Emilian Galaicu-Păun

(Câtă vreme se sărbătoreşte Ziua Victoriei – în Europa, pe 8 mai; în Federaţia Rusă, pe 9 mai, de unde actul capitulării necondiţionate a fost semnat pe 7 mai 1945! –, nu am cum să fac abstracţie de eveniment, şi nu doar fiindcă şi bunicul meu pe linie paternă a luptat pe front, ajungând până la Berlin, ci şi – vorba lui A.P. Cehov – pentru a „stoarce robul” (alias: homo sovieticus) din mine. Vă propun în ceea ce urmează o poveste adevărată, auzită la Moscova, prin ’87, şi care se va regăsi ulterior în romanul Ţesut viu. 10 x 10).

* * * * * * *

Din vorbă-n vorbă, cineva pronunţă numele lui Molotov (09.03.1890 – 08.11.1986), şi atunci bătrâna lasă să-i scape: „Я хорошо знала его жену – по лагерю!”1

Dar tot ea şi-a ieşit din piele să nu spună mai mult de atât, în singurul fel în care-i putea duce cu vorba după bunul ei plac, fără să lase impresia că s-ar eschiva, povestindu-le cu lux de amănunte cum ajunsese s-o cunoască pe Polina Jemciujina; după jumătate de oră, încă era pe front, mereu sub câte-un bărbat rănit pe care trebuia să-l scoată de pe câmpul de luptă, şi iată-aşa s-a ales şi cu medalie, şi cu om. Nu era chiar ordin, medalia ei, dar soţul, viitorul soţ, s-a dovedit a fi ofiţer SMERŞ! Cum se lăsase împuşcat tocmai el, care mergea în spatele tuturor cu pistolul în mână, gata oricând să tragă în oricine făcea un pas înapoi, rămâne un mister; dar şi ciuruit de schije nu-şi pierduse darul vorbirii: „Мы с тобой как две рифмы – кровь и любовь”2. Pe această potrivire de cuvinte s-a şi întemeiat căsnicia lor. Pecetluită din prima noapte, în care nu atât ea, cât el o făcuse să sângereze din abundenţă. (În acel moment al naraţiunii Inera roşi până-n albul ochilor, şi tot atunci îi fugi sângele din obraji – în cămin se puneau pariuri pe fecioria ei, pe cât de incertă pentru unii, pe-atât de indubitabilă pentru alţii; puţin a lipsit să fie umflată pe sus şi dusă la control cu de-a sila, în ciuda celor 25 de ani ai săi…) La întoarcerea de pe front, fiecare şi-a căutat de treabă – el în rândurile NKVD-ului, ea printre personalul medical auxiliar al unui spital de urgenţă, iar pacea şi armonia prisoseau în casa lor. Nu doar că scăpaseră cu viaţă, dar şi i-a ocolit tăvălugul represaliilor, imediat după capitularea Germaniei, când bună parte a soldaţilor şi ofiţerilor Armatei Roşii ce s-au îmbrăţişat cu aliaţii pe Elba, în mai ’45, fură ridicaţi şi duşi în Siberia, ca „duşmani ai poporului”, laolaltă cu prizonierii sovietici de război, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna schimbarea lagărului de exterminare nazist pe Gulag-ul stalinist. În puţinele ore petrecute împreună – lucrau, şi unul şi altul, din zori până-n noapte! –, nu prea aveau ce-şi spune; noroc că treaba aia se făcea fără cuvinte, pe întuneric, cu izmenele pe el şi ea cu cămaşa de noapte sumesă. Ca la trageri – poc! poc! –, atenţi să nu nimerească-n „lapte”, drept care şi-o puneau strict după calendar, şi chiar şi aşa practicând coitus interruptus. Nu-l întreba niciodată nimic, nu-i spunea mai mult decât trebuie – o adevărată familie-model. După o relativă perioadă de liniştite, schimbarea macazului se manifestă printr-un nou val de arestări. „Дело врачей” 3. Nici de data asta omul nu i-a spus nimic, dar ea ştiu numaidecât că ceva se întâmplă – nu fiindcă ar fi venit mai târziu ca de obicei sau mai obosit, după felul în care făceau dragoste. Dacă înainte era o pură formalitate, cum ai rupe câte-o filă de calendar, la date stabilite din timp, acum actul se consuma vijelios ca un atac la baionetă în toată regula. Erau iarăşi pe front, pe frontul nevăzut. Nu că s-ar fi descărcat pe ea, mai degrabă ai zice că-şi lua de lucru la domiciliu – nu propriu-zis obiectul muncii, ci priceperea, acel savoir faire despre care vorbeşte Manualul bunului torţionar; cum