiale în faţa lui Victor Iuşcenko, apoi în 18 decembrie 2007, când Rada ucraineană îl elibera din funcţia de premier, ce-i revenea – sigur că da, Iuliei Timoşenko.

Tot într-un decembrie, 1825, o mână de oameni – intraţi în istorie sub numele de Decembrişti – a dat prima lovitură absolutismului, şi chiar dacă aceasta s-a soldat cu eşec, răsunetul ei a ajuns şi-n Piaţa Universităţii din Bucureşti, în 1989, şi chiar în zilele astea pe Майдан Незалежності din Kiev.

N-o s-o fac pe comentatorul politic – sunt atâţia alţii, de la noi şi de pretutindeni, mai în pâine! –, şi nici pe combatantul, fie şi de la distanţă, pentru democraţie în lumea întreagă – şi din aceştia avem, cu nemiluita –; vreau doar să vă citesc un poem care poate fi numit, fără să forţăm nota, profetic. Este vorba de Scrisorile lui Emil, de Mariana Marin (1956-2003), redactate pe la mijlocul anilor ’80, a cărei parte întîi sună chiar aşa:

„Mă gândesc la tine
pierdut prin acele oraşe ale Europei
în care eu n-am să ajung niciodată.
Revoluţia n-a început nici anul acesta
dar noi continuăm s-o aşteptăm,
decembrişti cu toţii
pentru că în acest decembrie
ne-a lipsit zăpada
aşa cum ne-au lipsit şi altele.
Nu mai departe de-aseară
cineva îmi spunea
că de la o vreme îmi lipseşte lirismul.
Ce i-aş fi putut răspunde?
Eu sunt o poetă de stânga,
pentru că de la stânga a venit
şi sentimentul că sunt sufocată de mizerie;
şi necesitatea în sfârşit înţeleasă:
/putregai ai ochilor mei bolnavi, cheamă sângele zorilor!/

Poate că este adevărat
că Europa este cu ochii pe noi.
Dar nici noi n-o uităm pre uşor.
Nu mai departe de-acum,
când gunoierii curăţă şi ei
ce se mai poate curăţa,
eu mă gândesc la tine
şi ceaiul acesta fierbinte
pe care îl ţin în palme
devine modul meu de a rezista.
Şi cum ţi-aş putea spune exact
cât îmi este de greu?”

Acel „Emil” din titlul Scrisorilor… este poetul & jurnalistul de la (pe-atunci) Deutsche Welle, Emil Hurezeanu, rămas în Occident după ce Ana Blandiana, laureata Premiului Herder (1982), l-a recomandat pentru o bursă de cercetare. Cu doar câteva decenii mai devreme, un schimb epistolar – Scrisoare către un prieten de departe, publicată de Emil Cioran în Nouvelle Revue Française, din 1957, urmat de Răspuns al unui prieten îndepărtat, de Constantin Noica – constituia o piesă grea la Dosarul de urmărire a „Lotului Noica”. (În paranteze amintesc că pe 11 decembrie 1958 este arestat Constantin Noica, după ce trăise un deceniu în domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Ulterior, vor mai fi supuşi interogatoriilor Iacob Noica (15 dec. 1958), Sergiu Al-George (19 dec.), Anca Ionescu (10 ian. 1959), Dinu Pillat (25/26 mar.), Ion Mitucă (23 iul.), Sandu Lăzărescu (28 aug.), Barbu Slătineanu, Sanda Simina Mironescu (Mezincescu), Alexandru Paleologu, Nicolae Radian, Emanoil Vidraşcu (toţi arestaţi pe 8 sept.), apoi Arşavir Acterian, Vladimir Streinu (12 sept.), Florian Gheorghe (15 sept.), Theodor Enescu (16 sept.), Vlad Aurelian (22 sept.), Mihai Rădulescu (23 sept.), Păstorel Teodoreanu (3 oct.), Marietta Sadova (15 oct.), Dinu Ranetti şi Nicolae Răileanu (12 nov.). La un an de la arestarea lui Noica încă erau reţinuţi noi şi noi membri ai grupului său: Remus Niculescu (12 dec. 1959), Beatrice Strelisker (15 dec.). Ultimul inculpat va fi N. Steinhardt, arestat pe 4 ianuarie 1960. Doi dintre anchetaţi, Mihai Rădulescu şi Barbu Slătineanu, nu vor supravieţui până la proces.) Trebuia să ai un curaj nebun ca să redactezi asemenea Scrisori, cu adresatul (transfug!!!) pus din capul locului în fruntea misivei, şi asta în chiar anii delirului paranoic al „Tovarăşului” – poeta Mariana Marin a făcut-o, ajungând malgré soi profet în propria ţară (şi se ştie ce păţesc aceştia!), ceea ce nu mai ţine de biografie, ci de destin…