însă din ofiţer SMERŞ ajunsese anchetator NKVD, schingiuirea victimelor pe faţă înlocuise împuşcatul pe la spate. Fie că se întorcea târziu după miezul nopţii, fie că venea la timp – ce însemna „la timp”, bătrâna nu se ostenise să le explice –, orice apropiere fizică, acum tot mai spontane, aducea a interogatoriu, nu că ar fi pus întrebări, ci fiindcă pur şi simplu o golea pe dinăuntru. Se întâmpla să se culce cu „anchetatorul rău” şi să se trezească-n zori luată-n primire de „bunul torţionar”; şi dacă după primul cel puţin putea să doarmă până dimineaţa, cel de al doilea îi strica toată ziua, astfel încât spre seară aproape se ruga de venirea „celui rău”. După câteva săptămâni de asemenea „interogatorii încrucişate”, nocturne şi matinale, pe muţeşte, o călărire în zori, cu spume la gură, îi dezlegă brusc limba – mai bine i-ar fi dezlegat mâinile! – omului ei, iar singurele cuvinte pe care i le aruncă în faţă au fost: „Враг народа!”4 (ceea ce rima cu „врачи-отравители”5, în zilele acelea pe buzele tuturor). Ea se închise în tăcere – de bună seamă, cât valora cuvântul unei simple surori medicale împotriva celui al unui ofiţer NKVD?! –, ceea ce l-a întărâtat şi mai mult: „Молчание – знак согласия” 6. Acum, nu se mulţumea doar să o violeze cu regularitate, la adăpostul codului familiei – trebuia s-o şi calce în picioare, la început cu vorba, apoi cu fapta. Bătea fără să lase urme, în locurile cele mai sensibile, cu o precizie de trăgător de elită. Lovea ţinta! Şi iarăşi, femeia se obişnuise să suporte cu stoicism bătăile regulate ale „torţionarului rău”, era însă suficient să-l simtă de departe pe „ăla bun”, şi îndată începea să-i tremure carnea de pe oase. Ce-i făcea? Mai exact, ce nu-i făcea ca s-o desfete – din veterana de război nu a rămas nici pomină… –, pentru ca în ultima clipă, când erau pe punct să explodeze (o descărcare în egretă, de un milion de Volţi!), brusc s-o cresteze cu lama. Scurt-circuit. O dată… de fiecare dată… Degeaba-l dezbrăca în pielea goală – de unde înainte o făceau el în izmene, şi ea în neglijeu –, degeaba pipăia aşternutul cu de-amănuntul, printr-un fel de minune bărbatul reuşea să introducă în pat tăişul (fiindcă obiectul era oricum de negăsit!), şi odată cu el durerea! În scurt timp, era toată numai rune – pe care trebuia să le ascundă de „NKVD-istul cel rău”, în prezenţa căruia nu se dezgolea niciodată. „Eu cred că-şi dosea lama în pernă, printre pene, totuşi nu l-am prins niciodată...”, conchise bătrâna, dar abia de-acum încolo – lăsa să se înţeleagă – începe coşmarul. Dintr-odată, „NKVD-istul cel rău” încetase s-o bată – doar că acum îi povestea cu lux de amănunte tot ce făcea peste zi în beciurile Lubeankăi; abia dacă îşi ducea la bun sfârşit spovedania, că „bunul torţionar” o şi lua la dezmierdat, implorând-o printre suspine din ce în ce mai voluptuoase să nu spună la nimeni, spre binele ei, dar şi al lor, iar pentru mai multă siguranţă ameninţând-o că-i taie limba. Nu era vorbă goală, ameninţarea – insul ţinea ascunsă după dinţi o jumătate de lamă, pe care încerca să i-o împingă în gură cu limba, într-un sărut pătimaş. Doar că ea îi prinsese mişcarea, aşa că ceea ce dintr-o parte ar fi părut o lungă sărutare a la Paolo şi Francesca, în realitate nu era decât o luptă pe viaţă şi pe moarte cu limbile, mânuind aceeaşi armă albă – care pe care. Rareori se lăsa fără vărsare de sânge! În scurt timp, femeia devenise depozitara conştiinţei lui încărcate, şi tot el primul ameninţa să dea o spargere. De unde, până de curând, se crezuse la adăpost de raziile nocturne, ca nevastă de ofiţer NKVD, după arestarea Polinei Jemciujina – cum Stalin era văduv, soţia lui Molotov, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe, făcea figură de prima doamnă a ţării –, ştiu numaidecât că nimeni şi nimic n-o puteau scăpa de maşina infernală, decât – poate – lucrarea mâinilor sale. Dacă tot trăieşti cu Minotaurul într-un labirint, trebuie că şi-a spus, cel puţin nu te lăsa prinsă; din contră, apropriază-ţi labirintul şi, ori de câte ori Minotaurul se dă la tine, cearcă de-l surprinde! Zis şi făcut. Din puţinele mobile pe care le avea în casă, zilnic înjgheba un soi de cruciverba, mereu altul, în ideea de a face orice înaintare prin apartament o adevărată cursă cu obstacole. În paralel, culegea de pe străzile Moscovei tot felul de obiecte, de la scaune cu fundul sărit la poliţe dezmembrate, pe care, odată aduse acasă, le asambla conform unei logici defensive bine articulate (vizuină de castor? muşuroi de furnici?). Incredibil cât de încăpătoare se dovedi a fi magherniţa lor; şi ea, cât ce să se spetească tot cărând la ultimul etaj – dintr-un motiv obscur, scara lor nu avea lift – cuiere vechi, dulăpioare, rafturi, taburete, fel de fel de cutii, scânduri de pat etc., etc. Adevărata provocare începea odată cu integrarea lor într-un univers şi aşa supraîncărcat de obiecte, şi atunci îi veni strălucita idee de a le lega într-un circuit închis pe care ar putea să-l controleze de la distanţă, fără a ieşi din casă. Numai ea ştie cum făcu rost de scripeţi şi cabluri, şi cât a costat-o asamblarea materialului, după nişte scheme tot mai complicate; şi de fiecare dată – moartea se exprimă la prezent indicativ – albele încep şi câştigă în 6 mişcări, în 12 mişcări, în 24 de mişcări… Nu-şi acorda nici o şansă pe termen lung, dar pe moment putea să prelungească partida cu încă o mutare. Pe celălalt front, bărbatul ei nu se mai mulţumea să-i povestească faptele lui de arme – „черный воронок” 7, razii nocturne, execuţii sumare în beciurile Lubiankăi –, ci-i demonta ca pe-un AKM-74 întreg mecanismul represiv ce privilegia pedeapsa preventivă, pentru crime care ar fi putut avea loc. S-ar zice c-o avertiza, dar tot atunci lăsa loc „bunului torţionar”, iar acesta – cum se ştie, înarmat până-n dinţi – chema la vărsare de sânge: „Умри ты сегодня и я умру завтра!”8, spus în gând, cum ţi-ai face cruce cu limba-n cerul gurii, iar pe faţă: „Am să-ţi iau gâtul!” Nu va mai apuca – în noaptea când au venit s-o ridice de la domiciliu, îi lăsase pe cei „trei în civil” să intre (de-a dreptul în labirint – dar ei nu aveau de unde s-o ştie!), şi în timp ce bărbaţii înarmaţi făceau percheziţie prin casă – acum un sistem de capcane bine pus la punct, acţionând de sine stătător ca un soi de perpetuum mobile rudimentar de uz propriu –, ea reuşi să se strecoare pe ferestruica de la toaletă, coborând apoi pe scara de incendiu, şi chiar avu tăria de caracter să sune la miliţie de la primul telefon public pentru a anunţa că nişte necunoscuţi tocmai i-au spart apartamentul unui ofiţer NKVD. După care se făcu nevăzută… „Şi lagărul?”/„Şi Polina Jemciujina?”, au sărit băieţii cu gura, pe două voci (estimp, Inera era mai mult moartă ca vie); oricât ar fi ascuns-o, li se citea dezamăgirea-n glas. „Regiunea Kustanai, în vara aceluiaşi an. Nimic de spus – frumoasă femeie!” Şi după o pauză ce li s-a părut nesfârşită: „Când, în cele din urmă, am înţeles că nu mi-ar ajunge o sută de vieţi ca să-mi construiesc un labirint pe măsură în Moscova, nu mai vorbesc de întinsul de necuprins al Rusiei, pur şi simplu m-am lăsat prinsă”. La plecare, pe când bătrâna se scuză că nu-i mai petrece – mâinile uitate-n poale păreau să depene pe-un ghem invizibil nu atât firul Ariadnei, cât liniile vieţii ale tuturor celor ce i-au trecut pragul –, trebuie că au simţit (tustrei!) cum li se taie picioarele. Nu ar fi băgat mâna-n foc pentru ceilalţi doi, el (u)…n(ul) însă nu a mai revenit niciodată în camera aceea, dar nici n-a scăpat cu totul din labirintul veteranei, de vreme ce se întoarce într-acolo cu gândul şi peste două decenii.