Acum nu ştiu cum stă tânăra literatura ucraineană cu… profeţiile, cert este că afară-i „acest decembrie” dintotdeauna, alias „ceasul al doisprezecelea” al tuturor regimurilor autoritare…

Sfârşit de an pe o notă majoră pentru tabăra proeuropeană & partida naţională – Republica Moldova a semnat la Vilnius Acordul de Asociere cu UE; Curtea Constituţională a hotărât că denumirea corectă a limbii de stat este româna; opoziţia roşie pare să fie debusolată, şi caută în faţa cui ar mai manifesta, mai cu seamă după ce şeful delegaţiei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, a ieşit în faţa protestatarilor, salutându-l pe liderul PCRM, Vladimir Voronin, cu cuvintele: „Uniunea Europeană are o atitudine pozitivă faţă de dreptul la libera întrunire şi dreptul de a protesta paşnic. Bine au venit în faţa delegaţiei noastre. Este bine când oamenii spun ceea ce simt.”

Câtă vreme politologii noştri de toate culorile pun cap la cap aceste evenimente, dându-se cu părerea despre ce ne aşteaptă în 2014, vă propun să reflectaţi la o parabolă sanscrită din sec. al XII-lea, din Hidopadesha, analizată de istoricul Heinrich Zimmer în capitolul „Funcţiile trădării” din studiul său Filozofiile Indiei. Iată fabula (citată după Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, 2013):
„Un cotoi nenorocit, alungat de săteni şi rătăcit pe câmp, cât pe ce să moară de foame, a fost găsit şi scos din necaz de către un leu; regescul animal l-a invitat pe nefericit să împartă cu el peştera şi să se hrănească din rămăşiţele meselor regale. Invitaţia nu era însă inspirată de altruism sau de o anumită solidaritate rasială, ci fusese făcută doar pentru că leul era sâcâit în peştera sa de un şoarece care trăia în cine ştie ce gaură; când leul se întindea ca să tragă un pui de somn, şoarecele ieşea şi-l trăgea de coamă. Leii fioroşi sunt incapabili să prindă şoareci; pisicile agile o pot face însă; iată, aşadar, temeiul unei prietenii temeinice şi poate chiar plăcute.
Simpla prezenţă a cotoiului în peşteră a fost de-ajuns ca să-l ţină în şah pe şoarece, astfel încât acum leul putea dormi liniştit. Nici măcar chiţăielile nu prea supărătoare nu se mai auzeau, deoarece cotoiul stătea neîncetat la pândă. Leul l-a răsplătit cu mese îmbelşugate, şi eficientul ministru a început să se îngraşe. Dar într-o bună zi şoarecele a făcut un zgomot şi cotoiul a comis greşeala elementară de a-l prinde şi mânca. Şoarecele a dispărut; favoarea leului a dispărut şi ea. Sătul deja de compania cotoiului, regele animalelor l-a alungat nerecunoscător pe competentul său ofiţer înapoi pe câmp şi în junglă, unde acesta avea să se confrunte iarăşi cu primejdia inaniţiei.”

Iată şi comentariu lui Zimmer – suntem în 1942! – pentru care de fapt am şi citat fabula:
„Iată unul din numeroasele secrete ale poliţiei secrete din toate statele – unul din acele ingenioase «secrete ce nu pot fi spuse». Această poveste ironică, adresată miniştrilor iscusiţi şi altor slujitori fideli ai capricioşilor despoţi, revelează situaţia dictatorului aflat în ghearele propriului său Gestapo. Deşi teribil de eficienţi în depistarea duşmanilor ascunşi, ofiţerii caută cu toate acestea să păstreze mereu şi un număr suficient în rezervă, asigurând astfel atât securitatea dictatorului lor, cât şi perpetua lor importanţă. (…) Fără şoareci, ofiţerii Gestapoului şi KGB-ului cu greu şi-ar putea menţine importanţa extraordinară. Constatăm şi în acest caz că viziunea despre intriga politică prezentă în filozofia indiană a guvernării e remarcabil de adecvată cu situaţiile contemporane.”
Transferată pe plaiurile noastre mioritice, nu pot să nu mă gândesc la „intriga” (intrigile) politică (-ce) de la noi, unde fiecare „leu” (PCRM sau Coaliţia Pro-Europeană, în funcţie de perspectivă) îşi are atât „cotoiul” lui (PLR, PS), cât şi „şoarecele” de la dotaţie (PL sau PCRM, iarăşi în funcţie de vânător/vânat) – astfel că cinstita adunare este interesată ca acest status quo, în care toată lumea pândeşte pe toată lumea, să rămână neclintit. Dixit!