___________

1. (rusa) „Am cunoscut-o bine pe soţia lui – în lagăr.”

2. (rusa) „Noi doi suntem ca două rime: sânge şi dragoste.”

3. (rusa) „Dosarul medicilor”.

4. (rusă) „Duşman al poporului!”

5. (rusa) „medici-otrăvitori”

6. (rusa) „Cine tace – consimte.”

7. (rusa) dubă în care erau duşi cei ridicaţi de la domiciliu de către NKVD-işti

8. (rusa) „Mori tu astăzi şi eu voi muri mâine!” – slogan exprimând întreaga „filozofie a Gulag-ului”; un posibil echivalent românesc, din zona penitenciară, ar fi: „Decât să plângă mama, mai bine plângă mă-ta!”

Odată declanşat mecanismul textual, nu prea există cale de întoarcere, în acţiune intrând forţe adeseori nebănuite – este ca şi cum trăgând de-un fir de păr rămas pe fundul căzii din baie, ai scoate din gaura de scurgere, de scalp (sau de coadă, deşi imaginaţia mă duce mai curând la o gravură a lui Munch, Îndrăgostiţii printre valuri, unde pletele iubitei se confundă cu talazurile mării), o femeie înecată, căreia făcându-i respiraţie gură la gură să-i redai suflarea!

În mare, există două categorii, inegale numeric, de scrieri: cărţi care puteau foarte bine să nici nu fie scrise (majoritatea) şi cărţi care nu puteau să nu fie scrise (o minoritate compactă, cum ar fi – nucleul dur al oricărei literaturi). Aproape orice autor bun are şi cărţi care puteau să nu fie scrise; nu orice autor important însă dă neapărat şi o carte care nu putea să nu fie scrisă… Există totuşi cazuri singulare, când un autor reuşeşte din prima să dea o astfel de carte, cartea vieţii sale cum ar veni (mă gândesc bunăoară la Alain-Fournier, cu al său Grand Meaulnes, dar şi la Harper Lee, cu romanul Să nu ucizi o pasăre cântătoare), după care urmează tăcerea (adevărat, în cazul lui Alain-Fournier, odată cu moartea – în tranşeele Primului Război Mondial). Cum e să trăieşti apoi, timp de decenii (iar dacă mă gândesc la Harper Lee, al cărei To Kill a Mockingbird obţine Premiul Pulitzer în 1961 – peste juma' de secol), la umbra – de fapt, în raza! – unei singure cărţi?! E ca şi cum ai da naştere unei fiinţe extraordinare cu preţul vieţii creatoare propriu-zise (suprem sacrificiu!), într-o lume care privilegiază fertilitatea „în serie” (à la Amélie Nothomb – „anul şi romanul”). Deloc întâmplător, despre unele titluri/unii creatori se spune: dacă n-ar exista, ar fi trebuit inventat!

Toate aceste note nu fac decât să pregătească terenul pentru intrarea în scenă a autorului (încă la persoana a treia, dar făcând deja pasul înainte, peste capul persoanei a doua: „O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!”), recognoscibil după deviza înscrisă pe armele-i grăitoare: CĂRŢILE PE CARE LE-AM CITIT, CĂRŢILE CARE M-AU SCRIS. Prea numeroase pentru a le enumera pe toate câte le-am citit, după ce că însuşisem à la lettre lecţia lui Rainer Maria Rilke – „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” –, nu într-atât însă ca printre ele să dau de cele, câteva, pe care aş fi vrut să le scriu, fără a schimba o virgulă – în acest sens, sunt un „artist al foamei pe invers”, plăcându-mi mult prea multe pentru a mă opri doar la unele! –, în cele din urmă cititorul pasionat s-a lăsat scris, pe viu, de două-trei cărţi, pe cât de grăitoare una, pe-atât de „împachetate în tăcere” şi totuşi „despachetate în cuvinte” altele. Din două, una – oricare, în funcţie de punctul de vedere – este chiar cartea vieţii mele (aşa cum aş fi vrut să fie, în cazul poeziei; aşa cum a fost să fie, în cazul prozei – altminteri, deosebirea majoră dintre genul liric şi genul epic ţine chiar de strategia & tactica de luptă: un atac fulger versus un asediu de durată; excepţiile nu fac decât să confirme regula). Despre ea, în alineatul în care se trag concluziile, nu înainte de a-i oferi ultimul cuvânt lui Macedonio Fernandez:

„Mă feresc să asist la finalul scrierilor mele, de aceea le termin înainte” (să mă termine ele pe mine, adaug – în cunoştinţă de cauză – în paranteză); din contră, dedulcindu-mă la relecturi (deloc întâmplător, Nichita Stănescu zice: „Numărătoarea începe cu doi…”), m-am dedat apoi la rescrieri – de-aici şi până la a ajunge asemenea acelui stăpân milos care, fiindu-i jale să-i reteze coada câinelui de rasă dintr-o dată, i-o taie pe bucăţi, nu-i decât un pas. Altfel spus, doar după ce le termin – o dată, de două ori, ori de câte ori le rescriu (de la Ştefan Manasia citire: „încât îţi lasă senzaţia că autorul ar putea practica, oricând, a treia şi a patra oară, jocul acesta de dânsul inventat”), scrierile mele încep cu adevărat: abia ediţia ne varietur a Arme-lor grăitoare, în curs de apariţie la Cartier, constituie „locul geometric în care (se) sublimează precedenţele (…) într-o structură piramidală a operei” (Al. Cistelecan), dacă-i vorba de poezie; ceea ce nu se poate spune despre ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, a romanului Ţesut viu. 10 x 10 – subtilă, observaţia lui Mihai Iovănel: „Unii vor citi acum cartea pentru întâia oară, alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată”) –, şi asta deoarece în seara zilei de 7 martie curent însăşi realitatea a pledat – în scris, la patru mâini, dacă nu cumva mâna forte a destinului în persoană a sucit gâtul retoricii – cauza unei noi ediţii, a 3,14-a (alias, П), adeverind astfel că „o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa). Cum însă de ceva vreme se tot trâmbiţează despre „moartea literaturii” – şi nici autorul acestor rânduri nu se simte prea bine –, mă întreb dacă nu cumva fraza lui Stéphane Mallarmé – „Lumea există ca să sfârşească într-o carte” – trebuie citită „în oglindă”, după cum urmează: Cartea există ca să (re)nască o lume.